Marea jelanie

Zilele trecute citeam o lungă jelanie încheiată cu o adresare către rromâni. Cu doi r, că așa știe el să scrie atunci când i se ridică aerele generate personal la cap. Ideea era că românii știu doar lecția umilinței, incluzându-se și pe sine într-o încercare un pic obosită de a se da modest. Citind-o, mi-a fost milă.

Nici măcar nu dau vina pe el. Cetin este așa de foarte multă vreme - omul e încântat să se scalde în balta propriilor invective, și îi înțeleg plăcerea. S-a și înconjurat de un cor de oameni care îl îngână, și mai nimic din jurul lui nu poate să-l ajute să iasă din această depresie; și când exerciți presiune pe aceleași puncte nevralgice, în cele din urmă și durerea aia se transformă într-un amestec interesant de durere și plăcere. Cetin face asta de o decadă și jumătate, i s-au blocat sinapsele pe acele trasee nervoase. Nu mă aștept, așadar, ca el să fie constructiv, și nici nu mă aștept ca cineva să-l tragă de mânecă să-i sugereze că nu e constructiv ce face. Și-a sculptat comunitatea în acel fel, și e ok. Acest articol nu e despre Cetin și nici măcar pentru el - în situația improbabilă că îl va citi, probabil se va simți agresat și va răspunde agresiv.

Însă ca și el sunt mii, poate milioane de alți oameni. Mai ales intelectuali. Prinși în jelanie, fără capacitatea de a se bucura de lucrurile simple din jurul lor. Niște idolatri ai nefericirii. Jelania, după multă exersare, are o calitate cathartică - iar promisiunea despărțirii de locul nefericirii, România, este idealul, țelul de viitor. Și mi se pare că ăsta e modul în care poți recunoaște un intelectual român: se plânge de România.

Oamenii ăștia nu plâng pentru că sunt proști. Nu, sunt inteligenți, prea inteligenți, dar sunt disperați. Disperarea, lipsirea de speranță, provine din mai multe surse. Slăbiciune spirituală, ca să n-o numim direct rătăcire spirituală. Oameni care nu reușesc să facă față situației României de azi. Foarte mulți nu înțeleg de ce trebuie să facă atât de mult efort - trecerea de la un regim autocratic la un regim democratic, în care individul e autocefal, este dureroasă. Foarte mulți nu au știut ce să facă - de-asta avem generații „de sacrificiu” - că oamenii ăștia au fost lăsați din brațe de un regim autocratic, și s-au împiedicat și s-au învârtit în loc ca niște animăluțe care au fost legate de mâini și de picioare vreme de mulți ani, și apoi lăsate libere. Pentru ei, pentru generația care și-a asumat eticheta „de sacrificiu”, nu există altă cale.

Pentru noi există, însă, dar trebuie să ne dezmeticim din jelania asta continuă. Noi trebuie să fim generația care construim România sănătoasă așa cum ea n-a fost niciodată. Să nu idealizăm - nici în interbelic, nici în antebelic România nu a fost o țară foarte sănătoasă. România lui Cuza avea robi în mănăstiri, România lui Carol a avut țărani mitraliați, România lui Ferdinand a mustit a inechitate socială. Dar România de acum are o oportunitate ca nicio altă Românie. Să devină o țară mai bună ca niciodată.

Mulți dintre noi suntem dezamăgiți de democrație. Poate ne uităm la gâlceava politică, la nesiguranțele conducătorilor noștri, la bâlbele guvernanților, și ne întrebăm „nu se poate mai bine”? Oamenii plâng uneori după o mână forte - dar trebuie să nu te uiți mai departe de Budapesta, unde un regim semi-dictatorial a reușit să aducă Ungaria cam la același nivel ca România, bunăstarea Ungariei fiind doar o moștenire, nu o realitate curentă. Democrația e mai bună pentru societate, oricât de mult și-ar dori AUR și Antena 3 să ne ducă în direcția opusă.

Singurul lucru care ne lipsește este convingerea că putem face lucrurile mai bine. Dacă e ceva ce tiranii promit e garanția acțiunii - într-o lume în care indivizii sunt de capul lor, individul pare sufocat de toate greutățile lumii care îl înconjoară. Doar că binele e la fel de infecțios ca răul. Modelul pozitiv este la fel de puternic ca izvorul de negativitate. Da, sigur, pare că „infecția” binelui este lentă, dar e ireversibilă. Oamenii își doresc să fie mai buni, dacă li se dă oportunitatea.

Și primul lucru pe care îl puteți face e să faceți ceva bun pentru voi. De-acolo începe toată treaba. Faci ceva bun pentru tine, și îi lași pe ceilalți să vadă acel lucru bun făcut pentru tine. Apoi, când dai pe-afară de bine, dai și celor din jurul tău, că asta îți sporește bunăstarea interioară mai repede ca orice avariție. Când te îmbraci frumos ca să ieși pe stradă poate că o faci pentru tine, dar cei din jurul tău și, din invidie sau doar pentru că îi inspiri, te vor copia, sau își vor îmbunătăți și ei vestimentația. Dar astea sunt idei vechi.

Și poate vă întrebați: ok, dar de unde încep? E simplu în teorie, dar foarte dificil. Să te oprești din jelanie. La un moment dat și doliul pentru cei dragi se termină, și după el rămâne omul singur în fața propriei sorți. Te oprești din jelanie, că ai jeluit destul, și te apuci să faci chestii pentru tine. Schimbă tu lumea. Fii tu schimbarea. Începe cu omul din oglindă.

Opritul din jelanie dă foarte mult timp liber. E fantastic cât de mult timp și câtă energie mănâncă operațiunea asta. Aș fi putut să stau să mă plâng că nimeni nu face un podcast bun de Istoria Românilor, și când apărea Călina să mă plâng că e slab ce face, trece prea repede prin chestii, e plictisitoare, nu-mi place vocea ei, sau cine știe ce alt nod în papură i-aș putea găsi. Primele episoade ale Călinei fuseseră chiar înregistrate ceva mai rău, după primele zece episoade a trebuit să le reînregistreze - cât de mare ajutor i-ar fi fost un grup de-ăsta de jelitoare care să se plângă că nimic nu-i bine!

Și-mi stă în fire să mă plâng. Acum două săptămâni m-am plâns de starea blogurilor, acum trei săptămâni m-am plâns de podcasturi. Dar îmi dau seama că oricât de mult m-aș putea lupta cu impostura, singura cale de a învinge e să scot la suprafață calitatea. Binele e infecțios, cum ziceam, și niciodată nu poți elimina răul - dar îl poți acoperi cu bine. Că dacă elimini răul și nu pui nimic bun în loc nu faci nimic.

Păi da, că v-am zis de la-nceput că articolul ăsta nu e despre Cetin, e despre mine. E o aducere aminte a faptului că dacă vreau să elimin răul trebuie să am ce pune în loc. Că am făcut lucrurile bine atunci când am fost constructiv, atunci când am dat o mână de ajutor, nu atunci când am pus piedici artificiale. Că e bună critica, dar trebuie s-o suplinesc cu constructivitate. Că jelania trebuie concentrată, că trebuie urmată cu acțiune, cu lucruri care să compenseze, care să corecteze ceea ce vedem greșit în societate.

Că da, nu zic că trebuie să nu ne mai plângem deloc. Dar dacă ne plângem, să și încercăm să reparăm. Că dacă văd o groapă în asfalt, îl trag de mânecă pe primar să o repare, că de-aia e pus acolo. Dar chiar o fac, nu mă plâng demonstrativ pe Facebook să se deprime și prietenii că văleu, e o groapă în asfalt, cât de neputincioși suntem că primarul nu ne ghicește gândurile.

Ce vă propun, așadar, e ca după fiecare jeluință, să vă întrebați: Ok, eu ce voi face pentru a face lucrurile mai bine? Ca așa arată democrația. Cu drepturi și responsabilități. Pe care uneori trebuie să ni le asumăm. Că suntem complet responsabili de starea lumii, și nu ne întoarcem spre un tiran să ne zică cum și ce trebuie să facem.

Articolul ăsta există pentru că simțeam nevoia să mă plâng că guvernul e incompetent și a impus niște restricții care nu au niciun pic de logică pentru a combate COVID-19. Și mi-am dat seama că singurul motiv pentru care guvernul e incompetent și a impus niște restricții stupide este că eu, ca cetățean rezonabil și care gândește un pic mai mult decât (aparent) specialiștii guvernului, nu m-am implicat suficient de tare, nu am fost suficient de constructiv, nu mi-am adus contribuția la starea de fapt. Nu am făcut nimic ca lucrurile să fie mai bine. Acum, singura mea opțiune este să îndur cu stoicism prostia guvernanților, dar să mă asigur că pe viitor nu voi mai permite astfel de prostii.

Și am câteva idei despre cum pot să fac lucrul ăsta, și o să le pun în aplicare în măsura în care chiar pot să le pun în aplicare. O să vedem.

Nici nu vreau să vă umplu de fals pozitivism. Drumul către mai bine e plin de hârtoape, e dificil, e în pantă, e întotdeauna împotriva vântului. Plânsetul e răspunsul facil, direct, instinctiv pe care îl avem. Să faci ceva e calea dificilă. O să fie greu, o să dau rateuri - la fel și voi. Dar așa se fac lucrurile din ce în ce mai bine. Și dacă am ajutat măcar unul-doi dintre voi să schimbați ceva la ce faceți, la cum vă exprimați… Mă bucur să aud asta. Măcar să vă lăsați de scris Rromânia - că e jignitor și pentru români, dar mai ales e rasist, că sugerezi că să fii țigan e rău, că de-aia folosești peiorativ Rr-ul ăla. Asta în caz că citește Cetin. Dar bănuiesc că nu citește el d-astea.