1989 foarte light

În 1989 nu mai aveam voie să mergem pe stradă în grupuri de trei oameni. Sunt destul de puține lucrurile pe care mi le amintesc – nu am o memorie eidetică, ci prin asocieri, și pe-atunci eram în ciclul primar (deci memoria mea neeidetică e și mai slabă). Așa că sunt puține lucruri pe care mi le amintesc cu claritate, dar felul în care era restricționată circulația e unul din ele.

Episodul ăsta se întâmpla cândva prin toamnă, ieșeam de la școală și mergeam înspre casă. Nu mă aștepta mama, bunica sau străbunica la ieșirea din școală; era de la sine înțeles că aveam să merg de unul singur spre casă – o făcusem încă din grădiniță, nu doar eu ci mai toată generația noastră. Dealtfel nu ezitam să râdem de copiii care erau așteptați de bunici ca să fie duși acasă; cel mai des era vorba de cel mult un kilometru de mers pe jos, ăia care nu mergeau singuri acasă erau considerați niște panseluțe.

Era toamnă și era o ploaie rece și deasă (sau era doar frig și întunecat afară, nu mai știu). De data asta nu o luasem spre casă printre blocuri, ci am mers pe la stradă, că era ceva mai puțin noroi – un lucru foarte ciudat, pentru că pe vremea aia țin minte că aveam o pasiune deosebită să mă bag cu cizmele în cele mai mari bălți((e posibil totuși să fi fost o pasiune dezvoltată după revoluție, adică după inventarea apei calde)). Am trecut în drumul meu pe lângă alimentara de cartier – era ora 12, doar de pe la ora 7 seara începea lumea să pună plasele la coadă ca să cumpere lapte. Dar, de data asta, era un grup mai mare de elevi care se pregăteau să meargă la cursuri (ăia mari făceau ore de după masă). Chiar când am trecut pe lângă ei, însă, am auzit o voce puternică și bocancii unor milițieni în misiune.

Misiunea? Destul de simplă: nu aveai voie în grupuri mai mari de trei pe stradă. Chiar și milițienii erau trei – cel mai des un cadru care avea doar pistol, urmat de doi indivizi care aveau ceva automat. În memoria mea probabil viciată erau niște AK47, dar nu cred că e cazul, și e probabil ca memoria să-mi joace feste. În cazul ăsta milițianul nu a făcut nimic deosebit; doar a strigat la grup și copiii s-au dispersat fără să comenteze, și au început să meargă disciplinați cel mult câte doi către școală.

Pentru că da, nu prea era loc de șmecherie. Nu o dată milițienii au ajuns să-și lustruiască bocancul pe funduri de copii al căror singur păcat era că mergeau spre școală cu prietenii. Țin minte vag astfel de episoade; pe ăsta îl țin minte pentru că urlând spre grupul de elevi care se formase unul din milițienii (sau jandarmii, habar nu am ce erau) înarmați m-a împins într-o parte, și țin minte episodul pentru că stăteam în drum să mă uit la tocul pistolului urlătorului. La fel cum am o amintire destul de clară cu niște soldați îmbrăcați cu niște vestoane albastre cu niște pistoale mitralieră ca cele din imaginea de mai jos. Pe ăștia îi țin minte pentru că erau mai mulți și stăteau cu orele în fața magazinului de carne și cofetăriei din cartier, și am putut să le examinez pe-ndelete arma în timp ce stăteam la o coadă. Statul la coadă pe vremea aia era ceva sport național, îl practicam toți cu orele, era chestia pe care o făceai când nu aveai altceva de lucru.

De ce scriu asta acum? Într-un fel pentru că citind ultima ordonanță militară mi-am amintit de toate lucrurile astea. Și pentru că într-un fel mă amuză că avem o generație tânără care poate simți pe pielea ei un pic din ce a însemnat regimul comunist din România. Este o variantă extrem de light, cu Pepsi și Coca Cola, cu chips-uri și Netflix, cu internet și comunicare liberă, fără bocanci în fund de la milițian doar pentru că nu-i place de figura ta, și, mai ales, fără strat de gheață în interiorul apartamentului în camera care ar fi trebuit încălzită de sistemul centralizat, dar care nu a mai văzut căldură de 5 ani.

Deci nu e cazul să intrăm în disperare. Treburile astea o să treacă, hai să ne bucurăm că nu e cineva competent la conducere ca să facă ceva mai serios cu starea asta de urgență.