Ce zic alegerile interne despre partidele românești?

S-a râs destul de mult pe seama alegerilor interne din PNL. De la glume de tipul „am emoții, daca pierde alegerile?” la tot felul de apropouri legate de eminențe cenușii ce conduc din umbră, foarte puțini însă stau să reflecteze asupra ce înseamnă, real, această lipsă de opțiuni la alegerile PNL. Ciucă e o opțiune pe care membrii de partid PNL nu ar fi avut-o cu un an în urmă. De fapt, nu au avut-o, pentru că în 2021 au mai avut o rundă de alegeri interne, și acolo a ieșit învingător Cîțu. Au trecut doar câteva luni de la alegerile alea, e neimportant care e motivul pentru care sunt necesare noi alegeri. Ele sunt aici, și prea puțină lume explică ce anume înseamnă alegerile astea cu un singur candidat.

Nimeni nu vrea poziția

… și probabil dacă îl iei la o bere pe Ciucă o să recunoască și el că nu o vrea. Poziția de conducător de partid politic e o poziție ingrată, o poziție care te expune, o poziție cu responsabilitate care, din ce în ce mai des, chiar se plătește. Din acea poziție de mare vizibilitate ai de reprezentat și coordonat niște grupuri de interese uneori transpartinice, foarte des la limita legalității sau dincolo de ea. Singurul mod în care poți scăpa fără pete la dosar e neimplicarea, ceea ce va duce la un partid mai slab, mai puțin capabil să lupte pentru interesele grupurilor care constituie partidele respective.

Departe de mine ideea de a sugera că grupurile astea de interese sunt toate ilegale. Da, unele sunt la limita legalității. Altele sunt niște grupuri cât se poate de legitime, care lucrează chiar în interesul cetățenilor. Nu poți avea primari de calitate fără un grup care să apere interesele cetățenilor - și interesele cetățenilor sunt și ele reprezentate în partide. Am putea chiar considera că interesele cetățenilor sunt transpartinice. Dar nu astea sunt grupurile care pun cea mai mare presiune pe conducători, ci, evident, cele care lucrează la limita legii: fie ocolind-o, fie modificând-o pentru a-și satisface nevoile pecuniare.

E o poziție dificilă, cu expunere. Și în ultima vreme, e o poziție din ce în ce mai periculoasă: După Năstase, Voiculescu, Dragnea, acum Udrea, parcă nu vrei să fii tu următorul lider de partid care să plătească pentru nevoile partidului. Indiferent că ești coada de topor a cuiva sau nu.

Dacă ar fi concurență s-ar sparge partidul în două.

PNL-ul s-a rupt un pic când au concurat în alegeri Cîțu și Orban. Oameni s-au certat, resurse s-au redirecționat, și chiar dacă victoria lui Cîțu a durat un pic peste 6 luni, o parte din oameni nu neapărat incapabili au plecat din partid și diverșii lideri locali care au votat greșit au trebuit să pupe mâna învingătorului pentru resurse. E o meteahnă mai veche românească: suntem orgolioși și nu prea știm să colaborăm, mai ales cu oamenii cu care avem o contradicție.

E o treabă pe care am văzut-o în cele câteva organizații în care am lucrat și alte organizații cu care am intrat în contact de-a lungul carierei. Foarte rar se renunță la orgolii pentru un bine comun superior. E motivul pentru care, în ciuda faptului că au avut alegeri interne, faptul că USR-PLUS nu s-a spart ci pare mai unitar îmi spune că totuși organizația aia vrea să joace jocul politic pe termen lung. E motivul pentru care AUR pare și el să aibă un viitor politic promițător: chiar dacă alegerile interne l-au revalidat pe Simion, revalidarea nu a venit din postura de candidat unic.

Dar PNL sau PSD, teoretic partidele mari ale României, s-ar sparge în momentul în care ar avea concurență solidă inăuntru. Ceea ce ne spune exact ce ne așteptam:

Ideologia e neimportantă

Indiferent de care sunt interesele, teoretic elementul unificator pentru un partid e ideologia. Dacă oamenii au aceeași ideologie, e foarte puțin probabil să se despartă dacă au ca element unificator aceleași idei. „Ne-am certat definitiv pentru că ei pun steagul albastru-galben, iar noi galben-albastru” nu prea funcționează. Ideologia ar trebui să-i țină pe oameni în partid.

E un pic surprinzător pentru că PNL-ul e genul de mutant politic pentru care ideologia chiar contează, și ideologia aia liberală pe care toată lumea o invocă dar nimeni nu o cunoaște prea bine și nici nu o respectă, cumva, atrage lume. Chiar și Ponta se uita cu jind din postura de ideolog socialist în tinerețe la consecvența ideologică liberală, recunoscând că el de felul lui ar fi vrut să fie liberal. Problema majoră a PNL-ului e că nu e capabil să susțină ideologia cu fapte. PNL e notoriu pentru mărirea aparatului de stat, pentru inventarea de taxe noi și de legislații anti-liberalism. Chiar și-așa ideologia supraviețuiește, și are un istoric de reînglobat formațiuni pierdute precum PNL AT, PD-L, sau, recent, ALDE (Alianța liberalilor-democrați pentru Europa care era, deloc surprinzător, anti-europeană).

Mă derutează cazul USR, care se tot laudă că are ideologie dar nimeni nu o cunoaște și majoritatea celor din USR nu o împărtășesc. Dar probabil e un document pe undeva pe wiki-ul USR-ului, prin care mai editează câte unul când își mai amintește o chestie. Aparent USR e partid de centru-dreapta, deși majoritatea membrilor sunt de stânga și au idei de stânga europeană.

Lipsește concursul de idei intern

Desigur, asta datorită lipsei raportării la ideologie. Ideologiile sunt întotdeauna nebuloase - „să facem bine să le fie bine tuturor” - și de-asta au nevoie de idei care pentru a fi validate trebuie confruntate cu alternative. Acesta e modul în care chiar poți rezolva probleme ca partid politic: te uiți la problemă, îți cauți îndrumarea și inspiratia în ideologie, îti cauți o idee care ar putea soluționa problema, și te uiți în jur în partid. Dacă toți oamenii sunt de acord cu tine ceva nu e în regulă. Nicio problemă nu are o singură soluție și prima soluție pe care o găsești nu e întotdeauna cea mai bună. De-asta ai nevoie de un concurs de idei intern. Ai nevoie de oameni care să spună lucrurile la care nu te aștepți, care să-ți indice o altă soluție.

Dar dacă tu, ca partid, ești incapabil să ai măcar doi oameni care să aibă idei diferite despre conducerea partidului tău, cum ai putea construi o cultură internă real democratică? Cum poți da libertate oamenilor din partid să vină cu propriile idei, să le dezbată, să le pună cap la cap, să colaboreze pentru a ajunge la soluții mai bune?

În fine, sunt incapabile să funcționeze democratic

Fără democrație internă ești incapabil să respecți democrația externă. Felul în care vezi democrația internă e similar cu cel în care o vezi pe cea publică: și și PNL și PSD văd în disensiunile democratice motiv de rejectare definitivă a contactului cu cei care au păreri diferite în ciuda ideologiei similare. „Sunt ok ca fiecare să gândească ce vrea atâta timp cât gândește ca mine” nu e un semn foarte bun.

Partidul care conduce alianța de guvernare are întotdeauna o responsabilitate dificilă, iar premierul ar trebui fie să fie un tehnocrat „servit” de partidele din alianța de guvernare, sau un om influent în partidul din care face parte, dar nu omul care trebuie să facă management intern a două entități majore cu interese opuse. Interesele unui partid sunt diferite de interesele țării, iar un premier trebuie să le servească pe cele din urmă cu sprijinul partidului.

În fine, astea sunt lecții fără de care nu prea vom avea democrație reală în România pe termen lung, doar un șir de alianțe până la instaurarea unui partid unic. Am fost foarte aproape cu USL. Până când lecția democrației nu e învățată și de partide, următorul USL e doar la câteva luni distanță.