Mai e loc de încă un podcast

Andrei observa foarte corect că se produce prea mult conținut exemplificând și cu podcasturile. Mi se pare foarte corect; am încercat să-i răspund acolo, dar cred că ar fi util un răspuns mai larg, în care să și explic de ce cred eu că sunt foarte multe podcasturi ascultate de foarte puțini oameni. Da, știu, Andrei se referea la toate tipurile de conținut, dar prefer să vorbesc despre ce știu.

Ușor, dar greu

Un podcast e simplu de făcut. Un microfon ai la căștile care vin cu telefonul. În general sunt foarte bune, apropos, suficient de bune încât, la primul upgrade, podcasterii abordează de obicei o soluție inferioară căștilor de la telefonul lor mobil. Așadar, ai un microfon la căști, poți să-ți faci un cont gratuit pe undeva, gen soundcloud, te înregistrezi vorbind chestii, pui primul episod, #succes!

Evident, însă, lucrurile sunt un pic mai complicate de atât. Trebuie să promovezi ce ai făcut. Trebuie să-ți construiești un public. Apoi, prietenii apropiați poate îți zic că te ascultă la primul episod, dar o să-și găsească scuze să nu îl asculte pe al doilea pentru că e un pic ciudat să-l vezi pe un apropiat de-al tău că a făcut un pas în fața ta pe calea nemuririi și s-a apucat să se înregistreze spunând prostii. Prietenii îți vor susține programul, dar nu e suficient. Și când ai primele săptămâni cu sub 20 de ascultări, parcă-ți vine să renunți.

Apoi, îți dai seama că ai nevoie să suni mai bine. Poate-ți descoperi un defect de vorbire. Sau poate ești narcisist, îți place să te auzi vorbind și ți-e neclar de ce nu vrea toată lumea să te audă vorbind. În fine, dacă ești narcisist, nimic nu te poate convinge – îți asaltezi toți asociații cu faptul că tu ai un podcast, și, peste noapte, te trezești că ai 418 episoade ca Florin Roșoga.

Decizia de a renunța la un podcast este o decizie mai dificilă decât cea de a porni unul, și acesta e motivul pentru care foarte multe podcasturi rezistă. Lucrurile s-au complicat odată cu pandemia de COVID-19, pentru că deodată au rămas blocati în casă și în idei o mulțime de oameni cu potențial talent. Zic „potențial”, pentru că talentul trebuie confirmat printr-o producție/creație concretă. Și de fapt, dificultatea cea mai mare este de a confirma talentul, de a produce real ceva de calitate, de a crea un proiect viabil și, dacă e cazul, de a-l finaliza cu succes.

Sunt multe podcasturi, dar puține programe care merită ascultate

Într-o vreme, când pe lângă ICR Podcast mai erau doar încă vreo două-trei podcasturi reale, făceam un efort destul de serios de a asculta cam tot ce apărea nou în materie de podcast românesc. Am renunțat după vreo doi ani pentru că deja apăreau prea multe și pe nișe care nu mă interesau. Mă interesează forma de expresie, dar nu mă interesează foarte mult să aud același interviu obosit cu același om de marketing care vrea să-mi vândă diverse moduri de a vinde chestii. Din momentul în care băieții de marketing/social media și-au făcut mica lor gașcă și au început să se invite unii pe alții să vorbească ca și cum s-ar pricepe, am abandonat.

Pentru că majoritatea podcasturilor au devenit cumva parte obligatorie din CV-ul de om de marketing, așa cum într-o vreme fiecare jurnalist se grăbea să adauge pe CV-ul propriu un blog cu chestii senzaționale (acum contul de Facebook e suficient). Și situația la zi îmi arată că majoritatea podcasturilor sunt produse de oamenii de marketing, și uitându-mă la statisticile lor singurii care le ascultă sunt oamenii din marketing care vor, la rândul lor, să-și facă podcast. Dacă e să ne luăm după Dragoș Stanca, vreo 3.2 milioane de români.

Și mi-am dat seama că de fapt ascultatul de podcasturi a devenit sarcină de lucru pentru o pătură socială - pentru oamenii de social media și pentru oamenii din marketing. Din cauza asta deși avem multe titluri, majoritatea sunt slabe spre foarte slabe. Câmpul a fost pur și simplu sufocat de poluțiile din zona de marketing, producții ieftine cu valoare zero, cu oameni care vor să vândă chestii și cam atât. Și treaba asta nu ar fi o problemă, dacă nu ar promova în mod insistent doar programele lor insipide, dând impresia că singurul lucru despre care se poate vorbi într-un podcast este despre vânzări. În felul ăsta o mulțime de potențiali ascultători de podcast sunt îndepărtați instantaneu, și podcastul a devenit un tărâm al imposturii.

Experiența blogurilor ne arată că o să rămână câțiva foarte ascultați, că oamenii care produc conținut decent o să renunțe destul de repede pentru că nu reușesc să găsească echilibrul acela între efortul depus și răsplată. Acum e foarte greu să faci ceva care să nu fie de marketing, pentru că lumea vrea să facă parte din circle-jerk și îi îndepărtează pe toți ce care nu sunt parte din el. De-asta, în 2021 majoritatea oamenilor nu înțeleg exact ce este un podcast, cum se ascultă un podcast, când se ascultă un podcast și, mai ales, cine ascultă podcasturi. La postarea lui Andrei l-am tras un pic de mânecă pe un comentator care se declara supărat că oamenii fac programe mai lungi de 15 minute, arătând că nu pricepe deloc subiectul și nici nu știe cum să integreze podcasturile în activitatea lui normală. Ceea ce e ok, și îi înțeleg confuzia, e un om educat de oamenii de marketing, nici eu nu aș rezista mai mult de 15 minute la un Hurducast sau Katai.

Scrisesem anul trecut că podcasturile încă nu ar fi trebuit să treacă de faza de hobby. Că e prematur, oamenii nu știu ce să aștepte de la un podcast (din poziția de consumatori) și nu știu încă să se exprime într-un podcast (ca producător de conținut). În ciuda faptului că mare parte din podcasturile românești sunt de tip interviu, nimeni nu a reușit încă să stăpânească arta interviului. Și dacă mi-o mai recomandă cineva pe Esca, îl oblig să-i asculte podcastul - nu cred că există o pedeapsă mai mare.

Mai e loc de încă un podcast

Deși avem foarte multe podcasturi, mai e loc de încă unul „de calitate”. Și când zic „de calitate” nu mă refer la calitatea înregistrării audio, ci la cea a conținutului. Pe vremea când mai aveam cont de Facebook și mai interacționam cu lumea mai primeam întrebări despre „ce hardware e necesar”. E cea mai neimportantă întrebare.

Probabil când cineva va face un podcast bun pe marketing/social/psihologic, toate celelalte o să fie măturate pe jos, pentru că majoritatea sunt doar bife la CV și motiv de bătut la cap partenerii de afaceri și eventualii angajatori. Probabil a devenit și un mobil de networking, în loc să vorbească între ei ca oamenii la o cafea se invită unul pe celălalt la ei în podcast. E ok. Aud că „Mind Architect” este programul care face notă discordantă în zona respectivă, și după cifre, dar și după line-up, pare să fie adevărat. Vedem, mai e vreme.

Încă nu există un podcast bun de scandal, în mare parte pentru că nimeni nu are răbdare să consume intenționat ore de conținut de scandal. Din păcate zona de scandal e în strânsă legătură cu partea de marketing și jurnalism, două zone falite moral, incapabile să creeze conținut solid, util, rezistent în timp. E loc de podcast de revista presei, e loc de podcasturi de comentatori politici. A încercat Petreanu să-și pună emisiunea cu CTP în regim de podcast, dar cifrele pe care le are îmi dau de înțeles că nici el, nici CTP nu sunt foarte buni pe subiectul pe care îl abordează. Și sunt sigur că au încercat și alții, dar mai e până să apară un Dan Carlin și un Rush Limbaugh de România.

În zona de umor, Teo a spart piața - omul e un podcast ambulant, tot ce face devine podcast, și pe bună dreptate pentru că omul e incredibil de bun. Teo e omul pe care vrei să stai să-l asculți vorbind, omul cu care vrei să stai să bei o bere; podcasturile în care participă arată plăcerea lui de a vorbi, și toate lucrurile care îl fac un om de standup bun îl fac și un podcaster bun. Asta nu înseamnă că nu mai e loc, și lumea se bate pe locul doi acolo. Motiv pentru care Micutzu a simțit nevoia să facă ceva pe o altă nișă, cea de interviuri, unde a luat deja locul 1.

E necesar un podcast tehnic. George Buhnici face acel IGDLCC, dar și-a atins limitele în materie de tehnologie. De fapt, Buhnici nu face și nu vrea să facă podcast, vrea să facă video, acolo unde el și Dan Cadar de la Zona IT sunt în competiție. Mai sunt însă niște nișe de explorat; acolo însă trebuie să fii suficient de bun cât să te bați cu podcasturile de limbă engleză pentru că publicul cu adevărat interesat își caută informațiile la sursă. Pe zona tehnică Manuel Cheța încearcă să facă o „revista presei tehnice” cu Tehnocultura. Dar mai e de lucru.

Mai sunt o mulțime de alte nișe care merită explorate. E loc chiar și pe istorie, unde suntem deja trei (Călina, eu cu Sergiu, Natan) (apropos, dacă mai știți de ceva încercări pe istorie, dați-mi un semn pe Twitter).

E loc de toate aceste podcasturi, dar ce e important e să nu începeți cu monetizarea. Că nu faceți nimic.

Murdar, autointitulat primul podcast de ficțiune din România (deși e al doilea cel puțin, primul ar fi BIOFY), a încercat să facă ceva deosebit, dar a devenit un panou publicitar de 20 de minute pe episod. Dan Fințescu încearcă ceva (dar nu e cel mai inspirat creator de poveste, din păcate), însă Hurducaș l-a transformat într-un mobil pentru vândut reclamă, și acum Murdar moare în anonimitate. Dan Fințescu are un podcast personal pe care în pandemie l-a transformat în ceva mișto (recunosc, chiar mi-a plăcut topu’ la bula mea). Semn că e loc și acolo.

Fiecare nișă poate fi atacată, dar pe lângă pasiune și talent mai trebuie investită răbdare și cumpătare. Din păcate, e nevoie de niște curatori buni care să recomande conținut, și probabil că în perioada care urmează voi încerca să pun mai multe recomandări. Că până la urmă, problema nu e că e mult conținut, nu abundența e problema, ci faptul că nu poți găsi foarte ușor lucruri care să fie de calitate, pentru că acum piața e inundată de mediocritate.

Formate unde nu mai e loc

Super. Vrei să faci un nou podcast. Dar înainte de a face asta, renunță la idee dacă formatul tău e unul din următoarele:

Formatul „doi-trei-patru tipi care vorbesc despre de-toate” e deja destul de plin. Trebuie să îi convingi pe oameni că ești mai amuzant ca Teo, și deja există „Între showuri”, există Tricast, există chiar și ICR Podcast care și-a dat seama de deșertăciunea acestui format și înregistrează mult mai rar. Formatul ăsta nu e oricum un format foarte bun de podcast - mai degrabă vrei să-l faci un show pe youtube, și să te folosești de toate avantajele pe care ți le oferă zona video. Ce e important de înțeles e că formatul ăsta nu e foarte rezistent în timp și îți dă prea puțin conținut „evergreen” - conținut care să merite ascultat peste doi ani sau trei ani.

E o calitate pe care ai crede că formatul de interviu o are. Doar că sunt două dificultăți majore. Primul, e că intervievatorul trebuie să dea o personalitate interviului - motivul pentru care Joe Rogan e ascultat e nu doar că are invitați valoroși, dar și pentru atitudinea „down-to-earth” pe care o are. Omul e deschis, este băiatul de treabă de la tine din cartier, ăla care mai face și prostii, dar în general știe niște limite și le respectă destul de bine. Rogan este cel care îl face pe Neil DeGrasse Tyson să pară mult mai prietenos, e cel care i-a dat un joint lui Musk și care poate să-i facă umani și pe cei mai ciudați oaspeți. Nu spun să fii Rogan, dar ce zic e că personalitatea aia „ca a lui Rogan” nu prea există în România, pentru că nu avem o pătură de mijloc bine reprezentată în spațiul public. De-asta podcastul lui Micutzu e bun, pentru că Cosmin Nedelcu e un tip care are o personalitate proprie, are și un pic de afluență, el s-ar putea să crească foarte bine în direcția aia. Un contraexemplu este Esca, unde lipsa de personalitate doar amplifică lipsa de personalitate a invitaților.

Majoritatea interviurilor din România sunt, regretabil, „la costum”. Și zic „regretabil” pentru că românii în general nu prea au realizări de prezentat „la costum”. Majoritatea oamenilor pe care îi poți intervieva sunt niște șarlatani sau spammeri - faptul că se pune peste niște realizări găunoase o spoială de clasă nu face treaba mult mai valoroasă. Românii care au ceva realizări cu adevărat interesante sunt greu de adus la un podcast făcut de un începător din România, iar ceilalți sunt oameni care se îmbracă la costum dar de fapt fac bișniță și vând dolari la colț la Modarom, îmbrăcați în foiță.

Oricum, pe partea de interviu te-ai bate cu televiziunile, care și ele se chinuie din răsputeri să creeze oaspeți interesanți. Acum e în vogă Selly, deci cam ăsta e nivelul.

Clubhouse e marea mea speranță pentru podcasturi

Pentru că atât de mulți oameni de-ăștia de tinichea care n-au nimic de spus au făcut podcasturi, vreme de trei ani (de prin 2017) cuvântul podcast a devenit sinonim cu impostura. Singurul mod de a-ți demonstra impostura era să-ți creezi un podcast. Acum, pentru că atât de mulți și-au făcut podcast considerând că orice prostie le trece prin cap e memorabilă, cineva a văzut o nișă, și a decis că e timpul să facă un loc unde șarlatanii să intre în contact direct cu fraierii. Locul ăsta este Clubhouse. Faptul că e exclusiv iPhone e cu atât mai interesant, pentru că îl face să pară un club mai select.

Clubhouse este, așadar, marea mea speranță pentru o asanare cât mai rapidă a pieței de podcasturi. Toate podcasturile astea care nu-și au rostul ar putea ajunge programe distribuite exclusivist pe Clubhouse. De îndată ce găsesc ăia o cale prin care să umfle cifrele, sunt sigur că o să fie plin de podcasteri pe-acolo, și o să uite în timp că aveau un podcast.

TL;DR

• Contează conținutul, nu forma. Căutați să produceți conținut „evergreen”, care să fie ascultat cu plăcere și azi, și peste zece ani.
• Nu vă grăbiți să monetizați podcastul din secunda doi, că deveniți panouri publicitare și atât.
• E loc pentru toată lumea, dar trebuie să-ți reglezi așteptările.