Despre orientări politice și minciunile pe care și le zic oamenii

Postarea asta e, real, una de autoanaliză. O să vorbesc un pic despre dreapta românească și despre iluziile pe care și le face de una singură, despre criza politică actuală (pe care nu o discutăm pentru că e război în Ucraina, dar o trăim) și un pic despre valorile dreptei și de ce ele nu funcționează real. Până acum vreo 10 ani, sau poate chiar mai curând, m-aș fi auto-etichetat „de dreapta”. Îmi e greu s-o mai fac astăzi, în primul rând pentru că nu mai cred în sistemul politic pe spectru liniar, și nu mai cred în opinii care vin la pachet.

Dreapta? Stânga?

În primul rând, ce e dreapta? În teoria pe care eu o aveam eu, dreapta pune în centrul atenției individul și nevoile sale, pe când stânga pune comunitatea/grupurile. Practic, stânga pierde aproape automat în această împărțire pentru că depersonalizează individul, îl obligă să renunțe la propria sa identitate/individualitate și îi cere să devină o dronă într-o mulțime amorfă și depersonalizată.

Așa că orice ai pune de partea cealaltă, e calea „dreaptă”. Nici nu-i de mirare că stânga, „sinistra” italiană, e atât de rea, până în măduva oaselor. E clar că orice alegere de dreapta e superioară moral alegerilor de stânga, pentru că alegerile de dreapta sunt cele care se opun depersonalizării, tiraniei grupului, lasă individului libertățile fundamentale precum libertatea de exprimare. Dreapta vrea un stat mai mic, stânga unul mai mare și mai implicat.

E ușor să-ți construiești mental un model de genul ăsta în momentul în care ieși din comunism. Trauma comunistă pe care majoritatea românilor și-o neagă și nu și-o tratează (măcar câteva discuții cu un psiholog decent pentru orice om care are peste 50 de ani? Ce ziceți?) nu lasă loc pentru alt gen de abordare. Tot ce e opus lucrurilor din comunism e bine, și cum comunismul e de stânga, e clar că dreapta e soluția.

Nu există puritate ideologică

Nu există dreapta. Nu există stânga. Nu există puritate ideologică. Realitatea din teren ne zice altceva decât teoria politică. Și sigur, poate teoria mea politică e greșită, dar ce să zicem despre cele mai mari partide politice din România. PSD, partid de stânga, e principalul reformator „de dreapta” din România, în timp ce PNL, centru-dreapta, a crescut aparatul de stat și în general a reacționat ca un adevărat partid socialist, descurajând micile afaceri și fiind în general anti-afaceri, anti-liber-schimb, promovând noi și noi taxe și, în general, făcând lucrurile pe care le-ar face un partid socialist.

Sigur, putem să spunem că PNL, singurul partid de dreapta din Internaționala Socialistă, și-a greșit menirea. Că fix denumirea lui, aceea de partid liberal îl face, conform tradiției politice internaționale, de stânga (liberalismul e considerat de dreapta doar în România, păstrându-și plasarea pe spectrul politic a liberalismului de la început de secol XX). Sunteți confuzi? Liberalismul modern e de stânga. Dreapta modernă e conservatorismul, sau, mai bine zis, neoconservatorismul.

Realitatea e că stânga și dreapta de azi se definesc la nivel internațional după niște criterii ideologice simple pe care le vom enumera mai jos:

De fapt, ignorați tabelul ăsta, luați doar ultima linie. Că despre asta e vorba - ură personală la adresa celorlalți.

Bun, în România, însă?

În România lucrurile stau foarte interesant, din cauza traumei de care discutaserăm înainte. Sigur, nu avem niciun partid care să se plaseze pe dreapta sau pe stânga politică, pentru că toate partidele ajunse la putere s-au orientat pe singura direcție politică reală din România: adaptarea la necesitățile imediate și ignorarea oricărui plan de lungă durată. România e un peștișor de acvariu din punct de vedere politic - memorie de zece secunde, rezultate ce-o da Domnul. Doar că între timp entertainmentul politic, angertainment-ul, cum îl numesc eu plin de afecțiune, a devenit cea mai importantă formă de entertainment pentru oamenii între 15 și 85 de ani. Evident că România a importat cele mai importante francize politice.

Probabil primul import a fost dreapta politică, doar că a fost un import foarte firav. Din punctul meu de vedere, oameni ca Patapievici, Pleșu, Liiceanu, reviste ca Dilema Veche sau în general Editura Humanitas, oamenii ăștia au importat „ceva să nu fie comunism”. Patapievici are în „Omul Recent” un text despre comunismul american în care ne previne de pericolele stângii moderne care pune political correctness-ul în fața a orice. Patapievici vede cu niște ochi primitivi mișcarea politică de stânga, necorespunzând cu occidentul triumfal al lui Reagan care a dărâmat regimurile comuniste și URSS-ul. Textul ăla despre Comunismul American e un text foarte important, cred că formator pentru mulți oameni de dreapta de mai târziu.

Numai că pericolul anunțat a intrat greu în România. Prinse într-o tranziție bizară, în fața unei hiperinflații scăpată de sub control de niște oameni care știau economie doar cât să ducă la îndeplinire ordinele lui Ceaușescu, părerile politice pălesc. Dar prin anii 2000 lucrurile se stabilizează. În 2000-2004 avem primul om politic veritabil la conducerea țării - pe Adrian Năstase - care cu un pic de inspirație de dictator încearcă să facă lucrurile un pic mai corect din punct de vedere ideologic.

În România intră neofeminismul și alte mișcări politice pe aceeași direcție. Dar pentru că pe feministele românce din anii 2000 le cam durea în fund de femeile românce, au venit cu textele pregătite de la facultățile din Vest, vorbind despre niște lucruri care nu aveau nici în clin nici în mânecă cu situația femeilor din România. Inițiativele feministe care sunt făcute chiar pentru a ajuta femeile sunt numărabile pe degetele de la o mână, restul sunt în general niște sugative de bani care dispar după vreo câțiva ani.

Dar mai important e ce lasă în urmă. Dacă ai câțiva oameni care chiar cred, din străfundul inimii lor, în ideologia de stânga, majoritatea celor care folosesc megafoanele stângii în România copiază în prostie ideologia mișcărilor de stânga din Occident. Acesta e motivul pentru care stânga în România nu are o reprezentare reală în partidele politice - pentru că e simplu să copiezi discursul despre pay gap sau despre nereprezentare la nivel politic, e mai greu să menții discursul ăla cu oameni precum Viorica Dăncilă, care îți arată că feminismul poate produce indivizi la fel de corupți, dar cu sexul ăl’lalt.

Răspunsul de prin 2007-2008 încoace este neoconservatorismul. Neoconservatorismul global nu e dreapta așa cum am crezut-o sau cunoscut-o eu. E un sistem opresiv care folosește ca justificare un status quo inexistent pentru a spori averile unei elite financiare și industriale extrem de vorace. În teorie, oricine poate face parte din acea elită. În practică, e important să nu te fi născut sărac, și poate mai important e să te fi născut într-o familie deja bogată.

Neoconservatorismul are ca dușman declarat progresismul. Progresismul e nu doar neofeminismul acela de care vorbeam, ci în principiu mai multe opinii declarat de stânga, dar care pot fi oricând ironizate și reduse la absurd. Doar că există un secret absolut sinistru pe care îl știe toată lumea, dar prea puțini vor să-l recunoască.

Progresismul e definit de neoconservatori, care nu doar îl definesc, dar îl și finanțează. De fiecare dată când o corporație sprijină o cauză progresistă, ai în spate un neoconservator care vrea să pară „prietenul oamenilor”. Progresismul e o mișcare care apare în mediile academice din SUA, mediu academic construit pe o schemă piramidală de împrumut care nu poate fi șters altfel decât prin plată (nici măcar falimentul personal nu poate șterge împrumuturile alea), practic niște afaceri monumentale pe spatele proștilor. Afaceri în general sprijinite de elita financiară care teoretic e neoconservatoare.

Nu e de bon-ton să pomenești lucrurile astea în plin conflict ruso-ucrainean, dar Putin a folosit discursul neoconservator (anti-gender-politics, de exemplu) pentru a-și justifica un control mai puternic asupra țării și o intervenție militară. Bine, Putin folosește și discursul progresist, cel cu denazificarea, dar asta pentru că lui Putin nu prea îi pasă de orientarea politică, ci folosește toate aberațiile din piața publică de idei pentru a-și justifica niște acte criminale.

Mai e o ultimă notă pe care vreau s-o fac. Progresismul se auto-definește (hehe, auto-definire) ca fiind anti-creștin, pentru că neoconservatorismul se definește ca fiind creștin. Chiar de curând Vasile Bănescu, de la BOR, a identificat ca dușman „socialismul demoniac”, într-o completă confuzie ideologică din spațiul public. Problema e că neoconservatorismul a acaparat creștinismul în aceeași măsură în care AUR a acaparat patriotismul - demonstrând fix valorile opuse treburilor acaparate.

Creștinismul e inspirația și motorul din spatele socialismului. Nu progresismului, nu neoconservatorismului. „Politica” creștină e politica socială. Și pentru că am o oarecare simpatie pentru BOR, vreau să îi spun domnului Bănescu că a picat în cursa pe care ideologii de angertainment au întins-o stângii: punerea semnului egal între socialism și progresism, între socialism și comunism.

Ok, dar nu mai pricep nimic?

Având în vedere că angertainmentul politic e prevalent, cea mai importantă caracteristică, necesară pentru a menține angajamentul spectatorilor, e confuzia termenilor. Feminismul poate însemna că vrei drepturi egale și reprezentare egală în fața legii pentru femei și bărbați, dar, în același timp, poate însemna că vrei să impui cote de gen acolo unde femeile sunt subreprezentate (și să nu impui acolo unde sunt supra-reprezentate). În același timp feminismul poate însemna că te interesează căsătoria pentru persoanele gay, sau ca persoanele trans să aibă niște drepturi (mi-e neclar care drepturi, dar nu mai contează). În același timp feminismul poate fi despre reprezentarea african-americanilor în toate păturile sociale, și dacă acest lucru devine foarte confuz pentru cineva care trăiește în România și care nu prea vede african-americani în viața reală este pentru că acest lucru trebuie să fie confuz. Nu uitați, ce e important e să rămână omul lipit de conversație, nu contează că conversația nu mai are niciun sens.

Putem să facem asta cu orice termen. De exemplu termenul de fascist și nazist, care acum poate însemna orice de la un om care vrea să deschidă o tarabă să vândă pepeni la un președinte evreu incompetent ales democratic într-o țară ce nu va fi numită (da, competența omului a fost pusă sub semnul întrebării, nu confundați cu eroismul arătat în mijlocul unei crize).

Important e ca discuția să fie menținută confuză. Cât timp există confuzie, e loc pentru ideologi precum Neamțu, Papahagi, Rogozanu și alții să se tureze explicând subtilitățile fiecărui termen, de fiecare dată altfel.

Ceea ce credeam odată că e dreapta românească acum e disperată după Trump, QAnon și discuția despre libertate de exprimare, despre cum măștile sunt contra libertăților lor și despre cum libertățile lor au fost călcate în picioare. Probabil cel mai enervant e felul mincinos în care vin de fiecare dată cu soluții „pure din punct de vedere ideologic” dar în realitate impractice. Cum insistă că singura izbăvire e capitalismul pur, dar merg și sprijină corporatismul corupt. Fiecare soluție care se bazează pe individualism și ingenuitatea individului de fapt sunt niște aberații în epoca corporațiilor cu sute de mii de angajați. Nu poți să vorbești despre ingenuitatea individului și să nu îi oferi o protecție socială (că ar fi de stânga) în fața mega-corporațiilor. E imposibil ca individ să faci ceva singur - individul și individualismul sunt valori perimate.

Sigur, probabil cel mai enervant lucru în legătură cu dreapta modernă e că a corupt ideea de libertate de exprimare. Foarte des, libertatea asta de exprimare înseamnă libertatea de a urî public alte categorii sociale, de a elimina din societate oamenii „care nu corespund profilului moral dorit”, libertatea de a lua dreptul la exprimare celor care au nevoie de el. Și libertatea de exprimare e o idee coruptă și de cei care se autointitulează de stânga sau de dreapta, nu contează, de ambele părți ale spectrului politic sunt nebuni și scandalagii în aceeași măsură. Singura diferență între cele două e dată de mici detalii legate de cum să le facem viața altora mai nașpa, și a celor de care-mi place mie mai bună.

De-asta am abandonat discursul politic ideologizat. Ai o problemă? O ideologie politică nu ți-o poate rezolva. Problemele cer soluții care nu au culori politice. Cer soluții tehnice, reale, ancorate în rezultate. Nici dreapta, nici stânga, nici orice altă orientare politică oricât de fantezistă ar fi, nu e capabilă să vină cu o soluție apriori pentru o problemă nedeterminată. De-asta orice ideologie politică este greșită din start.

De ce am citit textul ăsta?

Acum 7-8 ani mă credeam de dreapta. A trebuit să intru într-o discuție cu unul din șefii firmei la care lucram, în care îi prezentam o aritmetică simplă din care îmbunătățirea condițiilor de muncă pentru un lucrător aducea profit nu doar lucrătorului, ci și firmei. Am intrat în discuția aia cu minte de capitalist, și am ieșit din discuția aia un socialist.

Oricine susține că capitalismul e soluția trebuie să se uite la ce se întâmplă în jur cu oamenii care nu au alte opțiuni decât în scenariile fanteziste concepute de oamenii care nu au contact cu realitatea din jurul lor. „Pull yourself by the bootstraps” nu funcționează când ai picioarele amputate. Alternativa e la fel de comică - toată lumea vrea soluții de la stat uitând că statul e făcut din contribuțiile individuale ale membrilor acelui stat. Și că, evident, toate soluțiile lor fac viața mai rea fix celor pe care încearcă să-i protejeze.

Și asta se întâmplă pentru că vorba e ieftină, e mai scump să faci lucrurile și să dovedești că lucrurile stau așa cum zici tu. De-asta, de exemplu, marii proponenți ai capitalismului în România sunt niște profesorași faliți care nu au construit un business de la zero. Vorba e mereu ieftină, și putem să vorbim la infinit cum politica de dreapta sau aia de stânga face ciorba mai bună. Dar când pui apă de canal, indiferent de sursa canalului, tot n-are cum să iasă ceva hrănitor de-acolo.

Dacă aveți un minimum de minte, abandonați dreapta. Abandonați stânga. Abandonați orice ideologie care vă spune apriori care e soluția pentru probleme pe care nu le cunoașteți. Și când auziți pe oameni care vor să vă spună cum anumite categorii sociale sunt răi pentru că nu sunt suficient de morali, sau nu sunt suficient de inteligenți, sau suficient de educați, abandonați-i și pe ăia. Depărtați-vă de angertainment.

La podcastul Tehnocultura, Vlad Bănică, unul din cei doi prezentatori, reamintește mereu că dacă vreți să faceti ceva, puteți oricând să faceți o faptă bună, să donați unei cauze pozitive. Pornind de la ideea asta o să vă zic că sunt atât de multe lucruri care pot fi schimbate încât cea mai mică schimbare în bine e mai bună decât participarea la vitriolul public. Fă un lucru bun, oricât de mic. Mătură în fața blocului, plantează un copac, sau donează 100 de lei unui orfelinat. Și-apoi citește o carte, poate chiar una scrisă de un român, și învață-i pe alții cum să facă un lucru bun. Scrie despre lucrul pe care știi tu să-l faci și care i-ar ajuta și pe alții să îl știe. Poate știi să desenezi, poate știi să spui o poveste sau poate știi să faci machete de avioane. Nu știu, orice. Orice e mai bine decât să te pui să urăști alți oameni pentru că gândesc și vor pentru ei înșiși altceva în lume.

Că e dreapta, că e stânga, voi nu ați obosit de la atâta ură?