Pe scurt (21-03-04)

Vali a publicat ceva legat de faptul că UE și-ar dori să creeze ceva unelte pentru a face mai ușoară egalizarea salariilor între sexe. Ca de obicei, nimeni nu-i citește postarea - acolo spune, de exemplu, despre momentele în care Google a făcut ceva similar și și-a dat seama că o mulțime de femei angajate făceau mai puțin decât erau plătite.

În principiu, nimeni cu capul pe umeri nu poate sprijini o idee ca plătitul mai puțin pentru cineva care lucrează la fel de mult. În general am fost destul de critic la adresa feministelor românce care au adus statistici din SUA și le-au aplicat pe România la virgulă, neluând în seamă realitatea din teren; sau, pentru a justifica statisticile, care comparau mere cu pere. Însă uitându-mă în comentariile de la Vali, văd o groază de comentatori care sunt ferm convinși că femeile sunt în general plătite mai mult pentru muncă mai puțină. În general, România nu are aceeași moștenire sexistă ca vestul Europei și SUA, pentru că am trecut printr-o jumătate de secol de egalizare forțată a lucrurilor în ceea ce privește munca; dar comentariile îmi arată că România e capabilă să importe și sexismul vestic, nu doar feminismul retard.

Printre oamenii care se plasează „anti-feminism” văd un curent în care indivizii sunt atât de montați pe ideea lor încât nu mai sunt în stare să evalueze critic o informație. Poți să le prezinți orice idee, dacă le atașezi niște cuvinte cheie, gen „marxism”, se vor plasa automat contra. Acolo unde m-aș fi așteptat la o discuție despre cât de puțin practică e o astfel de propunere; în schimb, nu, discuția a fost despre cum femeile primesc, probabil, prea mult, pentru prea puțină muncă. Deși e evident că în majoritatea firmelor, pentru fiecare pipiță angajată pentru țâțe mari există cel puțin un individ incompetent care nu poate fi concediat din motive similare.


Vorbind de feminism, din păcate e foarte greu să le iei apărarea - femeile se sabotează constant. Majoritatea discuțiilor se fac pe informații de afară - și dacă e un loc unde nu vrem o țară ca afară e fix în propagarea sexismului la locul de muncă. Cred că România încă mai are un avantaj acolo, dar pe care e pe cale să-l piardă. O să dau vina pe feministele românce care sunt complet detașate de realitatea locală - pare un fel de „trebuie să facem să fie lucrurile mai rele înainte să ne gândim cum să le înbunătățim”. Feministele parcă au ca scop importul de „sexism de-ăla bun”, în loc să se bată cu sexismul real din societatea românească, care e urât, grobian, și nu are ștaiful vestic.

Într-o discuție recentă cu o autointitulată feministă, am avut ocazia de a reflecta asupra frustrării pe care cineva o simte în momentul în care părerea sau informația îi e invalidată exclusiv pe baza sexului sau a altei apartenențe la un grup. Cel mai important efect a fost cel al punerii la îndoială a propriei afirmații (într-un context de stress personal). Mi-am șters replica inițială, după care mi-a luat jumătate de zi (plină de frustrare) în care mi-am reexaminat afirmațiile. Nu greșisem în răspunsul inițial, dar asta nu a împiedicat cealaltă parte să mărșăluiască triumfal cu capul unui bărbat român care nu înțelege feminismul.


În aceeași discuție am văzut cât de primitiv evoluează unii români plecați peste hotare acum relativ multă vreme. Plecați, rămân cu tarele de acasă, și cu convingerile că în ultimii 5-10-20 de ani nu s-a schimbat nimic. Neadoptând câteva lucruri de bază din țara în care au emigrat (gen respectul pentru semeni), rămân niște mahalagii, care își închipuie că sunt cu câteva niveluri deasupra celor de acasă, din România. Este interesant să vezi, practic, „modele vechi” de români care revin cu impresia că noi în țară abia ne-am coborât din copac.

La atitudinea asta dau o mână de ajutor și oamenii care urlă la fiecare pas cât de oribilă e România. Cred că ideea că „România e un loc nașpa” e atât de fetișizată încât nici nu ne mai obosim să mai verificăm dacă lucrurile stau chiar așa. Devine aproape frustrant când nu suntem pe ultimul loc în toate topurile pozitive (sau pe primul în cele negative). De fapt, adevărul chiar frustrant despre România e că suntem în general mediocri.


Mi-a plăcut articolul ăsta despre copiii care fură la Olimpiada de Matematică. Radu Gologan vorbește despre asta pe pagina lui de Facebook. Bine, eu nu citesc de pe Facebook, pentru că Radu Gologan nu permite vizibilitatea publică a postărilor, trebuie să ai cont de Facebook ca să le vezi. Dar ideea care reiese de acolo e că, da, e mișto să fie reguli, dar dacă eu aș fi singurul care le încalcă ar fi și mai mișto. După care stau să mă plâng toată ziua că în România se fură.

Generația care acum are 40 de ani are problema asta pe creier de ceva vreme. Am descoperit-o când am început să vorbesc despre piraterie - oameni care urlă că vor să nu se mai fure, dar care după proteste mergeau să vadă „How I met your mother” furat de pe torenți. Ce dorea să zică generația asta e că și-ar dori să nu mai fure alții, ci doar ei.

Astea fiind zise, zilele trecute mergeam prin parc și am atenționat niște copii care se urcau pe niște balustrade făcute pentru a te sprijini când mergi pe rampele dintr-un parc. Nu erau în zona amenajată cu aparate, ci era o balustradă care îi ajuta pe cei care au probleme motorii - și când le-am făcut un pic de morală, în apărarea lor a sărit un om pe la 40 de ani, cu copilul lângă el, care îmi explica că e ok ca copiii să distrugă balustrada aia, că înseamnă că primăria nu a făcut treabă bună dacă un copil de vârstă școlară o poate dărâma dacă se hâțână pe ea toată ziua. E același om care probabil se plânge că părinții lui nu au o balustradă pe care să se sprijine când merg pe scările alea, pe lângă rampele de acces, că vandalii au dărâmat-o. Și același om care s-ar plânge de cheltuiala primăriei cu o balustradă care să fie mai greu de scos din asfalt.

Logica e, desigur, că avem țara pe care vrem s-o avem. Că uneori va trebui să ne examinăm pe noi înșine, că noi suntem primii care greșesc. Dar generația 30-50 mi se pare oribilă, mai ales în ceea ce privește idolatrizarea copiilor. Rar am văzut mai mulți copii sufocați cu atenție de către părinți. Suspectez că pe termen lung lucrul ăsta nu va fi foarte bun pentru noi ca societate.


Ieri scriam despre cum Instagram nu mă lasă să dau unfollow la prea mulți oameni - și după o vreme refuză să mă lase să dau unfollow. Am descoperit logica. Ai voie să dai vreo 5-10 unfollow într-un minut, și au o logică bizară de throttling, după care, când tai mai mult de 500 de oameni, îți interzice pur și simplu să mai faci unfollow. De data asta fără varianta aia parșivă, în care îți zice că e unfollowed și să nu facă operația, ci cu un mesaj de eroare.


Mă uit la Killing Eve, serialul britanic care la un moment dat făcuse vâlvă că au turnat un episod în București (din câte am văzut, mi s-a părut că recunosc mai multe cadre din București, dar s-ar putea să mă înșel). Serialul e foarte interesant, și e făcut pe stil britanic - unul din personajele principale moare în episodul al treilea, ai drame de familie cât se poate de reale și un personaj negativ cu adevărat oribil. Sandra Oh și Jodie Comer joacă superb. Astea fiind zise, mă amuzam de dimineață că serialul ăsta e făcut de femei care urăsc bărbații, că toți bărbații sunt incompetenți și corupți într-o formă sau alta, și toate femeile sunt de temut, inteligente, etc.

După ce am urmărit un sezon și un pic, îl recomand cu căldură. Bine, cu apostrof, că e cu violență reală, nu de-aia de Marvel cu oameni care se lovesc ca-n cascadorii râsului și nu se întâmplă nimic.