Seinfeld, 30 de ani mai târziu
Am fost și sunt un mare fan al serialului Seinfeld - fragmente din el au rămas cu mine, glume la comun pe care le am cu cel mai vechi și bun prieten, Sergiu și o mulțime de parabole și exemple comice, utile în diverse contexte sociale.
Am un interval orar pe care îl dedic serialelor de comedie de 20 de minute - masa de prânz (când sunt acasă). Intervalul ăsta e perfect pentru așa ceva, dar asta înseamnă și că nu ajungi să te uiți la un sezon de-al unui serial într-o singură după-amiază. Din păcate, serialul de comedie de 20 de minute pare să dispară - singurele seriale cât de cât decente din ultima vreme au fost Brooklyn 99 (sezon nou, apropos, pe Netflix), The Good Place și BoJack Horseman - se produce cam puțină comedie strânsă într-un calup concentrat de 20 de minute. Serialul de comedie de 20 de minute e un format foarte dificil, și o să fie mai clar de ce un pic mai încolo în text.
Am avut câteva seriale favorite în categoria asta. Futurama a fost unul din ele, deși acum pare să fie mai puțin rezistent în timp. Friends a fost unul din ele - dar reurmărindu-l m-am plictisit foarte tare pe la mijlocul lui, cumva mutându-se dinspre zona de umor spre zona de „celebrități care stau și zic glume”. Ultimele sezoane sunt atroce, un umor care-ți produce genul ăla de plictiseală de-ți înfigi unghiile în gât și-aștepți să crească ca să-ți curme suferința.
Mi-a fost un pic teamă să reiau Seinfeld. După câteva seriale foarte nereușite (ultima încercare era ceva produs și de Tina Fey cu ceva echipă de televiziune, nu mai țin minte numele), am zis totuși că nu e nimic de pierdut. Și i-am dat din nou o încercare.
Primele episoade sunt un pic încărcate cu over-acting - un pic cam mult joc exagerat, până actorii reușesc să definească suficient de bine personajele. Umorul e însă acolo - foarte puține glume au expirat. Ce e remarcabil însă e cât de dens e serialul, iar concizia asta e fantastică: sunt episoade care ar fi fost lungite de filmografii de azi în miniserii de 10-12 episoade. Ai episoade unde ai trei-patru fire narative în paralel, povești diferite care se leagă prin câte un element sau două, ajungând să aibă sens împreună la final.
Dar probabil cel mai important și cel mai curajos aspect e că personajele centrale, Jerry, George, Elaine, și Kramer, mai târziu și Newman, nu sunt personaje pozitive. Sunt niște personaje gri - au bune și rele, dar ca și element care-i leagă, sunt niște personaje egoiste, centrate exclusiv pe sine. Întreaga dinamică a grupului se bazează pe acest aspect, și pe acceptarea lui. Ăsta e motivul pentru care serialul poate să exploreze o sumedenie de teme care nu ar putea ajunge foarte ușor exploatate într-un alt context.
Un exemplu. Într-un episod memorabil, cel cu „băiatul din bulă”, George e frustrat că pierde la Trivia - și în momentul în care o greșeală de tipar (Moops în loc de Moors) îl face să câștige, se leagă de acea greșeală de tipar până la capăt, ajungând să se ia la bătaie cu băiatul. Ce faci în momentul în care câștigi, chiar dacă e nedrept, și e în mod evident incorect câștigul tău? Cu cât egoism te ții de mica victorie cu greu obținută, chiar din eroare? Genul ăsta de temă nu prea o poți găsi într-un serial normal, care se bazează pe cât de plăcute sunt personajele, pe cât de prietenoase, pe cât de tare te identifici cu ele.
E evident că treaba asta e intenționată. O confirmă ultimul episod din serial, în care cei patru sunt închiși pentru că încalcă o lege fictivă, după care sunt trecuți printr-un proces în care mai multe din defectele lor sunt aduse în fața unui judecător (Arthur Vandeley, desigur). Ca și apropos subtil, în episodul final martorii procesului „the New York Four” își arată și ei defectele - reamintindu-ne că și cei care stau pe margine să judece au și ei problemele lor. Și despre asta e vorba.
Seinfeld creează niște personaje care nu se tem să fie imperfecte, care fac lucruri greșite sau rele în mod intenționat. Sau care fac lucruri rele din intenții bune. Oamenii ăștia mint, înșeală, păcălesc pe alții asumat. Lucru fantastic de relaxant într-o lume în care lucrurile rele se fac „doar din greșeală”, neintenționat, pentru că personajele sunt zăpăcite sau pentru că sunt „speciale”.
După multe sezoane de Big Bang Theory în care abia am reușit să schițez un zâmbet, sau Friends care, în afară de personajul Chandler care are un pic de ironie prin primele sezoane, e fad și stresant pe alocuri, Seinfeld a adus episoade întregi la care râdeam aproape non-stop. Serialul ăsta încă se ține bine de tot pe picioare, și dincolo de câteva glume care s-au învechit și care și-au mai pierdut din farmec după 20 de ani de lipsă de contact cu era pre-internet, Seinfeld rupe. Și cât timp înțelegi că nimeni (nici măcar în epocă) nu a văzut personajele astea ca fiind pozitive, experiența e relaxantă, eliberatoare.
Altfel, lucruri remarcabile: un personaj feminin real, cu o personalitate bine conturată, un personaj „zăpăcit” care e mult mai puțin exagerat ca toate copiile ce au urmat după, filmografie de calitate (fără glumă, ai și joc actoricesc bun, și regie de calitate). Poate cel mai interesant e cât de puțin au „coafat” America anilor ‘90. Apartamentul lui Jerry pare enorm, dar e de fapt mic și murdar din cap până-n picioare; străzile sunt cu probleme, aglomerate, înghesuite, au loc jafuri pe stradă, afaceriștii sunt de fapt niște bișnițari. America nu e cosmetizată deloc, și ne aduce aminte mai tare că poate nu suntem chiar în toate aspectele mult în spatele lor. În fine.
Rămân încă surprins cât de rezistent în timp e Seinfeld. După prea multe experiențe dezamăgitoare, serialul ăsta a picat excelent.