O greșeală de strategie

Există un mit că internetul ar avea cine știe ce super-puteri. E unul din miturile alea care au pornit pe vremea când Iohannis era salvatorul țării, nu un mutulică din conducere, și lumea presupunea că din cauza Internetului a câștigat alegerile. Mitul ăsta a fost pus la grea încercare în momentul în care Internetul s-a burzuluit la BOR pentru că i-a omorât pe niște tineri în clubul Colectiv – și de-atunci multă vreme BOR-ul a fost atacat – ba la catedrală, ba la spitale, ba la alte chestii diverse. Continue reading

Ce ne spun 3 milioane de semnături?

În smintirea lor, românii educați care comunică pe interneți s-au lovit de problema celor 3 milioane de semnături și nu au știut cum să reacționeze. Câteva persoane au mintea rătăcită, gen Liana Stanciu, pusă acolo de bobor să îl reprezinte, sau Olivia Steer, care crede că apocalipsa gay îi va lovi soțul și nu va mai dori să copuleze cu dânsa, ducând la exterminarea întregii Românii. Continue reading

De ce votez cu Sturzu

E mișto și fain1)nu, nu e, e dureros, confirmă Corina să o arzi apolitic sau, mai bine, antipolitic, mai ales când ai de ales între Firea și Nicu Șordan. E mult mai dificil să o faci atunci când un primar care stă să-și primească condamnarea are prima opțiune în ochii electoratului și vezi pe cineva care are energie și idei bune, și care nu are o gașcă de corupți după el, venind să-ți ceară votul. Continue reading

NOTES   [ + ]

1. nu, nu e, e dureros, confirmă Corina

Uneori simt că scriu degeaba

Acum vreo patru sau cinci ani scrisesem un articol în care mă plângeam de numărul enorm de acte de care ai nevoie să faci ceva în relație cu statul. Spusesem un lucru simplu atunci: mergi cu buletinul, ai CNP-ul acolo, dacă are nevoie de ceva statul de la tine poate să-și ia. Că toate actele pe care le duci la ei de stat sunt emise, și ei au evidența tuturor informațiilor despre tine.

Trei ani mai târziu apare proiectul MaiSimplu care are ca scop fix chestia asta. Mă bucur, dar nimeni din zona de bloguri, nici oamenii care mă citesc, nu își mai amintesc că am vorbit despre chestia asta. Toți oamenii aplaudă frenetic, dar uită că am fost cam primul care a vorbit despre asta, sugerând fix ceea ce face comisia respectivă.

Hai să vedem un alt exemplu. La Vali un comentator are o idee genială – cum ar fi ca oamenii să meargă ei să-și plătească taxele? Dar toate taxele! Nu detaliez ideea genială și incredibil de nouă, pentru că am mai vorbit despre ea pe blog acum vreo trei ani, pe vremea când chiar asta făceam din postura de PFA. Evident că oamenii sunt ignoranți – taxele în România sunt printre cele mai mici din Europa, dar rămâne problema oamenilor care habar nu au cât de mult plătesc la stat și furând de la stat ei înșiși nu-și dau seama că-și fură căciula de unii singuri.

În momente de genul ăsta simt că scriu degeaba. Că degeaba sunt aici de vreo 15 ani, pentru că și oamenii care mă mai citesc din când în când habar nu au de ce am scris. Că articolele cele mai citite sunt cele în care fac scandal, în care îmi bat joc de ceva sau cineva, în general textele fără valoare mare pe termen lung. Nu vreau să o dau în teorii de geniu romantic, în care numai decadența îți aduce prieteni, nu și gândirea, dar uneori nu pot să nu îmi pun capul în palme și să mă simt din nou ca în liceu. E mișto, mă face să mă simt tânăr din nou, dar parcă nu ăsta e scopul.

Cum ziceam, am 1815 articole în coada de publicare – sunt articolele scrise de-a lungul timpului. Valoarea lor e minimă, nu pentru că nu ar fi valoroase, ci pentru că sunt scrise pentru un public neinteresat. Pentru că nu există comunicare în jurul lor, singurul lucru pe care l-am auzit sunt scandalagiii care nu au știut să gândească nimic altceva decât că îmi lipsește vreo virgulă, sau oamenii care nu au fost capabili să comenteze textul pe care l-am scris ci cel mult titlul. E nesatisfăcătoare munca asta de blogger, poate ar trebui să încep și eu să postez gagici goale la mine pe blog, poate așa o să mă placă mai multă lume.

Dar nu ăsta e scopul, oricum. Nu o facem pentru trafic, nu o facem pentru popularitate. Și dacă ideile pe care le-am mai sugerat au ajuns totuși la oameni, și dacă în cele din urmă cineva face o chestie pe care a citit-o la mine chiar dacă nu-și mai amintește de mine, e ok. Măcar de s-ar întâmpla asta.

Să nu credeți că e vreun fel de invidie că vorbește Vali despre ideea aia cu taxele, sau că au făcut alții ideea cu MaiSimplu și lumea a uitat complet ce ziceam eu. Nu, eu mă bucur că lumea discută lucrurile astea în public. Dar mă simt ca într-o conversație tâmpită în care începi cu “eu consider că X” după care vine interlocutorul și cu multă greutate și cu multe argumente îți explică că gândești greșit, și de fapt ideea X este cea corectă. Adică exact ceea ce am zis și eu, doar că nu poți să scapi din conversație pentru că omul vine și te bate și te sugrumă pentru că nu ești de acord cu el – ești prins într-o conversație frustrantă, inutilă.

Cam așa m-am simțit și când, pe postarea de la Vali, a început o imbecilă să îmi explice ea ce și cum cu pirateria, necitindu-mi blogul și găsind (foarte interesant) un comentariu pe care îl scrisesem la OSNews. Și ce să mai zic de oamenii care citesc ce am scris pe blog, nu înțeleg nimic, dar mă abordează în particular să-mi explice că sunt un nimeni, cum de îndrăznesc eu să scriu chestii d-astea? Astea sunt momentele în care mă satur de analfabeții funcționali și de guralivii de serviciu. Și astea sunt momentele în care îmi vine să-mi închid blogul.

După care îl redeschid, mai triez din articole, le republic și îmi promit că nu mai interacționez cu oamenii prin comentarii. E un ciclu existențial – pornind de la starea “fără blog” trec în starea “simt nevoia să scriu despre asta”, apoi tai comentariile după care cineva îmi explică de ce sunt utile comentariile, dau drumul la comentarii și încep să-mi comenteze toți imbecilii, după care încep să simt că scriu degeaba și îmi pun blogul pe pauză. Și ne întoarcem la pasul 1.

Mă gândeam să vă pun o poză cu Eminescu, dar mă gândesc că oamenii nu-s capabili să citească textul, și percutează mai bine la o roșcată.

Mă gândeam să vă pun o poză cu Eminescu, dar mă gândesc că oamenii nu-s capabili să citească textul, și percutează mai bine la o roșcată.

Prea mult Eurovision

Concursul Eurovision e genul acela de eveniment în care pui bani, te distrezi o seară, după care te întrebi un an întreg dacă a meritat. Și, e drept, o să fie unii care spun că merită, pentru că întotdeauna a existat acel tip care să se bucure că și-a spart toți banii într-o seară, și să povestească ani la rândul cât de legendară a fost distracția lui. Continue reading

Să învățăm să savurăm

Dacă e ceva mai enervant decât hype-ul pe care îl fac oamenii de la HBO în jurul serialului Game of Thrones, acel ceva e gașca de plângăcioși care îl privesc. Și au început să apară, natural, deranjați că de data asta nimeni nu a leak-uit primele episoade pe net, deranjați că nimeni nu le poate satisface adicția instantaneu, că, Doamne iartă-mă, trebuie să aștepte următorul episod ca niște sălbateci. Continue reading

Cum votăm? Ghid universal pentru alegeri

Într-o săptămână va începe campania electorală – parte importantă din procesul electoral așa cum e definit el în România. E perioada în care vom alege politicienii oamenii care vor conduce aparate importante de stat – primării, consilii locale, dar mai târziu va veni și rândul deputaților și senatorilor, iar acest ghid va acoperi și acele aspecte. Fără să mai lungim introducerea, orice votant ar trebui să fie atent la următoarele aspecte: Continue reading