Ce am învățat despre Traian și Decebal făcând Podcastul

Cred că vorbesc prea puțin despre Podcastul de Istorie, proiectul la care lucrez deja de vreo 5 ani împreună cu Sergiu. De-asta mă gândeam că ar fi bine să vă fac un fel de „teaser” - și să scriu câteva lucruri pe care le-am învățat despre Traian și Decebal citind îndeaproape sursele antice, și mai mulți istorici moderni. Urmează un text lung cât un episod de podcast, care presupune că știți chestiile de bază din școală (101-102, 105-106, mine de aur, Decebal jefuia Imperiul Roman) - nu e un ghid complet, nici exhaustiv al problemei. De fapt, sar foarte mult din informație, punând accent pe lucrurile pe care nu le știe chiar toată lumea

Surse puține

Avem surse puține, și, pe alocuri, surse care se contrazic. Cele mai importante surse sunt, așadar, cartea 68 din Dio Cassius (cu cartea 67, care prinde un pic conflictele lui Decebal cu Domițian). Nu există o traducere românească decentă care să nu fie ciuntită. Foarte mulți se bazează pe citatele extrase din Fontes Historiae Daco-Romanae, un proiect al Academiei RSR care nu a mai fost actualizat sau revăzut de ceva vreme. În plus, când citești doar bucățile referitoare la Decebal și la Traian îți lipsește viziunea de ansamblu.

Până la urmă, pentru viziunea de ansamblu am decis să trecem Podcastul de Istorie prin istoria romană (și, dacă vom avea energie, imperiile bulgărești, turcești, austriece și rusești, după cum s-or ivi). Așa că, înarmați cu niște lecturi un pic mai largi, și discutând despre niște situații un pic mai complexe decât simplul „Traian a vrut minele de aur”, am putut să producem niște episoade de podcast care, zic eu, sunt ceva mai bune decât ce auzi în mod normal despre subiect.

NOTĂ: Apropos, pentru cei care nu știu - ne găsiți pe toate platformele pe care se ascultă podcasturi, inclusiv Spotify, iTunes și YouTube, și înainte să ne întrebați, chiar dacă apărem pe YouTube, nu veți vedea blândele și blajinele, chiar dacă uneori ferme și dure (dar drepte), figuri ale autorilor podcastului pentru că nu ăsta e specificul programului.

Revenind, surse. A doua sursă super-importantă este Columna lui Traian. Element propagandistic sui generis, columna e acolo ca să prezinte o poveste inspirată din textul Comentariilor la războiul dacic scrise de Traian. În ciuda a ceea ce o să-ți spună majoritatea comentatorilor, interpretarea columnei e o formă aparte de astrologie și are cam aceeași valabilitate. Chiar dacă există o carte întreagă dedicată acestui subiect scrisă de un profesionist, dl. Radu Vulpe (apropos, CIMEC e super-darnic în informații, cred că ar fi fost greu să ne facem treaba fără resursele lor), asta nu înseamnă că interpretările nu sunt pe alocuri exagerate. Cel mai simplu exemplu e episodul în care niște soli buri îi trimit niște informații lui Traian scrise pe o ciupercă de mari dimensiuni. Nu avem multe explicații în legătură cu acest episod, și a fost cumva asociat cu o scenă de pe columnă doar pentru că un călăreț căzând de pe cal, care are ceva rotund pe harnașamentul calului.

Ca și sursă se mai poate lua și Panegiricul scris de Pliniu cel Tânăr, un discurs elogios la adresa lui Traian, care e interesant în ciuda patosului pus de Pliniu în laudele aduse lui Traian. Informații interesante se mai află și prin scrisorile lui Pliniu nu doar către Traian, ci și cele către diverși alți prieteni sau funcționari romani. În plus, mai există câteva texte care ating tangențial perioada asta.

Mai există o sursă pe care nu am reușit s-o studiez și pe care o văd rar folosită - Antonio de Guevara, care strânge niște informații de nu-știu-unde. Nu am idee cât de credibilă e sursa asta, nici nu am citit-o, nici nu am citit despre ea, și nu am prea văzut istorici serioși s-o folosească, dar s-ar putea să amintesc de ea pentru un episod.

Dar în general, sursele sunt destul de sărace. Sunt mai multe întrebări decât răspunsuri pe care le avem din ce ne-a rămas, în fragmente sau rezumate. Nu avem opiniile dacilor în problemele de care o să vorbesc. Îi avem pe oameni ca Cassius Dio sau pe Tacitus care (Istorii, III.46) se plânge de „neamul niciodată de încredere” - dar până la episodul acesta dacii nu prea au nicio treabă cu romanii. Tacitus scrie, însă, câteva zeci de ani mai târziu, și impresia lui față de daci e cumva definită și de evenimentele ce vor urma. Dacii nu au nimic de zis în apărarea lor, și poate asta e tragedia cea mai mare.

Decebal și Domițian

Decebal ia rolul principal în conflictele cu Domițian. Până prin anul 69 dacii nu prea se calcă pe bătături cu romanii - dar în 68-69 lucrurile o iau razna pentru romani. În 68 Nero se sinucide, conducerea e preluată de Galba, unul din generalii nemulțumiți de starea de fapt a principatului roman, dar Galba se dovedește foarte nepopular. Drept urmare anul 69 e ținut minte ca „anul celor patru împărați”, în care pe rând Galba, Otho, Vitellius și Vespasian ajung în rolul de princeps (nu, nu sunt încă împărați, termenul de împărat e o simplificare anacronică la acest moment).

Dacii de la nord de Dunăre sunt nemulțumiți, și au destule motive să fie nemulțumiți - în perioada anterioară romanii s-au instalat confortabil la sud de Dunăre subjugând populația locală. Nu înțelegem foarte bine care sunt relațiile dacilor de la nord de Dunăre cu cei de la sud de Dunăre, dar e clar că există o justificare superioară unei simple expediții de jaf în încercarea de a profita de momentele de slăbiciune și de a distruge taberele de iarnă ale legiunilor romane din „Moesia”. Atacul nu e întâmplător, și doar intervenția rapidă a omului numărul 1 din anturajul lui Vespasian, Mucianus, e ceea ce menține încă dominionul roman în Moesia.

Nu sunt singurii actori din zona asta. În perioada asta sunt activi sarmații roxolani și iazigii - iazigii care creaseră suficient de multe probleme în trecut încât să ajungă să fie strămutați cu forța erau acum într-o poziție ciudată în Pannonia. Nu sunt singurii strămutați cu forța - 100.000 de transdanubieni, probabil daci, sunt strămutați în anul 63 la sud de Dunăre. E posibil ca acesta să fi fost un motiv pentru care dacii de la nord de Dunăre să fie nemulțumiți. Strămutările astea forțate ar putea să pună într-o altă lumină revolta dacilor contra legiunilor romane de la sud de Dunăre.

După conflictul din 69 (și tulburările pomenite de Iosefus în anii următori) și romanii, și dacii se întăresc din punct de vedere militar. Sub Vespasian se lucrează la întărirea granițelor de la Dunăre, și la Dunăre se perindă cam toată elita militară. De-acolo Domițian (fiul lui Vespasian) își culege cei mai importanți sfătuitori - inclusiv prefectul pretorian Cornelius Fuscus.

În fine, în condițiile astea apare Decebal. E neclar dacă apare mai repede în cronicile antice sub numele Diurpaneus, și, deși ar fi convenabil să-i asociem acest nume, nu avem nicio confirmare clară că cei doi sunt una și aceeași persoană. Numele de Decebal pare un fel de poreclă primită mai târziu, pe care mulți îl suspectează că ar însemna „Puternic cât zece”.

Decebal apare menționat prima oară într-un „război foarte serios” prin anul 84-85. Treaba asta e pomenită de Cassius Dio (66.6-10) - e locul unde ne clarifică și diferența între numele de daci și geți: „Îi numesc pe acești oameni daci, numele pe care ei înșiși îl foloseau pentru ei, ca și romanii, dar știu că unii greci se referă la ei ca la geți, chiar dacă e forma corectă sau nu. Geții despre care știu eu trăiesc dincolo de Munții Balcani, de-a lungul Dunării.”

Domițian e prezent în Moesia pentru respingerea atacurilor dacice - și în toamna anului 85 se întoarce la Roma lăsându-l la conducerea conflictului pe Fuscus, care primește onoruri serioase pentru contribuția lui la victoriile contra dacilor. Dealtfel, rapoartele lui Fuscus îi dau suficientă siguranță lui Domițian încât el celebrează un triumf pentru victoria contra dacilor.

Decebal e pomenit încercând să obțină pacea. Cassius Dio ne zice că prețul pe care-l cere Decebal pentru pace e de doi oboli pentru fiecare cetățean roman, altfel, declară că va porni război și va produce mari pagube romanilor. Sigur, afirmația asta vine după ce Fuscus își pierde viața în luptă în Dacia și, la câteva luni, după ce celebrase triumful asupra dacilor, Domițian e nevoit să se reîntoarcă în zonă. Revenirea lui nu e fără rezultate - noul guvernator al romanilor, Tettius Iulianus îi înfrânge pe daci la Tapae cândva târziu în anul 88. Dar asta nu înseamnă că Decebal pierde războiul, ba din contră. Doar un pic reparat prestigiul Romei, Domițian semnează cu Decebal o pace relativ incomodă - Decebal nici nu se prezintă personal la trative, ci îl trimite pe unul din apropiații lui, un anume Diegis, să returneze niște captivi și să îi prezinte, simbolic, niște arme dacice. În urma păcii, Domițian avea să plătească o rentă anuală dacilor, cu scopul de a proteja granița Romei la Dunăre.

Masa funebră a lui Domițian

Unul din cele mai bizare episoade legate de domnia lui Domițian e momentul mesei funebre la care îi invită pe mai toți membrii marcanți ai Senatului Roman, dar și reprezentanți ai ordinului cavaleresc (un fel de burghezie romană). O să-l las pe Cassius Dio să prezinte episodul (traducerea și defectele din ea mi se datorează):

A pregătit o cameră care era neagră pe fiecare perete, tavan sau podea, și a pus canapele de aceeași culoare care stăteau pe podeaua neacoperită; A invitat oaspeții singuri noaptea, fără suita lor. Și a pus o piatră în formă de piatră de mormânt, cu numele oaspetelui și o lampă mică, așa cum era agățată în morminte. Apoi au venit băieți dezbrăcați, și ei pictați în negru, și au intrat ca niște fantome, după ce au înconjurat oaspeții într-un dans care inspira groaza s-au așezat la picioarele lor. După asta toate lucrurile care erau oferite în mod normal ca sacrificii către spiritele plecate au fost puse în fața oaspeților, toate negre, în vase pictate în negru. Drept urmare, fiecare dintre oaspeți se temea și tremura și era în tensiune așteptându-se să li se ia gâtul în orice moment, în afară de Domițian, peste restul petrecerii s-a așternut o liniște ca de mormânt, de parcă erau deja pe tărâmul morților, și împăratul însuși vorbea numai despre subiecte legate de moarte și măcel. În cele din urmă i-a trimis acasă; dar înainte le-a luat sclavii, care stăteau în vestibul, și și-a încredințat oaspeții altor sclavi, pe care nu-i cunoșteau, să-i conducă fie în litiere fie în calești, și prin treaba asta le-a băgat și mai tare frica în oase. Și îndată după ce au ajuns acasă și și-au recăpătat suflul, le-a venit vorbă că au primit un mesager de la Augustus (Domițian). În timp ce toți se așteptau să moară de data asta, o persoană a adus o dală de argint, și alții au adus alte obiecte, inclusiv vasele din care au mâncat, care erau foarte scumpe - și ultimul a venit băiatul care era spiritul dedicat fiecărui oaspete, acum spălat și împodobit. Astfel, după ce au petrecut întreaga noapte în teroare, au primit daruri.

Domițian are un renume foarte prost în istorie, renume construit în special din impresiile negative puse asupra lui de aristocrația romană. Tacitus și Cassius Dio îl tratează foarte dur pe Domițian, și este evident că exagerează cu portretizarea negativă. Banchetul funerar pe care l-a dat spre pomenirea romanilor care și-au pierdut viața în conflictele dacice e un astfel de exemplu, care ajunge anecdotic la Cassius Dio, și e amplificat prin lupa infamiei pe care o aplică asupra tuturor elementelor domniei lui Domițian. Domnie a lui Domițian care are mult mai puține victime decât ar părea - și care (după cum am explicat în episoadele de podcast dedicate lui) are un renume rău în ciuda faptului că e probabil arhitectul Romei monumentale pe care o cunoaștem și o credem astăzi. Dacă Octavian Augustus se lăuda că a găsit Roma un oraș de cărămidă și l-a lăsat un oraș de marmură, Domițian merită înzecit acest renume, punând bazele unui număr masiv de proiecte ce vor fi asumate mai târziu de Nerva sau Traian.

Ce aș zice că merită reținut din episodul banchetului funerar e mai degrabă gravitatea cu care Domițian tratează momentul, ceea ce ne spune că conflictele lui cu dacii au fost mult mai profunde, mult mai sângeroase decât ne putem imagina. Chiar dacă în cele din urmă are loc o victorie a lui Domițian, e clar că acesta nu poate s-o susțină cu un atac decisiv, fiind mai degrabă o victorie pirică decât ceva demn de un triumf. Domițian ajunge să plătească o sumă serioasă anuală, despre care vom vorbi mai departe.

Regele client

În momentul în care fac pace, Decebal acceptă să fie, în accepțiunea romană, un rege client al lui Domițian. Un fel de aliat pe care patronul (Domițian) trebuie să-l plătească. Relația clientelară în Roma e o relație foarte importantă - patronii își întrețin financiar clienții care sar în apărarea lor de îndată ce patronul cere acel sprijin. E foarte importantă treaba asta pentru că e esența modului în care funcționează Roma, mod care-și pune amprenta asupra următoarelor milenii de istorie, și încă ne afectează din multe puncte de vedere.

Doar un exercițiu: ce se întâmplă în momentul în care doi patroni influenți au păreri diferite în legătură cu diverse legi? Clienții lor votează pentru fiecare din cei doi patroni după cum e cazul - ajungându-se chiar ca diferendele să fie rezolvate prin bătăi și linșaje. Dacă sună a sistem mafiot, este pentru că chiar așa stau lucrurile - sistemul mafiot e doar o continuare a tradițiilor romane. Relațiile client-patron sunt o lege paralelă, încălcarea ei fiind văzută cu ochi răi în general. Nimeni nu are încredere într-un patron care nu are grijă de clienții lui, nimeni nu are încredere în vorba unui client care nu-și susține patronul în ce întreprinde.

Decebal încheie un tratat de pace cu Domițian, devenind rege-client al Romei. În perioada în care Domițian încă e la conducerea Romei, Decebal respectă tratatul la literă. Dacii nu jefuiesc, nu invadează Moesia, nu mai au loc niciun fel de tulburări. Doar că lucrurile nu aveau să rămână așa la nesfârșit, după cum știm. Și un alt patron cu alți clienți se mută în poziția de princeps la Roma.

Lumea romană post-Domițian

Domițian este foarte des văzut ca un împărat rău - dar la o examinare mai atentă vedem că are niște calități destul de importante - e fiscal-conservator stabilizând sursele de venit ale imperiului, pornește proiecte majore de infrastructură, dar în același timp politicile lui intră în conflict cu cele ale aristocrației romane. Rezultatul e oarecum previzibil: Domițian e asasinat în septembrie 96, iar după moarte, senatorii îi dau „Damnatio memoriae” - ceea ce presupune eliminarea completă a lui Domițian din analele romane și de pe toate monumentele pe care le construiește. Totuși, amprenta lui Domițian e mult prea mare, Domițian e prea prezent în absolut orice se întâmplă în Roma pentru a fi eliminat.

În locul lui e numit Nerva - un senator bătrân cu ceva influență în Roma, cu legături dubioase cu fostul princeps. Nu o să intru în detalii în legătură cu Nerva. Domnia lui e foarte scurtă. Îl adoptă relativ repede pe Traian după care își dă obștescul sfârșit. Nerva este primul din seria pe care Edward Gibbon (un istoric britanic care între 1776 și 1788 publică „Istoria declinului și căderii Imperiului Roman”) o numește „cei cinci împărați buni”. Cu o domnie mai scurtă de un an și jumătate, realizările lui Nerva sunt cvasi-inexistente. Sigur, își pune numele pe câteva din realizările lui Domițian, dar cam atât.

Nerva oricum nu are șansă să o ducă prea mult în poziția de princeps. După entuziasmul inițial legat de asasinarea lui Domițian, lucrurile se mai așează și armata începe să vorbească. Se pun întrebări în legătură cu faptul că nu ia măsuri contra asasinilor lui Domițian - contra lui se ridică chiar și prefectul pretorian, Casperius Aelianus. Un conducător impotent, lipsit de curaj, Nerva alege soluția de compromis adoptându-l pe Marcus Ulpus Traianus, un general apreciat în cercurile militare.

De ce adopție? E foarte important de înțeles de unde vine puterea princepsului - foarte pe scurt: princepsul e deținătorul averii moștenite din princeps în princeps de la Octavian Augustus (el însuși pornind cu un cufăr de război de la Julius Caesar). Moștenirea trece acea avere fabuloasă în proprietatea noului princeps - bani, vile, provincii întregi.

Traian, Optimus Princeps

Sunt multe de spus despre Traian, căruia i s-a acordat titulatura de Optimus Princeps, Cel mai bun princeps. Să le luăm de la origini. Primul împărat (o să fiu la fel de inconsecvent terminologic ca toată lumea) roman provenit din altă zonă decât Italia, Marcus Ulpius Traianus nu este un emigrant venit cu bocceluța în spate la Roma. Și nici măcar nu e primul emigrant de succes - Lucius Annaeus Seneca, înaintea lui, este probabil cel mai bogat om de la Roma (cu excepția visteriei princepsului), motiv pentru care Nero decide să-l elimine. Faptul că Seneca e cunoscut ca filosof e ca și cum peste câteva mii de ani o să vorbească lumea despre Bill Gates ca recenzor de cărți, apărând pe coperțile unor titluri precum „Sapiens” sau alte asemenea.

Familia lui Traian provine din Peninsula Iberică - din Baetica, mai exact - unde se ocupă cel mai probabil cu comerțul cu ulei de măsline. Reformele lui Octavian Augustus îi aduc pe Ulpii în Roma, iar tatăl lui se căsătorește cu Ulpia Marciana, dintr-o familie cu renume în zona iberică. Tatăl lui Traian e un militar de carieră și senator - probabil cu ajutorul lui Seneca ajunge și proconsul al Baeticei în anul 65. Marcus Ulpius Traianus e de partea corectă a istoriei - e în anturajul lui Vespasian, împreună cu Titus cucerește Jafa în 67, și pentru meritele lui e numit consul suffectus în septembrie-octombrie 70. Nu e cea mai prestigioasă numire, dar e printre cele mai prestigioase în republica romană.

Traian nu e fitecine, cum ziceam. Știm că a fost prezent în campania care a adus tatălui său ornamenta triumfalia - în rest, are o carieră onorabilă în care chiar își dovedește fidelitatea față de Domițian când se revoltă trupele de pe Rin. Domițian preferă genul de om care nu e puternic ancorat în aristocrația romană veche (lucru care știm unde a dus). Din punctul de vedere al Romei Traian e un novus homo, om nou, luat oarecum în derâdere. E numit consul ordinar (mai tare ca cel sufect) în anul 91 și nu știm ce poziție proconsulară ocupă, dar Pliniu sugerează în Panegiric că ar fi locuit în Roma în perioada pe care o numește „domnia terorii” (hei, nu am zis că Domițian e nevinovat, doar că e mai bun decât se crede). Ca element de can-can, Domițian moare fix în ziua în care Traian împlinește 40 de ani.

Alegerea lui Traian de către Nerva se dovedește populară în armata romană - legiunile îi trimit solii de felicitare și, atunci când Nerva moare, Traian preia imperiul din mers. Nu se întoarce în Roma pentru câțiva ani, preferând să stabilizeze granița în Germania și să facă inspecții în Moesia. Intrarea lui în Roma e triumfală, chiar și sărind peste slugărnicia lui Pliniu în Panegiric. Dar slugărnicia lui Pliniu e remarcabilă, dau fundă oricui reușește să citească pasajul de mai jos fără să izbucnească în râs.

Nici vârsta, starea de sănătate sau sexul nu i-a oprit pe cei care doreau să își desfate privirea la neașteptata priveliște. Copiii mici au aflat cine ești, tinerii s-au uitat cu entuziasm, cei în vârstă s-au minunat, cei căzuți la pat, certându-și doctorii, și-au părăsit patul pe care boleau, ca și cum vederea ta le-ar fi adus un plus de sănătate. În mulțime erau câțiva care spuneau că viața lor s-a împlinit acum când te-au văzut, în timp ce alții susțineau că le-ai dat un motiv să trăiască mai mult. Femeile sărbătoreau ca niciodată în voluptoasa lor fecunditate știind că de-acum aduceau pe lume cetățeni pentru un princeps să-i conducă și soldați pentru un imperator să-i comande. Acoperișurile stăteau să se prăbușească de la mulțimile care le asaltaseră și nu exista niciun loc unde să pui piciorul, cu străzile reduse la un pasaj îngust de către mulțimile extaziate de fiecare parte, toți bucurându-se și salutând. Toți simțeau aceeași bucurie la sosirea ta, bucurie mărită cu fiecare pas pe care l-ai făcut, cu fizicul tău splendid crescând cu fiecare pas.

Din păcate, Panegiricul lui Pliniu e o sursă importantă de informație despre Traian. Panegiricul e un discurs pe care îl ține în fața Senatului cu ocazia preluării funcției de consul, în anul 100.

Majoritatea surselor ce ne-au rămas îl portretizează pe Traian ca fiind un princeps care respectă drepturile aristocrației, domnind cu înțelepciune și dreaptă măsură. E drept, la un moment dat Traian depune în fața Senatului o promisiune că nu va dispune uciderea niciunui senator sau cavaler roman. Pe măsură ce am citit mai mult pe subiect am început să am dubii în legătură cu acest aspect. Da, sigur, nu e înregistrat ca ordonând moartea altora, și nici despre soarta prefectului gărzii pretoriene, Casperius Aelianus, care se ridicase contra lui Nerva, nu cunoaștem multe, însă sugestia lui Cassius Dio nu ar fi neapărat că îl execută, ci că e posibil să îl fi demis și retras din Roma.

Poate cel mai important aspect care ne interesează acum e că Traian e un individ dedicat carierei militare. Obiceiurile lui sunt cumva „soldățești” - inclusiv apetența pentru vin. Sigur, aplecarea spre lucrurile militare îl face plăcut în fața soldaților, și până la urmă și acesta e un aspect important al puterii de la Roma. Știm și despre preferințele sale pentru băieți tineri, un lucru deloc rar la aristocrația ateniană, un lucru rezervat pentru eșalonul superior al aristocrației romane, și, desigur, pedepsit cu moartea în taberele militare romane. Egalitatea în fața legii nu e pentru toți.

În ciuda părerii că Traian e un princeps înțelept și corect, care respectă drepturile celor din jurul lui, așa cum pare să transpiră imaginea prin sursele vechi, mi-e din ce în ce mai clar că Traian e un autocrat ferm. Faptul că nu există revolte contra lui, că nu există concurenți interni, sigur, e pozitiv, stabilitatea politică e un semn al politicii administrative inteligente, dar vom reveni asupra acestui aspect un pic mai încolo. Ce e clar e că Traian e un bun administrator, oricare ar fi fost contextul în care își aplică această bună administrație.

Motive pentru primul război dacic

E un pic ciudat să citesc unii istorici ca interpretând un citat din Dio Chrysostomus ca întâmplându-se în tabăra dacilor în loc de cea a romanilor. Citatul vorbește despre febrilitatea pregătirii unui conflict înainte ca acesta să înceapă. Dar e cumva clar că romanii se pregătesc foarte serios de un conflict cu dacii - Traian petrece foarte mult timp pregătind legiunile din Moesia și Pannonia.

Și asta se întâmplă în timp ce Decebal trimite solie după solie la Roma să le amintească de faptul că, hei, au uitat să facă niște plăți. Pentru că după ce Domițian e asasinat, Senatul punându-i „damnatio memoriae” invalidează de jure o mare parte din deciziile lui Domițian. Nerva nu are de gând să plătească banii pe care Decebal îi cere, iar Traian cu atât mai puțin, pregătind mișcarea contra lui Decebal justificând în fața Senatului că Domițian a trădat Roma dându-i bani regelui dac.

Trebuie să clarificăm un pic aspectul ăsta. Nu doar faptul că Domițian îl plătea pe Decebal să mențină ordinea la graniță nu e ceva ieșit din comun - dar e un lucru pe care Traian însuși îl va face imediat după aceea cu sarmații roxolani (care se vor revolta când Hadrian le va reduce din finanțare). Până atunci fuseseră plătite la fel triburile germanice - chatti și marcomanii - și singurul motiv pentru care aceste plăți sunt pictate într-un mod negativ e pur propagandistic. Traian are nevoie să calce Dacia, și pentru asta pregătește din timp senatul și populația cu propagandă pe măsură.

Dar de ce vrea să intre Traian în Dacia? Răspunsul cel mai simplu e „resurse”. Inițial așa credeam și eu că stau lucrurile, dar Sergiu mi-a atras atenția că la finalul primului război (101-102) echilibrul temporar dintre Traian și Decebal nu-i aduce mai multe resurse, ci mai mult cheltuieli. Am detaliat pe tema asta în episoadele de podcast respective, nu are sens să insistăm. Un aspect pe care voi insista, însă, e o repetiție care ajunge la un moment dat să zgârie pe ochi. Traian insistă în toate discuțiile cu Decebal pe problema găzduirii dezertorilor.

Dezertorii romani

În mod normal aș fi ignorat ideea asta. La o primă lectură te gândești că no, probabil e o treabă destul de frecventă în istoria imperiului, nu? Nu prea, ba din contră. Decebal e primul la care apare această cerință - și nu e ca și cum ar fi primul dușman de clasa lui cu care Roma se întâlnește. Dar nicăieri nu e mai prezentă această cerere referitoare la dezertorii pe care-i găzduiește.

Numirea lui Traian în poziție de princeps e surprinzător de lipsită de emoții. Nu există tulburări interne, nimeni nu se supără pe Traian, toată lumea îl iubește, nu? Și-atunci, de unde atâția dezertori? De ce sunt un subiect atât de important pentru Traian?

Suspiciunea mea e că dacă a existat vreo opoziție pentru Traian (și mă-ndoiesc că nu ar fi existat), opoziția aia a plecat în singurul loc de unde puteau avea o oarecare forță. Înăuntrul Imperiului ar fi fost imposibil (sunt sub control roman) - Parthia nu e un loc foarte primitor pentru opoziție romană la momentul ăsta, Germania tocmai era secătuită de energie, în plus Traian a stat ceva vreme aici la începutul domniei sale, asigurându-se că nu există proteste. Ce mai rămâne? Singurul regat civilizat (iazigii și sarmații roxolani încă sunt la nivel de prădători ocazionali), Dacia.

Nu e prima oară când romanii apelează la vecinii lor. Într-un episod similar, Pompei îl contactează pe Burebista înainte de ultima înfruntare cu Cezar. Majoritatea istoricilor sunt de acord că Burebista trimite trupe către Pompei. Doar că acele trupe nu ajung - și ce suspectez eu e că Burebista nu a promis niciodată că trimite trupe, ci doar i-a dat o asigurare că nu avea de gând să atace provincia Macedonia în timp ce el își duce războiul local. Cezar se pregătea în 44îHr să îl invadeze, deci să arunce asupra lui Burebista ideea că ar fi trimis trupe inamicilor săi personali nu e ceva ieșit din comun, doar o mică fentă propagandistică.

Revenind la Decebal, cred că acesta devine conștient că nu-și mai vede banii de la Roma dacă Traian rămâne princeps. Și în momentul în care vin pribegi de la Roma, încercând să strângă suficientă energie cât să lupte cu regimul autocratic al lui Traian, Decebal îi sprijină, poate și cu oarecare reluctanță.

Ceea ce pune într-o perspectivă mult mai întunecată personalitatea acestui Optimus Princeps. Pentru că deși intrăm în studiul lui cu o imagine de despot luminat, care dă indicații înțelepte în scrisori către Pliniu, lucrurile par din ce în ce mai întunecate pe măsură ce încercăm să înțelegem lucrurile.

Războaiele și columna

Sunt sub semnul întrebării foarte multe aspecte, inclusiv modul în care se desfășoară campaniile militare. Avem, e drept, columna - o resursă extraordinară pentru imaginea propagandei imperiale despre legiuni și trupele cărora li se opun. Columna documentează războaiele contra dacilor într-un mod care e suficient de expresiv pentru romanii anului 110, care e la curent cu propaganda imperială și care știe la ce se referă diversele lucruri care nouă ne apar enigmatice.

Sigur, munca arheologilor schimbă enorm datele ecuației - de-asta se poate desena un traseu, măcar aproximativ, al campaniilor lui Traian - dar meritul columnei e destul de mic în sensul ăsta. Basoreliefurile columnei nu zic foarte multe, dar pot să confirme foarte multe lucruri. Vă dau un exemplu: în scenele 31-32 (prezentate mai jos), sunt descrise niște inundații devastatoare pe Valea Oltului, și puținii daci supraviețuitori care au rămas atacă împreună cu zeii războiului (îmbrăcați în armuri, inclusiv caii) un castru roman în care vor să se refugieze.

Interpretările sunt foarte dificile când nu ai un ghid foarte solid lângă tine. De exemplu, în cazul interpretării scenelor 31-32 am fost absolut mincinos - nu există un astfel de episod și cel mai probabil se referă la o retaliere a dacilor care atacă la sud de Dunăre (pe un pod de gheață care probabil cedează când trece cavaleria dacică), sprijiniți de catafracți roxolani. Dar e foarte dificil de făcut interpretarea asta fără cunoștințe foarte solide în materie de arheologie, și nici măcar astea nu sunt suficiente, nu? Cum ziceam, columna e excelentă pentru confirmat teorii - nu e foarte grozavă la zis povestea concretă a ce s-a întâmplat.

Primul război e victorios și nu foarte

Adică, sigur, din punct de vedere propagandistic Traian pare să-și fi atins niște obiective. Decebal îi trimite la Roma ostatici - o practică deloc neobișnuită pentru parafarea tratatelor de pace. Într-un episod menționat de Antonio de Guevara ni se spune că ar fi fost trimis chiar fiul lui Decebal ca ostatec. Acesta ar fi murit la scurt timp, deși (zic notițele lui Guevara) Traian l-ar fi prețuit foarte mult. Sunt suficient de multe semne de întrebare în legătură cu acest episod, dar un tată al cărui fiu moare în grija romanilor ar putea să fie o motivație în plus pentru Decebal.

Un Decebal care are timp în cei trei ani de pace să își trimită emisari inclusiv la Pacorus, regele parților, dându-și seama că singura șansă a vecinilor Romei e să se unească și să atace în același timp.

Victoriile lui Traian în Dacia par să fie șterse - deși ni se spune că a lăsat garnizoană la Sarmizegetusa, aceasta e inexistentă la pornirea celui de-al doilea război, sau pare inexistentă. Traian pare să fie nevoit să reconstruiască foarte mult din ce a câștigat în al doilea război dacic - suficient de mult încât se aruncă niște semne de întrebare asupra victoriilor din primul război. Iată ce zice Cassius Dio:

Deoarece i s-a raportat că Decebal încălca tratatul în multe feluri, strângând arme, primind dezertori, reparând forturi, trimițând solii către vecini și atacându-i pe cei care-l înfruntaseră înainte, ajungând chiar și să anexeze o parte a teritoriului iazigilor (pe care Traian nu avea să le-o dea înapoi mai târziu, când i-au cerut-o), senatul l-a declarat iar inamic, iar Traian a pornit din nou la război contra lui, nu delegând pe altcineva, ci mergând personal.

Din nou cu dezertorii. Din nou marele semn de întrebare - ce e cu acești dezertori, de ce ajung să se refugieze într-un regat învins? Ceea ce ne duce la o concluzie un pic bizară, că e posibil ca pacea din 102 să nu fi survenit ca un rezultat al unei victorii romane fără drept de apel. Teritoriul Iazigilor se referă la Câmpia Panonică și Banatul de azi, ceea ce cam ridică semne de întrebare în legătură cu ce garnizoane lasă Traian pe lângă Sarmizegetusa.

Al doilea război

Iarăși, nu știm prea multe, nu mai multe decât ne spune Cassius Dio. Columna e mai degrabă orientată pe toate sacrificiile către zei pe care le face Traian decât pe luptele despre care vorbește Dio. Câteva momente remarcabile din textul lui: Decebal îl capturează pe un general roman, Longinus, și apoi încearcă să-l asasineze pe Traian. Dar Traian conduce războiul cu răbdare, și urmează un asediu prelungit al Sarmizegetusei, unde cei care rămân înăuntru ajung să se predea după ce rămân fără apă. Decebal nu e printre ei - el se retrăsese mai la nord - iar Traian știe că războiul nu poate să se încheie fără capturarea sau moartea lui Decebal. În cele din urmă o trupă de cavalerie reușește să-l prindă, probabil și trădat de câțiva apropiați.

Nu toți dacii îl susțin pe Decebal - și la începutul celui de-al doilea război e clar că există câteva triburi sau comunități dacice care se alătură efortului de război roman - dar o mare parte din daci preferă moartea decât să trăiască sub Roma. Traian e obligat să aducă coloniști cu care să înceapă să exploateze resursele naturale ale Daciei - și importul de coloniști e principalul motiv pentru care, după moartea lui Traian, Hadrian decide în cele din urmă să păstreze provincia Dacia (deși era foarte tentat să renunțe la ea). Cuceririle romane sunt mai vaste decât le știm de pe harta normală a Daciei Romane - există un drum, Via Pontica, ce trece prin pasul Oituz și merge către Dunăre (Galați? nu chiar, dar încolo ca direcție generală), făcând joncțiunea cu Dobrogea care deja era sub stăpânire romană. Dar aproape imediat cuceririle respective sunt pierdute la presiunea roxolanilor - iar în vest se pierde foarte mult teritoriu în avantajul iazigilor, care se răscoală și ei.

Cât de bun a fost Decebal?

Din punctul meu de vedere, e suficient de remarcabil încât să rămână în istorie cu numele - ceea ce nu e un lucru mic. Când vorbim de marcomani, chati, roxolani, iazigi, nu există niciun nume asociat cu aceste triburi, deși au creat probleme masive romanilor. Dar ei rămân anonimi. Decebal e un dușman redutabil al Romei - unul a cărui înfrângere a necesitat aproape un deceniu de pregătiri și lupte. Din păcate nu știm suficient de multe despre dacii lui Decebal, și distrugerea sistematică a sistemelor de fortificație dacice de către romani nu ne ajută extraordinar de mult - nici măcar faptul că nu avem comentariile despre războiul dacic pe care Traian le-a scris în stilul lui Cezar, textul care (cel mai probabil) a fost la baza desenelor de pe columnă.

Decebal reușește să țină în șah Roma vreme de 20 de ani - cu sacrificii majore, dar care îl transformă în acel adversar redutabil despre care merită vorbit. Roma se apropie de apogeu - în anul 117 Imperiul Roman are acoperirea maximă (într-un episod despre care voi vorbi când trag concluziile despre Traian). Decebal e adversarul Romei în momentul ei suprem de glorie, când la conducerea ei e Optimus Princeps, cel mai bun princeps. Practic, dacă în anul 100 se joacă finala, acolo sunt trei oameni - Decebal, Traian, și Pacorus I. Traian câștigă, dar la mustață, Pacorus nu se prezintă că era bolnav și moare acasă.

Într-un fel, destinul lui Decebal e foarte asemănător cu cel al lui Mithridate și doar neșansa face să nu ajungă mai multă informație despre el la noi. În fine, nu are sens să plângăcim după lipsa de surse - mai avem încă foarte multă istorie îngropată în ruine și cred că ar trebui, ca popor, să investim mai mult dacă vrem să aflăm poveștile astea.

Aș vrea să aflu mai multe despre poveștile legate de dezertori. Dezertorii sunt o treabă nouă în conflictele romanilor și insistența obsesivă a lui Traian cu dezertorii îmi dă de înțeles că sunt mai multe lucruri de aflat acolo decât o spun majoritatea istoricilor care ignoră destul de elegant subiectul.

Marcus Ulpius Traianus Dacicus, Optimus Princeps

Traian profită din greu de pe urma resurselor aduse din Dacia, cum era de așteptat. Finalizează construcțiile concepute de Domițian, dar vine și cu niște proiecte noi - inclusiv columna și forumul ce-i poartă numele. Apolodor din Damasc e arhitectul din spatele acestor construcții, dar și al unei construcții ce ne e familiară, și care ar fi putut fără rușine să stea alături de marile minuni ale lumii antice: podul de la Drobeta. Lucrarea e extraordinară - nu doar podul în sine și locul în care e construit, dar și infrastructura necesară, construită în condiții incredibil de dificile. Din păcate partea superioară a podului e distrusă de către Hadrian câțiva ani mai târziu, când i se pare că nu e o idee bună să le dea acces trupelor barbare în teritoriul roman. Apolodor este unul din cei mai influenți arhitecți din toate timpurile - este cel care aduce domul în construcțiile romane, punându-și practic amprenta asupra tuturor constructiilor romane de acum încolo și asupra a 1000 de ani de artă bizantină, ca să nu mai spunem despre ce a urmat după.

Traian se plictisește destul de repede la Roma. Sesizând un moment de slăbiciune în imperiul parților, invadează Armenia după care cucerește cam toată Mesopotamia (care atunci era parte din imperiul part). E, într-adevăr, un moment de slăbiciune al parților, care au dispute interne dar și conflicte în exterior. Teritoriul e cedat în mâinile romanilor cu mare ușurință - dar cu la fel de mare ușurință e luat înapoi de îndată ce, în 117, moare Traian. Secretul e că, desigur, nu moartea lui Traian e motivul pentru care scade forța imperiului ci, mai degrabă, moare înainte să piardă tot teritoriul pe care-l câștigase în est. Moare erou, Optimus Princeps, omul care a împins Imperiul Roman până la Golful Persic și s-a uitat în zare spre India, dându-și seama că nici el nu va fi capabil să calce pe urmele lui Alexandru cel Mare, marea obsesie a tuturor cuceritorilor antici.

Am multe întrebări cu titulatura de Optimus Princeps, dar și cu calitățile lui Traian. E de admirat succesul lui în lupte? Administrația înțeleaptă și moderată pe care o predică? Poate că da, dar, cumva, în plin război ruso-ucrainean, eroismul și calitățile de cuceritor ale lui Traian nu mai sunt chiar atât de apreciate. Am făcut episoadele astea cu ochii în cărți și cu urechile în sursele de știri despre război, și trebuie să recunosc că probabil aș fi avut o viziune mai eroică asupra lui Traian în orice alte circumstanțe.

Dar mi-e greu să-l văd ca erou pe cel care inventează motive să invadeze o țară vecină care respectă angajamentele făcute. Decebal nu atacă primul, nu în cazul lui Traian, și nu atacă fără cauză. Invadarea Daciei și distrugerea din temelii a unei civilizații sunt lucruri care devin din ce în ce mai greu de înghițit.

De bine, de rău, însă, cea mai mare construcție pe care a lăsat-o în urma lui rămâne România. Bădița Traian din plugușor, Traian, primul nume intonat în imnul de stat al României, cu toate defectele lui, și-a împrumutat energia celor care au sintetizat construcția asta ciudată care e România într-o mare slavo-ungurească. Pentru că da, e prea puțin din Decebal în noi. Dar asta nu înseamnă că nu putem să-l revitalizăm pe Decebal așa cum germanii l-au revitalizat pe Hermann (Ariminius) sau francezii pe Vercingetorix.

TL;DR și concluzii

Asta a fost. Mai pe lung o ascultați în podcast - însă pentru cei cărora le prinde bine un rezumat, iată-l: Decebal e un conducător al unui regat emergent destul de puternic și independent. După un conflict cu Roma pe vremea lui Domițian devine client/prieten al Romei, prietenie pe care o onorează până în momentul în care Traian nu mai vrea să își plătească obligațiile față de el. Traian, un princeps care se instalează suspect de ușor, fără opoziție, e posibil să își vadă opoziția încercând să se regrupeze în Dacia - și să îl atace pe Decebal pentru ceva mai mult decât o simplă foame de resurse. Primul război e dificil, se încheie cu o victorie romană, dar există suficient de multe semne de întrebare în legătură cu această victorie. De-abia în 105 Traian găsește energia să atace din nou și definitiv Dacia, regele Decebal luându-și viața după ce își pierde majoritatea cetăților. Traian e un tiran care însă are succes militar, ceea ce îi aduce aprecierea mulțimii și teama aristocrației. Circumstanțele însă îi sunt norocoase - nu apucă să fie condamnat ca tiran, pentru că cel ce-i urmează acționează suficient de rapid încât să Senatul să nu se dezmeticească și să reflecte asupra libertăților din ultimii 20 de ani cu Traian.

Ce am spus eu pe-aici e doar ce se vede la suprafață. Cum ziceam, mai pe lung în podcast, dar și mai pe lung în studiile făcute pe Traian, și în scriitorii antici. Problema e că deși Traian devine un etalon pentru bună administrație, sunt foarte puține informații despre el, și rămâne mult prea puțin despre el în istorie. Mi-e neclar cum ar trebui să simt față de Traian - pe de o parte, Traian e motivul pentru care noi vorbim română și nu altceva, e motivul pentru care locul ăsta se numește România și are o identitate distinctă de cea a vecinilor ei. Pe de altă parte, nu știm ce ar fi putut să se întâmple cu un regat dacic la nord de Imperiul Roman, un regat dacic care ar fi crescut în continuare. Poate că totuși căderea dacilor era inevitabilă - sau poate că am fi vorbit despre inamicul mereu inaccesibil romanilor, care a rezistat de-a lungul timpului. Putem construi o mulțime de istorii contrafactuale, din păcate, sau din fericire, lucrurile s-au întâmplat așa cum s-au întâmplat, și suntem ceea ce suntem și datorită înfruntării dintre cei doi.

Cum ar trebui să ne simțim față de „neamul niciodată credincios al dacilor”? Știu că suntem mereu tentați să luăm orice trăsătură negativă și s-o amplificăm, dar în cazul dacilor, „înșelătoria” dacilor e de fapt echivalentă cu cel care ascunde niște bani de hoțul care-l buzunărește. Cum ar trebui să ne simțim față de Traian, marele principe roman care a pus piatra de temelie a României, și defectele lui? Că bea, că se culca cu băieți? În primul rând, un pic mai relaxat față de problemele astea în general. Și să vedem că chiar și cu defecte evidente cineva poate să fie „cel mai bun” - atâta timp cât are grijă de cei din jur. Nu m-ar deranja, de exemplu, să fie plin de baroni PSD homosexuali care să fi transformat regiunile pe care le păstoresc în Elveții în miniatură.

Traian nu e un model de urmat, dar poate fi o sursă de inspirație. Traian-princepsul ce reiese din scrisorile pe care le schimbă cu Pliniu este un izvor de înțelepciune în aplicarea legii și abordarea problemelor administrative. Sigur, a profitat de o infuzie de bani din Dacia, dar vedem cum și cu un influx serios de bani din Uniunea Europeană Teleormanul tot sărac rămâne - ceea ce nu se poate spune despre Roma și Imperiu în general.

A fost ciudat să mă uit îndeaproape la războaiele dacice pe vremea invaziei lui Putin, dar a fost și mai edificator - în ambele direcții. M-a ajutat să văd mai clar prin ceața propagandei de ambele tabere - din ambele războaie. Ceea ce mi-a făcut, în cele din urmă, să-mi bată inima mai aproape de Decebal și de pariul lui pierzător. Dar viitorul e al Romei, aici e România, iar Dacia e doar o mașină produsă de Renault. Viitorul e mereu al învingătorilor - dar singurul mod în care cei învinși pot rămâne în istorie e să își dea ultima suflare în mod legendar. Iar Decebal a fost un astfel de individ legendar.

Și, pentru că ați uitat deja, urmăriți-ne la Podcastul de Istorie.