Cum e cu blogurile?

Lumea blogurilor a discutat un pic zilele astea despre ce a spus despre bloguri Cabral, la o conferință recentă. Nu pe bloguri, așa cum ar fi fost normal, ci pe Facebook, acolo unde am ajuns și eu că aveam un pic de treabă la benzinărie.

Ce a zis Cabral

Am ascultat ce zice Cabral (clipul fiind unlisted nu știu dacă e ok să îl dau) și e de rumegat. Transcriu ce zice acolo Cabral pentru că altfel se pierde - nici Cabral nu a scris ce a zis aici, nici nu găsesc reprodus în alte surse. Citez:

[…] însă mi se pare că s-a închis ușa blogurilor în România - mai sunt doar câțiva care scriu, mai sunt doar câțiva care sunt încurajați ca să scrie, și ei au ajuns niște exotici. Și dacă stau să ne gândim totuși e foarte mișto ce se întâmplă pe Insta, că îți tremură sufletul de bucurie când vezi un sân, când vezi o bucă, când vezi fericirea naturii în stare pură. Adică e mișto, acum nu fac mișto, e frumos […] În același timp avem TikTok-ul și sigur că e mișto cu d-astea [dansează] foarte mișto, și sunt chestii diferite de conținut pentru publicuri diferite care așteaptă conținuturi diferite.

Dar în același timp blogul mi se pare că ar fi trebuit să rămână o armă foarte puternică, și dacă te uiți ce se întâmplă pe-afară, sigur că rupe TikTok-ul, sigur că Facebook-ul încă dă din picioare, sigur că Insta face spectacol, însă blogurile au rămas în continuare niște arme puternice de care oamenii au nevoie, pentru că oamenii au nevoie de opinii. Și sigur că poți citi opiniile și pe Instagram, dar se pierd și nu se pot concentra cum trebuie. Sigur că le poți vedea și în podcasturi, care sunt foarte mișto, numai că, la fel, este un cu totul alt conținut când este pe un podcast decât atunci când vorbim de un blog.

[…] o sunasem pe Marta [Ușurelu, nm], ziceam: „hai să facem ceva, să îi încurajăm din nou măcar pe unii dintre blogării vechi să scrie. Să nu o mai ia hai-hui oameni serioși să danseze cu portjartiere pe TikTok, că e păcat. Și să nu mai urle la noi pe Clubhouse […]”. Și asta a fost discuția, de fapt, că blogul ar trebui să rămână în continuare alături de noi. Ok, nu toată lumea, nu toți grămadă, dar ar trebui să ne sprijinim cumva între noi (eu am ajuns să scriu o dată sau de două ori pe săptămână)

[…] Avem în continuare nevoie de opinii, de opinii structurate, de opinii bine așezate cumva într-un context și mi se pare foarte păcat că am lăsat să se piardă treaba asta. Și am lăsat - mă refer la cei care scriu, la cei care citesc - cu toate că publicul de blog încă e acolo, publicul de blog încă își dorește să vadă conținut scris, scris cum trebuie, scris cu fraze lungi[…] și, mai mult decât atât, cred că și agențiile ar trebui să se gândească puțin și să-și dea seama că acolo este un potențial în continuare mare pe care îl ucid alergând cu plăsuța aia de [prins] fluturași [după] tot felul de omizi cu aripi.

A doua parte e despre bani și bloguri, și nu mai stau să transcriu tot. Spicuiesc:

• ar trebui lumea să reînceapă să scrie
• blogării se și uneau și făceau împreună campanii
• nu reușim să ne capacităm unii pe ceilalți să facem lucrurile mișto pe care știam să le facem
• acum toată lumea face podcast
• încă mai sunt câteva bloguri care fac bani, au cititori
• campaniile (plătite) se fac cu niște Excel-uri și trebuie să arate bine Excelul ăla la final
• mesajul e clar: e o zonă care n-ar trebui să moară
• ar trebui să facem cumva să-i sprijinim, că unii care scriau foarte bine s-au lăsat
• insistă că nu vrea să facă o pomană pentru blogări, ci că vrea să se întoarcă lumea la blog, să scrie, să producă conținutul ăla care a chemat brandurile să le dea bani

Marta Ușurelu, care stă la discuție cu Cabral, spune însă niște lucruri mai interesante despre podcast-uri: „Am vrut să facem și noi un podcast, ne-am sfătuit, am făcut vreo două ședințe, dar după aia ne-am dat seama - nimeni nu face acum bani din podcast, hai să mai stăm”. Apoi se plânge că nici acum nu sunt multe proiecte care fac bani din podcast, majoritatea sunt de fun, e cam aceeași chestie cum e blogul - e greu de monetizat.

Acum, că am terminat de dactilografiat esențialul care mă interesa, hai să disecăm.

Deficit de atenție - comunicare write-only

Azi de dimineață am publicat un nou episod de podcast. Postarea pe Facebook are 110 vizualizări, are 12 interacțiuni (like/comment/share) și are… exact, fix 3 click-uri pe link. Au dat mai mulți oameni like la postare decât oameni care să fi intrat pe blog să vadă pagina cu podcastul - nici măcar nu au stat să citească despre ce e episodul.

Dar ăsta e business-model-ul Facebook, și încep cu treaba asta, pentru că vrem-nu vrem, acolo stă lumea să-și ia informația. Marea majoritate nu mai urmăresc fluxuri RSS, și nu au de ce s-o facă - majoritatea cred că informația relevantă va ajunge la ei pe Facebook - devenind dependenți de o platformă care e polarizată politic, are un set de valori diferite de cele ale societății în care trăiesc utilizatorii și care are un singur interes: să te țină pe platformă. Treaba asta se întâmplase și acum doi ani, când am renunțat treptat la Facebook - mai multe like-uri decât click-uri pe postare. Mai nou, pentru a fi luați în serios, oamenii scriu cearșafuri de text, dar nu atașează link - decât în primul comentariu la postare.

Facebook a propus un race-to-the-bottom, și oamenii au sărit pe oportunitate. Din păcate, prea mulți oameni produc conținut pentru Facebook (nu dețineți conținutul postat pe Facebook) fără să-și dea seama că după ce muncesc pentru platformă pe zero lei, pot fi eliminați din fața propriei audiențe dintr-un click de la un băiat din SUA care vrea să dea impresia că „face curat pe platformă”.

I-am hărțuit pe mai mulți creatori de conținut care au intrat pe Facebook. Da, îi înțeleg, comunicarea e mai directă, mai simplu de controlat. Și, mai ales, „ai totul acolo” - e integratorul de bloguri pe care l-am dorit cu toții (inclusiv Hotnews care fura acum ceva vreme conținut în neștire). Facebook îi ține pe oameni enervați, tensionați, tot ce mai trebuie să faci tu e să le dai conținutul ăla ca să se enerveze și mai tare. Oamenii nici nu mai citesc conținutul de pe Facebook - observă câteva cuvinte cheie, se enervează, reacționează imediat, superficial, fără o înțelegere clară a ideii pe care o transmiți. Totul se întâmplă la sentiment, pentru că sentimentele bat rațiunea, întotdeauna.

Mai e un punct care generează un deficit puternic de atenție - oamenii sunt azi mai preocupați să-și spună părerea decât să audă. Toată lumea scrie dar nimeni nu citește. Vlad a scris ceva despre asta chiar recent - și cred că și eu am scris despre asta, și toată lumea a scris despre asta, dar, din nou, degeaba scriem dacă nimeni nu citește. Și treaba asta nu se întâmplă doar pe Facebook - motivul pentru care nu am comentarii acum este că lumea dorea atât de mult să se audă reacționând la ce am scris încât uitau să citească.

Putem schimba ceva, noi, ca blogări? Probabil că da, dar doar în timp. Am încercat în ultima vreme să răspund direct aici, pe blog, la postările la care simt că chiar vreau asta. De-asta am acum cinci postări de scris, și prea puțin timp ca s-o fac. Cred însă că ar funcționa - scriind pe blog mă oblig să comunic mult mai structurat, mult mai amplu, și să-mi și verific de mai multe ori răspunsul înainte de a-l posta. În momentul în care oamenii descoperă că se pot face lucrurile și altfel vor începe să înțeleagă care e diferența dintre un om care scrie pe blog și un om care citește un blog - pentru că există o diferență. Și poate, în timp, mai mulți se vor mulțumi în postura de consumatori de conținut, nu să sară în barca cu producătorii de conținut, unde deja pare că sunt prea mulți. Lasă-mă pe mine să scriu, și tu caută-i pe cei care scriu. Sau scrie și tu și vezi câți apreciază ce produci cu adevărat.

Mai sunt puțini, mulți din cei vechi s-au lăsat

Nu cred că mai face nimeni niciun recensământ al blogurilor din România; ar fi și dificil. Majoritatea nu sunt pe domenii .ro, iar dintre cele care sunt nu știi care sunt făcute pentru spam și sunt de fapt panouri publicitare, și care sunt făcute cu intenția de a produce conținut. Cabral spune că sunt puțini, dar nu cred că asta e problema, cât e problema că nu ajunge el să îi vadă. Sunt sigur că nu a mai văzut o postare de-a mea de vreo 10 ani, și singura șansă să o vadă pe asta e să îl tragă cineva de mânecă și să-i spună unde s-a apucat unu’ să-i dactilografieze speech-ul.

Problema blogurilor a fost mereu că sunt niște antreprize insulare, și că ai nevoie de alte locuri unde să ajungi să le promovezi. Eu acum pun, pentru promovare, link-ul pe Twitter - dacă îi place cuiva dă retweet, dacă nu, îl văd cei care mă urmăresc acolo. Dar dacă fac ca Arhi și singurul lucru pe care îl fac e să dau link la blogul meu, nu mă va urmări nimeni - din fericire, pe Twitter chiar mai am ceva activitate, să le amintesc oamenilor că mai zic sau mai pot zice chestii interesante. Twitter însă are aceeași problemă ca Facebook - e o platformă construită pe deficitul de atenție pe care oamenii îl au în anul 2021. Dar e singura modalitate în care pot ajunge la oameni noi care să-mi citească conținutul.

Așa că dacă sunt mulți sau puțini, toți au ajuns dependenți de mijloacele de promovare - promovarea blogului le ia mai mult timp decât scrisul pe blog, ceea ce îi face, până la urmă, să-l abandoneze. E mai ușor oricum să scrii pe Facebook, nu? Există o limită unde zici „mă, de ce aș scrie dacă mă citesc doar 200 de oameni? Pe Facebook am 3000 de prieteni” și să abandonezi complet blogul. E o treabă pe care au făcut-o mulți, inclusiv eu.

De ce s-au lăsat cei vechi? Din calculul ăsta. Oamenii au pierdut disciplina de a citi, preferă emoția direct-injectată de Facebook, chiar și ei, blogării, au pierdut disciplina de a citi înainte de a exprima o opinie. Așa că i-au lăsat pe cei care chiar făceau bani din asta și se susțineau din asta să continue să o facă - cei care o făceau din pasiune au pus pasiunea în alte lucruri.

Oamenii vor să citească bloguri

Aici Cabral greșește amarnic. Nu, oamenii nu vor să citească bloguri, păreri bine fundamentate, bine argumentate. Vor să citească ceva scurt, să reacționeze, să plece mai departe. Vor un pic de emoție. Dar are dreptate cu un aspect - există un public care și-ar dori să citească bloguri, cel puțin la nivel declarativ. Și-ar dori să citească niște postări mai lungi, niște opinii mai bine fundamentate, dar nu își fac nici timp pentru a citi serios ceva, nici să-și formeze o disciplină în a lectura un text și a-l digera înainte de a reacționa la el.

La nivel declarativ stăm bine. Dar e o diferență între ce ne-am dori să zicem/credem despre noi înșine și ce facem. Nu e suficient să ne spunem că ar fi mișto să se mai scrie ca acum zece ani. Publicul, însă, rămâne cu dorința, dar realitatea e că s-a mutat către forme mai scurte, mai directe, care te solicită mental mai puțin. Video, Podcast, Instagram, TikTok, chiar și Clubhouse cresc pentru că oamenii se simt mai puțin solicitați de formele respective, conținutul e mai ușurel, mai puțin complicat de digerat. Chiar dacă e departe de intenția inițială.

Sigur, suntem la un punct în care entertainmentul primează pe toate canalele de comunicare, inclusiv în scris. Opiniile, argumentele, dialogul sunt greu de menținut când alternativa e o variantă mai ușurică, mai simplu de digerat. Consumăm prea mult entertainment într-un fel de hedonism neintenționat. Vrem informație, dar vrem să fie entertainment înainte de toate. Cine vine cu un plus de distracție atrage mai mulți ochi. Ăia care vin cu conținut dificil (necesar, dar totuși, greu de digerat) vor avea un număr mic de urmăritori.

Și e ok și cu un număr mic de urmăritori - până la urmă e important ca mesajul tău să ajungă la niște oameni care să poată amplifica mesajul tău, să-l poată îmbogăți și să schimbi lumea în bine cu efortul pe care îl depui. Dar, după cum ziceam, nici măcar cei care produc conținut nu mai sunt capabili să citească un text și să-l digere (excepții există, dar rare).

Cabral crede că blogurile au încă putere mare afară - dar și acolo se înșeală. Probabil că sunt câteva bloguri care au rămas destul de puternice și pe-afară, însă majoritatea au un adevărat aparat administrativ în spate. Huffington Post nu mai e un blog, nici Buzzfeed nu mai e, Vice nu mai e, ci sunt adevărate agenții de presă. Blogurile mari s-au transformat într-un fel în care un potențial public de 15 milioane de români nu ți-l dă - cu o audiență în engleză de câteva sute de milioane, poate chiar miliarde, deja poți să faci mai multe lucruri interesante. Chiar și în condițiile astea, cel mai citit blog din România, zoso.ro, nu mai e un simplu blog - e un blog colectiv, și lumea deja s-a obișnuit să vadă și opiniile lui Fluture, Cristici, Ovidiu, sau Alex acolo.

Să facem ceva

De fiecare dată când aud „să facem ceva”, îmi dau seama că nimeni nu va face nimic. Dealtfel și discuția asta dispărea în neantul Facebook dacă nu decideam să scriu ceva despre ea acum - așa măcar se pierde în neantul blogului meu. Cea mai simplă metodă de a te asigura că nu se face nimic este să zici „cineva să facă ceva”.

Nu știu dacă Cabral e serios cu ceea ce zice sau nu. Sunt sigur că chiar e interesat de resurgența blogurilor, poate chiar crede că e o zona valoroasă care trebuie păstrată în viață. În același timp, atât în discurs cât și în discuția cu Marta Ușurelu mi-a fost clar că, oricât de bine intenționat este, e depășit de situație, și de fapt încercarea lui de a mobiliza e un strigăt de ajutor pentru o felie de conținut care îi place. Și pe care probabil că nu o consumă, și se simte că nu o consumă pentru că altfel aș fi văzut la el recomandări de bloguri. Dar își dorește să consume, după cum spuneam un pic mai sus.

Un colac de salvare ar putea fi newsletter-ul, sau o formă „mai atractivă” de agregare pentru bloguri. Newsletter-urile cunosc acum un reviriment, nu doar în România, ci în cam toată lumea vorbitoare de limbă engleză. Lumea s-a prins că un e-mail poate că e ușor de ignorat, dar are mai multe șanse să fie citit decât o postare pe Facebook. Și dacă nu-ți convine, te poți dezabona, ceea ce înseamnă că în general, oamenii înscriși la un newsletter onest sunt relativ interesați de ce scrie în acel newsletter. Cristina și-a descoperit preferința pentru genul ăsta de comunicare. Newsletterele funcționează - acum, ar prinde bine un fel de newsletter „al blogurilor”. Poate că așa ar ajunge lumea să citească mai multe bloguri (deși e posibil să devină dependenți de newsletter, și să ignore creatorii de conținut referiți). O „revistă a presei” a blogurilor ar putea fi interesantă - sub formă de podcast, sau video. Dar, iarăși, nu știu în ce măsură blogurile ar putea crește dacă apar într-un conținut video. Iarăși, nu știu dacă e o idee bună.

Să recomandăm alți blogări pe blog? Nu știu, câți blogări recomandă Cabral? Că lista lui de prieteni nu mai pare actualizată din 2014. Și într-un fel e o recomandare în dreapta la „și altele”, și alta e când comentezi ce zice cineva pe un blog la tine pe blog.

De fapt, problema asta e, că blogurile nu mai au curajul să comunice. Și nu cu comentatorii - deși există bloguri care construiesc comunități, și care trăiesc din activitatea acelei comunități. Zic eu să comunice între ele, să intre în dialog, un dialog care să merite urmărit. Să facem acea comunitate de cititori de blog, să o ținem în pânza asta care e o „rețea a blogurilor”, nu într-o interfață fadă condusă de tovarășul amerikanski din San Franciscu.

În fine, ce observ e că lumea se îndreaptă spre comunități gated. Grupuri private de Facebook, comunități pe discord, cam aia e direcția înspre care se îndreaptă oamenii. Și cumva blogurile ar trebui să ajungă acolo. Creând conținut relevant, dovedindu-și valoarea prin valoarea conținutului creat independent.

Let’s talk about money

Conținutul creat independent însă nu ține de foame. Această postare mi-a luat minimum 4 ore s-o scriu - atât de puțin pentru că e o piesă de opinie pe care nu am nevoie s-o argumentez cu informație din exterior - nu trebuie să fac foarte multă cercetare înainte de a-mi exprima această opinie. O postare mai serioasă poate lua câteva zile și chiar săptămâni de documentare, așa cum a luat această postare a mea în care fac o prezentare introductivă legată de streaming de jocuri. Așa că hai să vorbim despre bani, înainte să ne mutăm la podcasturi, că mai vreau să zic și acolo câteva chestii. Pentru că suntem niște oameni culți, referința din subtitlul acesta nu e nici din Cabaret, nici din altă parte, ci dintr-o piesă de la Snap!.

Majoritatea celor care rezistă o fac pe spinarea unei comunități pe care au construit-o în 10+ ani, sau pe baza relațiilor (in)formale pe care le-au construit cu intermediarii finanțărilor prin publicitate. Oamenii de la Vali vor să vadă ce are de zis Vali despre o chestie sau alta, și să comenteze pe tema asta. Interactivitatea pe care le-o oferă blogul, într-o comunitate relativ strânsă, îi atrage. Dar blogurile care încă rezistă sunt niște ciudățenii, fiecare cu particularitățile lui, sau niște vehicule pentru scos bani din publicitate.

Poate un lucru care mă deranjează la discuțiile despre bloguri (sau podcasturi) e că discuția alunecă aproape imediat înspre bani. „Cum să faci bani din blog” era o temă populară pe bloguri, și sunt sigur că undeva încă mai sunt trei oameni care discută despre chestia asta. Problema e că în momentul în care banul devine tema centrală a proiectului tău, când răspunsul la întrebarea: despre ce e blogul tău? este „despre orice îmi aduce bani”, lumea te abandonează - și curând nici lucrurile care îți aduc bani nu-ți mai aduc.

Blogurile au fost primele victime dintr-o mafie a făcutului bani din vânzarea de publicitate pe net. Data viitoare când China Birta o să vă explice cum se face succes în social media, sau unde s-o fi mutat el acum, să-l întrebați care a fost impactul acțiunilor sale asupra blogging-ului, și asupra autorilor din Kooperativa lui. În fine, o mafie similară se luptă acum să omoare și podcasturile, cel puțin pentru români.

Ideea e super-simplă, și și ea e enunțată de Cabral în discuția respectivă - ideea aia cu Excelul. S-o explic, așa cum o înțeleg eu (probabil prost). Ai niște oameni care vor să vândă anumite lucruri și vor să investească în marketing. Ei se duc la niște intermediari, niște oameni care știu să ajungă la oamenii la care vor cei cu produse să ajungă. Intermediarii ăștia au un portofoliu de oameni care comunică despre ce li se spune, contra cost. Acum 10 ani erau blogări. Acum, influenceri. Excelul de care spune Cabral este legat de niște rezultate intangibile pentru clienți (oamenii care vor să vândă chestii). Ai informații gen „expunere”, „like-uri”, „engagement”, lucruri d-astea care în general sunt greu de demonstrat că au avut vreun efect, că au perceput potențialii cumpărători mesajul legat de produsul clientului.

De exemplu, dacă vine Petronela-Spuma-Mării, model pe Instagram, și face reclamă la un pix marca Picks, să zicem - pune o poză cu un pix care acoperă cele trei puncte de cenzurat (sânii și dânsa), probabil va face câteva sute de mii de vizualizări, mii de like-uri, dar zero oameni care să priceapă că nu e despre țâțele Petronelei, ci despre pix. Dar în Excelul ăla care justifică cheltuielile în fața clientului Picks, nu apar acei zero oameni care vor cumpăra pixuri Picks. Vor apărea cei câteva mii care preferă țâțele Petronelei, și cifrele alea nu au informația corectă de impact atașată, pentru că e un tabel fără mult context. În schimb, dacă vor coopta un blogăr pasionat de pixologie care are însă cincizeci de cititori, din care douăzeci vor cumpăra pixul, cifrele lui vor arăta infinit mai prost decât țâțele Petronelei.

Dar accesul la țâțele Petronelei se dă numai pentru clienții cu mulți bani - cei care au puțini bani sunt trimiși către pixologul nostru amator, care ajunge să facă reclamă la brichete și bere expirată dacă vrea să facă un ban de pe urma colaborărilor sale. Sau pur și simplu abandonează pixologia, că nu are țâțe demne să concureze cu domnișoara Spuma-Mării.

E ok, abandonul pixologului va fi disecat de către oamenii care au făcut aceste intermedieri în diverse conferințe, unde o să facă bani făcând o prezentare cu pixologul ca studiu de caz. După care se întorc la a ține departe clienții buni de oamenii care i-ar reprezenta cel mai bine, redirectând banii pe diverse criterii (țâțele sunt doar un astfel de criteriu) determinate mai degrabă de interesele proprii. Și da, dacă vorbești deschis despre chestia asta așa cum o faci aici, îți faci atât de mulți prieteni în online încât vei apărea cel mult ca exemplu la zona de „amatori”. Cu postări ca asta sau cea de săptămâna trecută e mare mirare că nu am mai mulți prieteni în online.

Ok, cum e cu podcasturile?

De ce nu sunt multe proiecte care fac bani din podcast? Păi, în momentul ăsta, pentru că cifrele din podcast nu sunt foarte ușor de manipulat. Știm deja că Facebook minte în legătură cu vizualizările la clipuri. Cifrele pe audio sunt mai greu de obținut și și mai greu de fabricat. Dar e ok, se lucrează, când în România ai 3.2 milioane de ascultători de podcast, dar ca să ajungi pe primul loc în topul ascultărilor din România ai nevoie de 2000 de descărcări (mă puteți cita ca informație brută) lucrurile merg excelent. O singură problemă: nici clienții nu sunt atât de proști încât să creadă că la 3.2 milioane de ascultători, 2000 de descărcări sunt un succes.

Podcasturile sunt o problemă spinoasă. Sunt foarte populare în spațiul anglofon, mai ales în zona de dezvoltare personală. Sunt ușoare pentru că programele de tip podcast pot să scape fără o analiză critică puternică - e mult mai greu să faci analiza pe text când ai doar vocea - trebuie să oprești, să notezi, să dai înapoi, să te asiguri că ai auzit bine, e complicat. Așa că e o formă preferată de șarlatani, dar nu numai. Podcasturile pot fi interesante - ficțiune, istorie, diverse formate specifice care pot fi antrenante fără să trebuiască să prostești oameni. Și, cum ziceam în postarea de săptămâna trecută, sunt relativ ușor de realizat.

Doar că oamenii nu vor să facă, real, un format atât de sensibil și greu de crescut (și, in extenso, monetizat) precum podcastul. Vor să facă video - oamenii sunt mai ușor de captivat dacă le arăți imagine - în plus pe video YouTube are diverse moduri în care poate să te promoveze - dacă faci audio, e mai dificil. Mulți români nici nu folosesc aplicații de ascultat podcasturi, ci se uită la ele pe YouTube.

Ăsta e motivul pentru care Marta Ușurelu spune că nu sunt multe proiecte care să se susțină pe sine. Pentru că pentru a se susține, un podcast trebuie să devină un produs video, pentru că nimeni nu vrea să investească într-un program audio care va fi descărcat de 2000 de ori. Cifra aia, chiar dacă e mare pentru un podcast, arată foarte prost într-un tabel justificativ pentru cheltuieli de publicitate.

E un calcul economic simplu, brutal, dar greșit pe termen lung. Nimeni nu vrea să se asocieze cu un program care are 100 de descărcări la fiecare episod, ca să profite când va crește programul până la un număr relevat. Nimeni nu vrea să investească în creatorii de conținut de calitate pentru a profita pe termen lung de colaborare. În schimb, plătesc 1500€ (sumă spusă de Cabral/Marta, nu de mine) pentru un instastory - o chestie care dispare după 24 de ore, și care e cel mai des un mobil pentru crescut influencerul, pentru arătat țâțe, nu pentru prezentat un produs.

E o formă de corupție care e exclusiv „la privați”. Că despre asta vorbim acum - despre corupție, și despre faptul că nu e exclusivă angajaților la stat. Cum altfel decât prin corupție vă puteti explica de ce în plină pandemie Banca Transilvania investește bani în podcast cu Andi Moisescu, care în viața reală e o amenințare la adresa sănătății și siguranței publice împingând în față conspirații anti-vaccin.

Podcasturile sunt așadar într-o zonă foarte bizară. E clar că pot fi niște magneți de bani, dar cifrele alea trebuie umflate cumva, dacă le face un independent, sau pur și simplu pot fi mobile pentru căpușat diverse companii mari, cum e cazul de mai sus.

În loc de concluzii

În caz că vă-ntrebați de ce încă să am altă meserie, nu prea am prieteni în online și nu fac bani din blog, vedeți mai sus. Chiar dacă cineva cât de cât influent va citi această postare, și chiar dacă ar fi de acord cu tot ce am scris aici, nu ar putea să vorbească despre lucrul ăsta, pentru că școala Dorin Lazăr de făcut prieteni online are foarte puțin succes financiar. Nu sunt singurul cu această școală de gândire, și am și plătit pentru chestia asta - în venituri potențiale pierdute. Una la mână, că fac chestii deloc cool precum scrisul pe blog, sau făcut podcast audio, când secretul e să faci meme și videouri de 10 minute. A doua, că fac chestii deloc cool precum să zic nume și să le spun celor care greșesc că greșesc.

Că poate asta e informația care îi lipsește lui Cabral - că poate nu știe cum e să fii blogger în provincie, fără prea multe conexiuni, care să nu faci compromisuri în prieteniile pe care le întreții, nici să nu ai o altă sursă suplimentară de faimă. Și nu o spun ca să mă plâng, dar dacă plâng, mă voi șterge la ochi numai cu șervețelele parfumate de la Zewa, care sunt cele mai bune cât timp dau banul gros pentru link-ul ăsta pe care am uitat să-l pun.

Blogul costă. Dacă vrei să-l faci bine, costă enorm - e un hobby scump și de nișă, e greu să-ți găsești o cale să-l întreții. Pentru cei care vor să facă compromisuri și să devină panouri publicitare cu adresă de internet, există soluții precum cele oferite de oameni ca chinezu. Pentru ceilalți, mafia agențiilor omoară orice șansă de a intra în contact cu niște sponsori care să facă colaborări mult mai profitabile reciproc pe termen lung.

Demersul de „revitalizare” a domeniului blogurilor e nesincer, la fel cum va fi peste câțiva ani demersul de revitalizare a podcasturilor. Nu spun de Cabral că e nesincer, dar toți oamenii ăia cu care a vorbit la conferința respectivă au ca interes nu să aibă un mediu online sănătos, ci un mediu online profitabil. Și, pentru ei, că trăiește sau că moare blogosfera e totuna. Dacă trăiește, o căpușează, dacă moare îi cântă prohodul ani la rând la conferințe online sau offline. Așadar, Cabral, dacă ești serios în ceea ce ai zis acolo, clipește de două ori - și te contactăm noi, ăștia care mai avem blog.

Și ar mai fi niște chestii de discutat, dar mi-am făcut destui prieteni pentru o singură seară.