Tot despre Quantic Lab

Povestea cu Quantic Lab continuă. Am discutat în postarea anterioară despre cum arată procesul de testare. Cumva, bănuielile mele au fost confirmate, inclusiv cu surse din CDPR; dar povestea nu se încheie acolo. După ce Doru Șupeală a deschis subiectul ăsta, a fost contactat de mai multă lume și a făcut un lucru un pic neelegant, și anume a început să posteze pe substack scrisorile celor din Quantic Lab. Și lucrurile pe care le zic sunt impresionante. Doar că…

Primul e exemplul unui angajat care în momentul în care firma a trecut pe un nou sistem de chat, a început un protest „hilar”. Problema lui: chat-ul putea fi urmărit de angajator. Omul a început protestul punându-și ca avatar steagul Coreei de Nord și și-a pus numele Tovarășul X Y. Numele lui a fost modificat înapoi de către angajatori. După care e invitat să discute cu șefa lui într-o ședință anunțată din scurt. A refuzat invitația, după care șefa lui a venit personal la el și a fost refuzată din nou, față în față. De mai multe ori. Apoi a fost mutat pe alt proiect „schimbare motivată de alienare și frica pe care doresc să o inducă”. A fost informat că a instigat ură și ajunge la o ședință disciplinară. După aceea, bănuiesc, a fost concediat.

Asta e povestea pe care a spus-o omul. Și practic ce văd e un tip care a protestat contra unei decizii manageriale, care a refuzat în mai multe rânduri să aibă o discuție cu conducerea firmei. Nu știu cum sunteți voi, dar până acum nu am refuzat niciodată o discuție/ședință cerută de managementul firmei la care am lucrat sau cu care colaboram.

Ce alte probleme mai văd în prima poveste? În primul rând atitudinea față de faptul că chat-ul firmei este „spionat”. Nu știu cum să vă zic, dar firma angajatoare chiar deține toată infrastructura respectivă, nu e obligată să-ți ofere ție un canal de comunicare sigur și intim pentru discuții personale. Și da, angajatorul are dreptul să-ți citească conversațiile de muncă. Doar angajatorul îți pune la dispoziție lucrurile astea, nu? Ți le pune în interes de muncă. Deci? Ce secrete vrei să ții pe infrastructura altuia?

În fine. Problema e alta. Am văzut treaba asta de mai multe ori - și, e drept, de fiecare dată a apărut în momentul în care există prea puțină informație. Cineva mai deștept ca mine spunea că nu există niciodată un vid informațional - că acolo unde managerii sau cei care cunosc situația nu informează în mod clar și transparent, angajații pun informațiile de la ei.

Așa că e normal să vezi destul de mulți care deodată se simt nedreptățiți în momentul în care citesc scrisoarea unui coleg de-al lor care a fost dat afară. Părerea lui pare atât de corectă - e clar că a fost nedreptățit! Deodată, angajații pot să pună în locul vidului informațional lucrurile pe care le-a zis omul nemulțumit. Vidul informațional se umple cu nemulțumiri, cu ideea că sunt nedreptățiți. Extrapolează, extind ideile, creează scenarii și victimizează.

De altfel, mai mult de jumătate din ce scriu oamenii ăia sunt victimizări. Sigur, sunt câteva rapoarte îngrijorătoare acolo. Da, există mai mult ca sigur comportament abuziv. Fără niște plângeri concrete însă nu se poate rezolva nimic. Și nu, o plângăceală trimisă anonim către un blogger nu e suficientă.

Vali răspunde la o întrebare importantă: „Ce faci când nu ai economii? Stai și înghiți”. În ultimul an a fost probabil cea mai dinamică piață a muncii în domeniul IT. Se caută oameni de calitate în disperare - și se face rabat la calitate în mod repetat; oameni care în mod normal ar fi fost refuzați la fiecare interviu acum sunt aduși pe salariu probabil dublu decât ar merita; criza de personal în IT e incredibil de adâncă. Da, știu, lucrurile se vor schimba în cam jumătate de an, când lovește puternic valul recent de concedieri din State. Dar lucrurile astea se întâmplau când încă era o cerere fantastică de oameni.

Nu spun că ce face Doru Șupeală e un lucru rău. Faptul că le dă o platformă oamenilor să se plângă - probabil neavând o platformă prin care să discute lucrurile astea cu managerii lor. E super-ok. Dar nu pot să nu mă-ntreb de ce oamenilor le-a luat atât de mult să-și pună întrebări? De ce le-a luat atât de mult să zică ceva?

Cineva îmi amintea de cazul celor de la Route66 din Brașov - atât de celebri în relele tratamente aplicate angajaților încât li s-a dus vestea în toată țara. Oameni penalizați pentru că s-au întins (au făcut stretching) în scaun la birou. Oameni pedepsiți pentru că au luat o pauză de la muncă - interzise căștile, pontat timpul la minut. Nici nu știu cât din astea sunt legende - dar chiar și sămânța de adevăr era suficient de groaznică încât să fie un mediu absolut toxic. În orice mediu toxic există oameni care prosperă, care au succes - și o mulțime de oameni care au trecut prin experiența respectivă ar putea să zică că lucrurile erau de fapt rezonabile.

Probabil Quantic Lab nu e cel mai rău angajator din univers - dar în mod sigur niște oameni din management prosperă în prezența unui mediu toxic, încurajați de faptul că angajații lor nu își dau seama unde e limita între ce e rezonabil și ce nu. Dar pentru a-ți reclama drepturile ai nevoie de un minimum de autonomie. Ai nevoie să nu depinzi de următorul salariu. Ai nevoie ca tu însuți să nu fii șantajabil, că la asta se rezumă problema. Vali propune 6 luni de economii/independență. Eu aș propune un an (cu toate anotimpurile). Dar mai e un element acolo.

Cel mai important.

Motivul pentru care oamenii care lucrează în IT sunt mai vulnerabili este că majoritatea nu au o pregătire umană suficient de bine făcută, suficient de echilibrată. Sunt oameni care nu au exercițiul dezbaterii ideilor, care nu au exercițiul reflecției asupra problemelor care îi afectează în mod direct. Sunt oameni care când e vorba de interacțiuni umane au reacții, nu acțiuni. Sunt oameni reactivi în propria lor viață, majoritatea nu sunt actorii principali. Iar cei care sunt pot fi considerați accidente - nu sunt conduși de idei clare sau de ceva metodic; sunt pur și simplu accidente.

De foarte multe ori când erau plângeri, oamenii nu aveau o problemă să le exprime în cadru intim, personal - dar foarte des plângerile lor erau amplificate de nemulțumirile celor din jur - practic, oamenii se încurajau în nemulțumire. Cam asta se întâmplă pe blogul lui Doru Șupeală - oameni care își fac curaj văzând că alții se plâng, și amplificând percepția reală. Dar oamenii ăștia de fiecare dată când erau puși față în față cu cei pe care îi acuzau pe la spate, renunțau la plângerile lor, dându-și seama că mare parte din ele erau fie exagerate, fie false, fie neimportante. Pentru că e ușor să te plângi între amici, unde aveți aceleași valori; e mult mai greu să îți explici valorile unuia care le încalcă și abuzează de bunăvoința ta.