Cyberpunk 2077 - o capodoperă imperfectă

La un an și patru luni de la lansare (deși l-am achiziționat la lansare) am lansat pentru prima oară Cyberpunk 2077. Era și timpul - o mare parte din buguri au fost în sfârșit reparate, și chiar și-așa mai sunt suficiente acolo. Pentru oamenii nerăbdători, CP77 este o capodoperă imperfectă - Night City e un oraș superb sub-utilizat, povestea principală e destul de bună, dar prost echilibrată.

O să vorbesc despre poveste, aspecte tehnice, ce s-ar fi putut face mai bine, ce funcționează bine, un comentariu despre RPG-uri în general și, pe final, voi trage câteva concluzii. Am și câteva sfaturi pentru începători pe care o să le pun în prima secțiune, în caz că cineva e foarte sperios că va primi spoilere să știe când să închidă.

Sfaturi pentru începători

Primul contact cu jocul ar trebui să fie făcut prin ochii unui personaj nomad - în felul ăsta ai parte de o introducere „din afară” a gazdei tale pe următoarele 40 de ore, Night City. Sugestii: ia un personaj masculin (povestea are un pic mai multă noimă), adaugă-ți puncte relativ echilibrat la toate cele 6 atribute. Nu te preocupa extraordinar de mult de atribute și de puncte - strategia mea în toate cele trei ture de joc a fost să nu pun puncte pe atribute în afară de momentul în care chiar aveam nevoie de ele.

Pe final o să vrei să ai Technical Ability și Intelligence pe la 12 puncte, și poate și Body pe la 10 puncte; eu prefer un joc mai orientat pe asasinate din umbră, care sunt foarte des nerezonabil de eficiente. Am preferat armele inteligente, chiar dacă par mai slabe - pierzi mult mai mult ratând ținta decât făcând mai puține daune pe secundă.

Quest-urile cu boxul, cu cyberpsychos, și cel cu vizionatul BD-ului de la Stefan le-am lăsat mai pe final (pentru cel din urmă, nivelul minim ar trebui să fie 28, altfel nu merge să elimini jumătate din scavengers pe ascunse). În rest, pe cât posibil luați toate questurile care vă vin în cale, și amânați pe cât posibil questurile principale. Pentru bani, quickhacking și NCPD scanners, și looting și vânzare de orice. Cam ca orice joc de genul ăsta o să omori ca un maniac sute de adversari, o să poți scoate o groază de bani din asta.

Pentru cyberpsychos am găsit foarte eficientă arma pe care ți-o lasă în urmă Madeline Stout în „Venus in Furs”. Dar chiar și-așa, nu te lua de quest-uri care sunt periculoase sau foarte periculoase - s-ar putea să fie aproape imposibil de bătut.

Povestea

Sunt trei povești, dar, în realitate, e una singura cu trei posibile începuturi și vreo cinci posibile finaluri. Începutul poate fi un nomad care se refugiază în Night City, un corporatist care e alungat din corporație, și un „street-kid” care cunoaște deja toate dedesubturile; toate cele trei sunt despre cum îl cunoști pe Jackie Welles, un mercenar care vrea să devină legendar în Night City, un oraș al viitorului scăpat de sub control.

Cei doi (V și Jackie) sunt angajați să fure un nou tip de cip experimental, „Relicva”, însă după ce fură cipul asistă la moartea unui individ foarte influent în epocă - capul familiei Arasaka, omorât chiar de fiul lui. Încercând să fugă distrug cutia frigorifică în care se afla cipul, și îl conectează într-unul din sloturile compatibile. Încercând să scape, Jackie Welles e rănit și moare, moare și V primește și el un glonte în cap în timp ce are cipul experimental conectat - cipul începe să preia controlul sistemului lui nervos, și aflăm că e o engramă - conține personalitatea lui Johnny Silverhand, rocker și terorist (jucat de Keanu Reeves).

V e recuperat de garda de corp a lui Arasaka senior, Goro Takemura; însă acesta e aruncat în dizgrație, și ucigașul trimite asasini contra celor doi; se leagă o alianță incomodă între cei doi. În timp ce V își explorează opțiunile (din ce în ce mai puține), Goro vine cu soluția să contacteze sora criminalului; de aici se deschid cele cinci opțiuni pentru final, pe care nu le voi discuta pentru că recunosc am preferat un singur final - și probabil singurul final logic - alierea cu Panam și tribul nomad Aldecaldos.

Poveștile secundare

Ca și în Witcher 3, greutatea se pune pe poveștile secundare, multe din ele având efecte surprinzătoare asupra firului principal. Multe questuri secundare au efecte surprinzătoare - de la legarea de prietenii care vor fi valorificate mai încolo la aventuri romantice (sau chiar de natură sexuală). Claire, Judy, Panam, River, chiar și Johnny Silverhand și Rogue au niște povești interesante care merită explorate înainte de a lua decizia de la final. Există lanțuri de decizie diferite, și uneori alegerile pe care le faci contează - nu tot timpul, dar uneori contează.

Pe lângă poveștile mari mai sunt câteva mini-povești - seria de questuri cu cyberpsychos sunt de fapt 17 povești diferite în care oamenii au alunecat în psihoză criminală; dar poate cel mai interesant quest este Sinnerman, în care un condamnat la moarte alege să îi fie înregistrată moartea care imită simbolic moartea lui Iisus Christos, pentru a re-trezi spiritul religios în eventualii privitori.

Unele quest-uri par insignifiante, dar reușesc să prindă o imagine interesantă a societății din Night City - un oraș măreț care trăiește în viitor, dar e înecat în propriul gunoi, e înconjurat de propriul eșec de a face lucrurile bine și corect, cu infrastructura în curs de degradare, o societate abia funcțională, un eșec din punct de vedere social, dar un aparent succes economic. Sincer, mă gândesc că adevăratul personaj principal este Night City, nu V.

Night City din CP77 prinde excelent temele cyberpunk - high=tech/low-life, cultura drogurilor, revoluție sexuală și o deviere clară de la un viitor utopic. Nu este o distopie - doar refuză orice naivitate utopică.

Aspecte tehnice și artistice

Din punct de vedere grafic, CP77 e fantastic. Nu mă refer exclusiv la partea strict tehnică, unde știu că cel puțin la lansare CP77 a avut ceva probleme serioase. Mă refer la aspectul artistic - Night City e un oraș viu care arată fantastic, și care se va insinua ireversibil în imaginația celui care îl joacă. Cred că CP77 a rescris pentru prima oară de la Bladerunner felul în care arată orașul viitorului anti-utopic cyberpunk. Mizerie lângă construcții impresionante, colțuri incredibil de frumoase sau cochete înconjurate de insule de gunoi și indivizi puși pe harță.

S-a vorbit foarte mult despre bugurile la lansare. Nu e prima oară când CD Projekt Red lansează un joc într-o stare departe de ideală (au avut vreo lansare care să nu fi fost așa? Poate doar pentru Gwent); dar e prima oară când lansează un joc într-o stare atât de rea; totul amplificat și de așteptările extraordinare create printr-un marketing intoxicant. Probabil cea mai reușită campanie de marketing pentru un produs care să dezamăgească, CP77 a fost lansate cu sute de buguri majore. Acum, la un an și jumătate, mare parte din probleme au dispărut, dar e clar că, chiar și peticit, CP77 nu e la nivelul la care visau creatorii sau cumpărătorii. NPC-urile se mișcă artificial, ai questuri întregi care pot fi compromise pentru că un personaj e într-o poziție greșită când intri în scenă. Faptul că CDPR au decis să meargă pe propriul motor de joc, o decizie curajoasă, s-a întors un pic contra lor. Traficul prin oraș e bizar, mașinile sunt un pic ciudate la condus (a trebuit să conduc aproape exclusiv motociclete); jocul e un shooter decent, dar nu excelează; lupta corp-la-corp nu e foarte bine pusă la punct.

Dar când lucrurile merg bine, CP77 este fantastic. Orașul e convingător - are o viață deosebită, și vezi ici-colo detalii simpatice strecurate subtil. Sunt o mulțime de informații - fie din dialoguri pe care le prinzi în mod cu totul întâmplător când mergi prin oraș, fie din diversele cărți/documente pe care le întâlnești, fie din omniprezentele ecrane care transmit buletine de știri, care sunt puternic conectate la acțiunile personajului tău. Night City e o plăcere, cap-coadă.

Se putea mai bine, se putea mai rău

E clar că locul unde excelează Cyberpunk este spusul de povești - că e vorba de storytelling vizual, de povești spuse prin quest-uri, prin evenimente sau prin notițe pe „shards”, Night City e un loc unde se pot spune o sumedenie de povești bune. Din păcate, se văd și locurile unde CP77 a fost grăbit. Întreaga poveste principală e prost balansată; prima oră de joc ar fi trebuit să fie mult mai lungă - nu îl cunoaștem foarte bine pe Jackie Welles în momentul în care ne despărțim de personaj, și e o mare pierdere. Apoi, întreaga poveste care îl implică pe Johnny Silverhand împinge un sentiment de urgență care te face să ratezi o sumedenie de lucruri interesante care se pot face.

Din cauza asta, mi se pare că ratezi și ce ar fi putut oferi personajul Jackie Welles (cu care ai prea puțin timp la dispoziție), și ratezi și esența lui Silverhand, a cărui poveste e excesiv de diluată dacă vrei să vezi și ce altceva poate să-ți ofere Night City. Cele patru posibile „romances” sunt și ele destul de subțiri, și făcute să dea la număr: un partener gay și un partener straight pentru fiecare posibilitate - că ai un personaj feminin sau masculin. Din păcate, iarăși, se simte graba - poveștile romantice sunt reutilizate pentru ambele posibile opțiuni, și asta le face uneori să fie artificiale de ambele părți. Sincer, singura relație romantică bine construită este cea dintre V masculin și Panam. Relația cu Judy are parte de niște dialoguri și reacții bizare indiferent de gen, și după consumare este pur și simplu inexistentă.

Nu e un RPG, deși încearcă

Dacă e să mă iau după definițiile lui Horia, Cyberpunk 2077 nu e un RPG, deși încearcă să fie unul. Din păcate, tind să fiu de acord cu el aici: faptul că ai șase atribute pe care pui puncte nu e „roleplaying”. Chiar dacă questurile îți permit abordări diverse, accesibile tuturor personajelor, asta nu înseamnă că o să poți trece prin toate quest-urile fără să omori pe nimeni, sau că poți rezolva totul cu Sir John Phallustiff, probabil cea mai puternică armă din joc. Există o cantitate de personalitate pe care o poți transfera personajului tău dar în cele din urmă alegerile posibile sunt limitate. Chiar dacă ai mai multă libertate decât în, să zicem, Witcher 3, nu ai foarte multă; nu suficientă încât să poți zice că joci un rol pe care îl alegi tu.

Apoi, hai să vorbim un pic de obsesia cu Open World. Da, Night City e o lume deschisă (în mod ironic, închisă într-un zid, dar și zidul ăla face parte din poveste, deci e ok). Da, sunt foarte multe posibilități în lumea asta, dar Night City e populat mai mult cu „evenimente” infracționale (văzute pe NCPD scanner) care se rezolvă toate cu împușcături. De fapt, pentru cât de mare e, sunt prea puține lucruri pe care le poți face, prea mică varietatea de acțiuni pe care le poți întreprinde. Da, povestea cadru (cea cu Johnny Silverhand) e limitativă ca timp, nu poți deveni negustor de arme, de exemplu, nu poți avea un comerț real în Night City, we get it. Mi-a fost un pic neclar cum anume pot obține quest-uri de la așa numiții „fixers” - altfel decât prin trecerea întâmplătoare prin zona în care se desfășoară quest-ul (când merg să vorbesc cu fixerii îmi oferă doar o conversație lipsită de interes, și singurul lucru pe care îl trimit din propria inițiativă e semnalarea faptului că cineva își mai vinde o mașină). În fine. Unde vreau să ajung e că pentru povestea cadru cu Johnny Silverhand și cele 10-15 quest-uri majore pe care le poți rezolva (cyberpsychos, tarot cards, taxi-urile lui Delamaine, Sinnerman, poveștile personale ale personajelor cu care poți avea o aventură romantică, și alte câteva mărunțișuri) erau suficiente niște scene ghidate, ca în primul Mafia. Pentru că altfel, Night City e gol de conținut, chiar și atunci când e plin de conținut tipizat ca cele pe care le găsești cu scannerul NCPD.

Chiar dacă am lăudat jocul pentru povești, mi se pare că lipsesc foarte tare poveștile, de fapt. Că Night City poate să conțină mult mai multe povești, de fapt, că ar trebui să fie foarte ușor să construiești noi și noi povești în orașul cyberpunk. Poate dacă perioada de început, cu Jackie Welles, ar fi fost mai lungă, poate dacă între povestea lui Jackie Welles și Johnny Silverhand ar fi fost o perioadă ceva mai lungă în care să descoperi mai mult din oraș, și treci prin povești mai multe, lucrurile ar fi arătat altfel.

Sunt multe momente în care, pentru a spune poveștile cum trebuie, ești aproape spectator la ce se întâmplă - ai minute întregi în care ești doar participant/executant pentru ceea ce are nevoie povestea să-ți zică - mai ales în secvențele în care îl joci pe Silverhand. E o senzație bizară, dar cumva, un compromis acceptabil.

Câteva concluzii

Îmi e imposibil îmi imaginez că în următorii 5 ani va mai apărea un joc care să îmi captureze imaginația în felul în care a făcut-o Cyberpunk 2077. Chiar dacă povestea scârțâie pe la colțuri, chiar dacă jocul e departe de a fi perfect, chiar dacă nu are cum să bată tehnic RDR2, de exemplu, Cyberpunk 2077 are un atu pe care nu îl are niciun alt joc open world sau action-RPG recent.

Spre deosebire de tot ce am mai jucat până acum, CP77 pune într-un cadru incredibil de convingător câteva întrebări legate de societatea noastră de azi într-un fel în care niciun alt joc de genul ăsta nu a făcut-o până acum. Nu e plasat într-o distopie, nu e plasat într-o lume post-apocaliptică. E suficient de îndepărtat de noi, într-un univers suficient de diferit de al nostru pentru a-și permite să pună câteva întrebări esențiale legate de umanitate și de viitor. Putem avea încredere în AI? Oare o personalitate transferată „digital” mai e același individ? Cum arată societatea când omul se transformă într-o mașină?

Din foarte multe puncte de vedere, CP77 atacă subversiv probleme contemporane, exact cum ar trebui s-o facă. Printre puținele personaje nemodificate cu care interacționezi un pic mai mult o găsești pe Claire - o femeie transgender care iubește mașinile dar nu dorește să devină una. Pe alocuri jocul e militant - dar nu înainte să îți lase opțiuni deschise, și să-ți arate reversul medaliei când faci alegerile care ți se par corecte. Lumea Cyberpunk 2077 ia lumea din anii 2020 și duce câteva lucruri la extrem - și ți le așează în față, întrebându-te dacă asta e ce vrei. Până și ura față de corporații a lui Silverhand e ironizată și întoarsă contra lui. E o lume în care cauți echilibrul, și îți dai seama că singurul mod în care ți-l poți găsi e navigând din dezechilibru în dezechilibru.

E un joc care îți pune mai multe întrebări - trebuie doar să le asculți. Una din cele mai bune realizări artistice recente - jocul lui Reeves ca Silverhand e excelent, chiar dacă pe alocuri apar desincronizări între jocul lui și ceea ce vrea să zică jocul.

Cred că e cea mai bună reprezentare a lumii Cyberpunk pe care am văzut-o până acum; un update necesar de la BladeRunner, Night City-ul lui CDPR este cadrul mental în care se vor desfășura de-acum încolo poveștile cyberpunk în capul meu. E un oraș de care m-am îndrăgostit, un oraș de care o să-mi fie dor, și probabil o să vreau să îl rejoc (și poate să înregistrez, să pun pe youtube) cât de curând. Deocamdată, însă, am nevoie de o pauză - altfel o să am nevoie ca netrunnerii de o baie în apă cu gheață ca să nu-mi ia foc creierul.