Pentru că sincer vreau să le las în urmă și să mă reîntorc la făcut playliste cu kpop sau să continui seria despre Hush, hai să clarificăm niște lucruri, și să trecem peste ele.

Dacă e un lucru care miră toată dobitocimea dacomană este faptul că nu ne-a rămas foarte multă informație despre daci în general, dar și despre transformarea de la daci, romani, cumani, pecenegi, goți, ce-or mai fi fost, la români. Și explicația e una foarte simplă: dacii nu aveau cultura scrisului. Nici oamenii care au rămas în spațiul numit cu drag „carpato-danubiano-pontic” nu și-au păstrat obiceiurile latinilor care ne-au băgat cultură (militară) cu forța pe gât. Însă ce e cel mai rău e că nici în anul de grație 2025 nu vedem o cultură a scrisului, și îmi vine să vă zic ca Ion-Heliade Rădulescu, autorul primului poem erotic românesc (de care știu eu, poate or mai fi fost) și care spunea „Scrieți, băieți, doar scrieți” (citat aproximativ, povestea mai pe larg aici).

Are Vali un clip foarte scurt în legătură cu motivul pentru care vrei să dai bani pentru cultură, ca individ. Și pentru cine e mai grăbit poate să dea play la clipul ăsta și gata, s-a terminat postarea.

Radu tradusese enshittification (cuvântul creat de Cory Doctorow pentru a descrie ce se întâmplă cu degradarea serviciilor digitale) ca „cacarisire”. Încă ezit să folosesc termenul ăsta pentru că știu cât de mimoze sunt românii și câți cititori au inspirat exasperați de faptul că am pus „ca” înainte de „cacarisire”, gândind „ca virgulă cacarisire!!!”. Dar cuvântul e bun, și la un moment dat poate că o să-l folosim în mod curent pentru a descrie un fenomen real.

Fact-checking-ul este unul din lucrurile luate în vizor de noua administrație americană, spre satisfacția suporterilor conservatori care sunt extrem de deranjați de fact-checkers. Nu știam de obsesia asta a lor cu fact-checking-ul. O chestie de care nu auzisem până recent, când Elon Musk a făcut foarte mult scandal în legătură cu verificatorii de informație publici care îl tot contraziceau.

… și după cum ziceam anterior, o să existe și un playlist pe care îl fac. Care o să aibă foarte multe piese pentru că de data asta nu sunt obligat să mă țin la un număr aleator, de 100 sau 50 de piese. Oricum îmi ieșea mai lung de 100 de piese.

Dacă tot suntem la momentul ăsta, care e la fel de bun ca oricare altul de până acum și de-acum încolo, hai să discutăm despre niște reguli de viață să nu zică Peterson că e singurul care dă sfaturi ca să se afle în treabă.

#kpopgirls este playlistul anual pe care îl fac în general pentru propriul consum. De unde le strâng? În principiu de-a lungul anului caut recomandări și construiesc un playlist enorm, din care încep să caut ce anume merită păstrat și ce nu. Aici e ce merită păstrat

De ce fac lista asta? În primul rând pentru că îmi place foarte mult muzica, și mi se pare că e foarte multă creativitate în ceea ce se produce în zona respectivă. E foarte neplăcut să văd cum sunt atât de puțini artiști și entitlement-ul artiștilor români, și nu mă mai pasionează de foarte multă vreme ce face industria americană de muzică, parcă e lipsit de suflet. Așa că KPop-ul are echilibrul ăla între ceva produs la scară industrială dar și niște personalități care vor să se exprime, să exprime ceva nou și interesant.

Încep din ce în ce mai multe mesaje disperate legate de faptul că „ăia care și-au început cariera acum 10-12 ani au fost mult mai norocoși. Mesajele sunt diverse, dar aici aveți un exemplu. Și aș putea să-l analizez frază cu frază, paragraf cu paragraf, dar o să mă abțin de la genul ăsta de intransigență, pentru că respectivul nu-mi va citi oricum postarea și nici nu îi va păsa prea mult de ce am de zis.