Cine urlă mai tare...

Alex a scris un articol pe care a preferat să-l pună la Vali pe blog, ca să-l citească mai multă lume. Vorbește acolo despre faptul că ne plângem prea mult, că uneori lucrurile care ne displac sunt chiar benefice. Bine, asta printre altele, cumva reiterând o idee pe care o scriam și eu acum ceva mai multe vreme: nu vreau liniște între politicieni. Vreau să fie zgomotoși, vreau să fie transparenți, vreau să se vadă toate gafele și bâlbele lor. Mă înfioară prea multă liniște venită din zona superioară a statului. Când se face prea multă liniște, când se vede prea puțin, se fură prea mult. Vreau zgomot, vreau transparență, și vreau să se întâmple lucrurile astea în timp ce eu îmi pun căștile pe cap și ascult altceva.

Dar citind mi-am dat seama că lui Alex îi e imposibil să audă altceva decât zgomotul celor care se plâng; și chiar și-n exemplul personal pe care îl citează, cel cu interacționatul cu oamenii de la webstock, uită un element esențial: cine sunt oamenii care se duc la Webstock și de ce o fac. E ca și cum eu aș intra pe Facebook și m-aș mira că oamenii se plâng atâta. Normal că se plâng, Facebook este pentru dat cu capul și pus cenușă în cap, ce ar putea face?

E foarte greu să-ți atragă atenția oamenii care produc chestii interesante și constructive. Lucrurile astea cer timp, energie, chiar și o participare a audienței, nu oferă satisfacție instantaneu, ci chiar și tu, observatorul, trebuie să depui un pic de efort să apreciezi munca constructivă. Chiar și când ai mulți oameni angrenați într-un astfel de fenomen, de obicei sunt cei tăcuți, cei calmi, cei care nu se vânzolesc prea tare. „Majoritatea tăcută”.

Și cred că sunt foarte bune reamintirea faptului că deși sunt câțiva care urlă, care se jeluiesc, care disperă public, majoritatea nu suntem așa. Și pentru ei, există oameni care încearcă să facă lucruri utile, există spațiu pentru ei, există conținut și pentru ei. Sunt cei care nu pun jalba pe internet să ia mii de like-uri, ci pun reclamație la Primărie și oferă soluții constructive. Sunt cei care nu merg la ziare să se plângă, ci o fac acolo unde știu că problema se va rezolva discret, elegant. Sunt cei care nu se plâng cât de puțin se citește, ci scriu pentru acei puțini care vor să citească ceva bun. Sunt cei care nu fac podcast ca să vuiască tot internetul despre ei, ci îl fac pentru cei 1000-2000 de fani care îi ascultă fiecare episod săptămânal, sau mai puțin frecvent.

Da, oamenii vocali sunt automat și cei mai auziți. Avem nevoie de oameni vocali la conducere, oameni care să ne spună și să ne arate ce se întâmplă în structurile alea. Noi, restul, putem să stăm calmi, să ne vedem de treabă. Și dacă e o corecție pe care vreau să i-o aduc lui Alex e că și ortodocșii mulțumesc lui Dumnezeu, dar că pentru ortodocși religia e o treabă care ține de individ, nu o afișezi să te vadă tot internetul cum mulțumești tu ca un boss de boss. Până la urmă important e să se mai uite și în gura celor care nu urlă asurzitor de tare.

PS: De fapt ideea mi-a venit uitându-mă la un articol în care CTP se uită la o victorie de-a lui Halep pe muchie de cuțit, o revenire spectaculoasă, și singurul lucru pe care îl poate zice e „mamă, doar prin noroc a reușit să piardă adversara ei”. Când cei pe care îi sprijini câștigă, și tot ce poți să faci ca om e să spui cât de văduviți de victorie au fost adversarii lor, ai o problemă, și poate problema e că singurul lucru pe care știi să îl faci e să te plângi. Nu dau link, că e oricum aceeași mizerie din partea lui CTP, nu contează articolul, ziua, sau evenimentul de care vorbește. Cine seamănă numai plânsete primește numai cetepei.