Experiența mea de burnout
Organizația Mondială a Sănătății definește burnout-ul în felul următor:
Burnout este un sindrom conceptualizat ca rezultând din stress cronic la locul de muncă, stress care nu a fost suficient de bine tratat. E caracterizat prin trei dimensiuni:
- lipsă de energie, te simți epuizat
- o distanță mentală din ce în ce mai mare față de munca individului, sau sentimente de negativism, cinism față de locul de muncă;
- eficiență profesională redusă
Burnout-ul se referă în mod specific la fenomenul din contextul profesional și nu ar trebui să fie aplicat în alte zone ale vieții.
Eu nu sunt OMS, așa că o să vă povestesc experiența mea cu burnout-ul. Că dacă Tolstoi ne zicea că toate familiile fericite sunt fericite la fel, dar familiile nefericite sunt nefericite în felul lor aparte, atunci îmi permit și eu să zic că poveștile de burnout au fiecare propria lor personalitate; dar poate că ce povestesc eu aici o să vă ajute și pe voi să vă identificați mai ușor problemele, și să puteți să puneți frână la timp. Dar, înainte, un pic de context. (Pentru cei grăbiți, săriți direct la concluzii, la final)
Profesia a acaparat viața modernă
Sunt programator, și o să vorbesc de cei din zona asta de clasă mijlocie (chiar dacă pare clasa „înaltă” ca venituri, e doar o greșeală de percepție): salariați, oameni care lucrează 8 ore pe zi, 40 de ore pe săptămână. Un simplu calcul dă faptul că cele 8 ore pe zi acaparează mai mult decât cele 8 ore - fie doar și acumulând câteva elemente în plus. O pauză de masă de o oră, transportul la/de la muncă, se strâng vreo 11 ore pe zi? Se strâng. 11 ore petrecute cu oarecare intensitate, fie că vorbim de presiune de la muncă sau presiune socială. 5 zile din 7 sunt compromise, așadar, cu presiunile pe care le pune un angajator pe individ la care se strâng presiunile sociale exercitate prin social media.
Dar, Dorin, mereu au fost lucrurile așa! Da și nu. Nu mă uit la istoria muncii - omul medieval muncea mai puțin ca omul modern - ci mă uit chiar la generația dinaintea mea, care muncea și ea 8 ore pe zi. Într-un fel, o experiență similară cu cea prin care trecem noi; însă lipsește un ingredient. Responsabilitățile sociale s-au transferat acum în mare parte în mediul online și sunt prezente în toate momentele din viața oamenilor ca mine. Răspundem la telefonul mobil într-o secundă, nu sună nimeni la fabrică să ne cheme să ne comunice ceva. Știrile te lovesc instantaneu - suntem mai conectați ca niciodată la lume, societate, și consumăm mai multă interacțiune socială decât putem admite. Liniile între profesional și social încep să se șteargă - nimeni nu dispare într-un neant social la ora 9 pentru a reveni în societate la ora 5.
Dar nu e numai lucrul ăsta. Complexitatea lucrurilor pe care le realizăm e mult mai mare; ochiometric, cam toți oamenii vag competenți la meseria mea petrec zeci de ore lunar învățând, citind materiale de specialitate și perfecționându-se. Procesul de învățare e diferit de cel de aplicare a cunoștințelor; este un proces energofag care cel mai des se produce în paralel cu nevoia de aplicare (profesia/ce îți cere angajatorul) și cea de interacțiune socială (social media și cercul social prezent aproape de tine).
Și, din nou, toate lucrurile astea nu se întâmplă într-un interval fix de 8 ore. Vorbim de oamenii vag competenți din meseriile similare cu a mea, îmi e foarte dificil să identific pe cineva care lucrează 8 ore pe zi. De exemplu, acum e ora 6:25 și scriu această postare în timp ce mă gândesc cum anume să abordez o problemă de muncă în același timp. Mi-a venit o idee aseară pe la ora 8 în timp ce stăteam de vorbă cu Horia, și ard de nerăbdare să o pun în aplicare. Nu, treaba aia nu are nimic de-a face nici cu ce scriu acum, nici cu ce vorbeam cu Horia, și treaba asta li se întâmplă multora ca mine. Cu ei vorbesc, dacă vă recunoașteți vag aici s-ar putea ca textul ăsta să fie despre voi. Citiți mai departe.
Nu există doar profesia
În momentul ăsta pregătesc următorul episod de Podcast de Istorie. O să fie ceva super-interesant, țineți aproape, și mersi celor care au răbdare să apară următorul episod, dar nu e singurul lucru pe care îl am în meniu (inclusiv un proiect care implică blogul ăsta, pe care o să-l identificați de îndată ce o să încep să postez). Alții au alte pasiuni, alte proiecte personale, alte țeluri și realizări consumatoare de energie. Multe din ele sunt o extensie a jobului sau o dezvoltare a competențelor profesionale (de exemplu am început recent un proces de refactoring pentru a moderniza codul sursă de la o aplicație care îmi place). Presiunea de a face mai mult, dorința de a întreprinde mai mult, de a experimenta mai mult, e mereu acolo.
Știu, există o toxicitate în dorința asta de a realiza cât mai mult. Dar oamenii despre care vorbesc au întotdeauna asupra lor presiunea de a face mai mult - li se cere mai mult și pentru că sunt competenți la lucrurile pe care le fac. Așa că OMS poate să sugă șosete din punctul meu de vedere în momentul în care spune că burnout-ul e o chestie care ține exclusiv de viața profesională; nu, ține nu doar de viața profesională, ține și de pasiuni, de viața socială și de cam fiecare aspect al vieții individului. Profesia nu e singura muncă pe care o depune omul la care mă refer eu. Și poate că de-aici ar trebui să înceapă povestea pe care o am de zis. Am pus deja suficient context, să punem un pic de carne pe oase.
This is my burnout
În 2020 lucram pentru un client din SUA - nu o să numesc nume, doar o să spun că a fost unul din proiectele cele mai interesante la care am lucrat - un proiect experimental din zona economică de elită, într-un domeniu pe care nu îl stăpâneam și încă nu-l stăpânesc deloc. Dar implementarea o dată făcută, a început să fie din ce în ce mai puțin de lucru - asta, împreună cu faptul că clientul era la mare distanță pe lângă faptul că mă simțeam insuficient echipat intelectual pentru a înțelege complet domeniul în care lucram a produs o situație din ce în ce mai stresantă. Nu mai vorbim despre virusul de origine necunoscută care tocmai ce închisese majoritatea economiilor majore din lume. În mod surprinzător, burnout-ul meu nu prea are legătură cu COVID; din contră, cele două au evoluat independent, s-au suprapus, și au făcut recuperarea cu atât mai complicată.
O istorie a muncii
Lucrez de la 18 ani. Nu e o surpriză pentru nimeni acum lucrul ăsta, dar pentru cei ca mine din aceeași generație e un pic surprinzător (lumea aștepta până termina studiile). Înainte să-mi pun dosarul la facultate m-am angajat la un internet cafe în centrul Brașovului, ferm convins că nu sunt suficient de bun cât chiar să intru la facultate. În 1998 nu simțeam totuși o presiune atât de mare să intru la facultate - facultatea nu era încă la nivel de Liceu 2, așa cum e acum, și încă mai puteai face lucruri în viață fără studii superioare, dar plaja se subția vizibil. În fine, în vara lui ‘98 eram super-bucuros că mi-am găsit un loc de muncă; facultatea a fost un gând secundar: cu câteva zile înainte de examen mi-am cerut voie de la angajator să lipsesc două zile că am examen de admitere. Nu îmi dădeam mare șansă, nici nu m-am spetit prea tare pentru examenul respectiv - eram conștient că eram un elev mediocru; nu prea a stat nimeni să mă cultive pentru excelență. Am intrat suprinzător de sus, cu bursă, și asta cumva mi-a asigurat o minimă independență.
Cea mai mare parte a primului an de facultate mi l-am petrecut la facultate, vânând laboratoare libere ca să pot accesa calculatoarele lor. Nu pentru a programa, ci pentru a face diverse - jocuri și nu numai. A fost o experiență foarte bună de învățare pentru mine, și o oportunitate. În anul 2, când administratorul rețelei și-a dat demisia, ideea „să-i angajăm pe studenții care sunt tot timpul aici” a fost cea mai simplă, și cea mai eficientă.
Am lucrat, așadar, la facultate - un mic conflict de interese care m-a pus nu pe picior de egalitate cu cadrele didactice, dar în mod sigur mi-a dat mai multă încredere în interacțiunea cu profesorii, dar și cu oamenii în general. Au fost zile intense - până la urmă, nu eram chiar calificați să ținem rețeaua, dar am învățat la locul de muncă și am făcut-o cu dedicație. Multe ore peste program, ore neplătite, pentru privilegiul de a accesa resursele școlii și a le face cât mai utile și celorlalți studenți. Un „win-win”.
Când mi-am dat demisia (rămăsesem singur, colegul meu plecase un pic înaintea mea), a rămas ceva gol pentru mine acolo. Simțeam nevoia să fac chestii, să repar treburi în calculatoarele școlii sau… orice altceva. Am căzut într-o stare destul de neplăcută - aș numi-o depresie, dar era suficient de slabă cât să nu fie ceva serios. Am jonglat un pic cu starea respectivă - e perioada în care am citit Kafka și Freud, dar în cele din urmă mi-am pus CV-ul la cea mai tare firmă din Brașov. FAANG-ul anilor ‘90 în Brașov se numea Deuroconsult, lucrau acolo niște oameni absolut legendari în IT-ul românesc. Însă ghinion; nu mă potriveam profilului. Eram insuficient de bun ca administrator de rețea.
Nu mai știu cine de-acolo m-a sfătuit totuși să-mi pun CV-ul pentru programare „că se caută”. Eu nu credeam că sunt suficient de bun (și nu cred că eram) dar eh, am zis că dacă pun tot ce programasem pe Linux (pe Linux? Cine programează pe mizeria aia? We’re a Microsoft shop!!!) într-o arhivă și îi zic că ăla e portofoliul meu, e ok. Am avut noroc. Îmi descoperisem singur nișa pe care să lucrez - lucram pe Linux în plină eră Microsoft, și în ciuda tuturor sfaturilor am continuat în direcția aia, refuzând să mă uit peste tehnologiile care erau în vogă atunci. Nu mi-e clar dacă din încăpățânare sau noroc prostesc, dar descoperisem o nișă care acum e mainstream-ul - acum 22 de ani, însă, lucrurile stăteau un pic altfel.
Lucram la o aplicație de televiziune pe satelit. Ca fapt divers, într-o după-amiază, treceam prin canalele Tv, și pe CNN programul era un pic diferit. Și da, am prins din întâmplare al doilea avion lovind World Trade Center. Am crezut că e înscenare, sau ceva exagerare. Nu era. În fine, paranteză închisă, trei luni mai târziu eram dat afară pe criteriul „ultimul venit, primul plecat”. Era numai bine, că aveam timp să-mi scriu lucrarea de licență.
Nu mi-am terminat lucrarea de licență în cele două luni în care am fost șomer, dar în martie am primit un telefon unde mi s-a spus că ar fi nevoie de ceea ce știam eu să fac. M-am reîntors - de data asta, pe bune, într-un proiect destul de important al firmei. Am luat licența, și curând am început să lucrez pe probabil unul din cele mai interesante proiecte la care am lucrat vreodată: un Digital Media Center. Cam ce face acum ChromeCastTv sau aplicațiile de pe televizoare, dar atunci aveai nevoie de o stație mult mai sofisticată pentru așa ceva.
Ce a urmat a fost demențial. Din multe puncte de vedere, una din cele mai bune perioade ale mele. Săptămâni întregi cu zile cu 14-16 ore lucrate și weekend-uri fără pauză. Am pus pasiune, energie, și nu eram singurul. Am vorbit despre experiența asta în 2013 și ceva mai recent, când a fost vorba de CDPR; o experiență deosebită, plină de învățăminte. Da, cu mintea de acum aș fi făcut lucrurile altfel. Aș fi făcut mai puține sacrificii. Mi-e neclar dacă aș fi fost capabil să fac lucrurile altfel atunci; cred că nu.
Ce a urmat pentru mine a fost interesant; la un moment dat chiar a trebuit să iau mai multă responsabilitate decât poate că puteam duce; și am observat că pot fi un bun manager de criză. Că dacă eu nu am pus frână când a trebuit, am putut să-i ajut pe alții să pună frână. Că am reușit să stabilizez o echipă în criză, am reușit să-i ajut să dea ce au mai bun în încercarea lor de a livra un produs care părea condamnat. Cu bune, cu rele, cu greșeli, cu reușite; am reușit să-mi pun experiențele negative la lucru.
De la începutul lui 2002 până la finalul lui 2019 nu am avut niciodată mai mult de două săptămâni libere - și nici nu cred că mi-am luat tot concediul pe care poate ar fi trebuit să-l iau. Am avut momente foarte dificile - la Deuro am avut un șoc extraordinar în momentul în care șeful firmei mi-a aruncat în umeri o responsabilitate mult peste ceea ce puteam eu să duc. La un moment dat a trebuit să lucrez cu o echipă care a refuzat să colaboreze cu mine pe niște motive ignorante, și au pus piedică constant proiectului pe care îl coordonam. Am trecut și prin proiecte care au falimentat. Am acumulat experiență - am acumulat experiențe. Dar în momentul în care, lucrând de unul singur pentru un client care era la 7 ore distanță, lucrurile nu mai merg la fel de simplu. Și când am rămas încet-încet și fără obiectul muncii…
Burned out
Aș vrea să dau vina pe COVID, dar semnele erau acolo de mai multă vreme. De câțiva ani eram din ce în ce mai lent în a învăța noi tehnologii, de a mă adapta la noi moduri de lucru. Deveneam din ce în ce mai conservator, eram din ce în ce mai puțin dispus să mă apuc de lucruri noi. În cam toate domeniile în care am activat am încercat măcar să pricep cu ce se mănâncă domeniul respectiv - dar partea asta de finanțe nu s-a lipit de mine deloc. Totul a devenit mai dificil. Fiecare schimbare devenea obositoare. În fiecare zi îmi era teamă de următorul task care o să îmi fie imposibil să-l rezolv. Amânam până în ultimul moment implementările. Stăteam cu zilele doar uitându-mă în ecran, copleșit de dificultatea lucrurilor pe care le aveam de implementat. Implementam lucruri complicate și câteva zile mai târziu uitam complet ce am implementat.
De unde fusesem odată omul care știa un code-base de câteva sute de mii de linii aproape pe de rost, acum eram incapabil să-mi mai înțeleg propriile implementări. Îmi era teamă să încep ceva, pentru că întotdeauna părea mult prea dificil totul. Inițial dădeam vina pe alți factori. Ba e prea cald. Ba e prea frig. Mi-e prea somn - dar și de dormit mi-era aproape imposibil să dorm. Mereu agitat, mereu aproape de un atac de anxietate.
Nu prea am cuvinte să explic cât de ciudat e să dai drumul la calculator, să te conectezi la stația de lucru și să stai 8 sau 10 ore încercând să-ți găsești energia pentru a face o chestie în cod, oricât de mică. Ceva, care să pornească din nou bulgărele de zăpadă creativ. Și pe măsură ce se apropie deadline-ul - deadline-uri pe care am început să le cer și să mi le impun forțat - să simt că doar urgența necesității e cea care îmi mai dă energia să fac treaba pe care ar fi trebuit s-o fac.
N-a fost necesar să navighez la infinit cu starea asta. Din fericire pentru mine și pentru fragilul echilibru mental munca a început să se rărească până la dizolvare. La mijlocul lui 2020 am rupt legătura cu clientul, și am luat o pauză. Lungă. Aproape un an și jumătate.
Revenirea
Un an și jumătate ar trebui să fie suficient, nu?
Nu. De fapt, nu cred că mi-am revenit din burnout, și sunt probabil la punctul în care aleg care sunt lucrurile cu care încerc să navighez mai departe și cu care merită să lupt. Odată jucam Go - și acolo cea mai importantă lecție e să îți alegi cu atenție luptele. Cred că ceva din pragmatismul alegerilor pe care trebuie să le faci în Go a rămas cu mine.
Dar e foarte dificil. Dacă Roxana m-a înțeles și m-a sprijinit fiind probabil singura care a înțeles că am nevoie de mai mult sprijin acum când „nu fac nimic” decât atunci când făceam. Am avut căderi. M-am luptat cu mine multă vreme să stau pe linia de plutire. Singur, pentru că COVID. Fără să plec de pe lângă casă. A fost un an și jumătate dificil. Poate doar Podcastul de Istorie m-a mai ținut un pic în echilibru, chiar dacă am avut câteva momente când, copleșit și de lipsa de recunoaștere publică a proiectului, și de efortul suplimentar pe care nu reușeam să-l fac pentru a face episod după episod la timp, mi-am dorit să abandonez proiectul. Aici a fost Sergiu cel care a reușit să mă convingă că fac ce trebuie, că merită continuată munca. Dacă ar fi fost doar după mine în perioada asta, Podcastul de Istorie ar fi fost doar „la trecut”.
Revenirea asta nu e ca un happy-end hollywoodian. E o revenire lentă, fără mișcări bruște. O creștere mică aici, o creștere mai mare acolo, urmată de o lovitură primită în creștetul capului, după care o luăm din nou de la pământ și încercăm să ne ridicăm. Am învățat să-mi dozez efortul. Încă învăț să-mi dozez efortul. Să funcționez. Și când mă trezesc văd că lumea a luat-o razna. E greu să îți recapeți claritatea după un efort de genul ăsta - dar mai greu e atunci când ți-o recapeți, și începi să vezi că, de fapt, toți oamenii din jurul tău au ochii tulburi și ideile neclare.
Să caut o nouă dimensiune
E ciudat cum la începutul postării am zis că OMS sunt cam păcălici că leagă burnout-ul doar de muncă. Secretul e că, probabil, dacă stările asociate cu burnout-ul sunt legate de alte treburi decât munca, clasificarea e alta. Poate că stările astea sunt asociate cu depresia și anxietatea, și că probabil au alt tip de tratament. Probabil logica OMS este că burnout-ul e ceva ce îl tratezi la muncă, modificând locul de muncă pentru a elimina situațiile cauzatoare de stress.
Dar munca nu m-a stresat decât când am rămas fără energie pentru ea. Poate e un semn al vârstei, poate că mi-am ajuns acum vreo câțiva ani la maximul performanței, și tot ce am încercat după a fost inutil. Doar că… e complicat.
În primul rând, pentru că nu e primul burnout, nu e prima oară când sunt într-o cădere similară. De fapt, am mai fost acolo, acum mai bine de 10 ani; și am rezolvat lucrurile intrând să-mi fac masterul, intrând în contact cu idei noi (e drept, nu neapărat din cauza școlii, dar cumva colateral) și apoi și ținând niște seminarii la facultate (doi ani, până când au început să ceară doctorat. Mno, rămâneți cu Ciucă să vă predea).
Țin minte perioada respectivă (era 2008, oare?) pentru că după aceea mi-am simțit revigorată și percepția față de viață în general, dar și față de carieră. Am început să învăț chestii, din nou. Să fac lucruri noi, să experimentez, să încerc să îmi amintesc care sunt lucrurile care m-au făcut să iubesc programarea și calculatoarele.
Până acum am vorbit doar despre carieră în această postare - mi-am făcut un istoric și am încercat să-mi analizez cariera încercând să găsesc sursele burnout-ului, sursele de stres. Dar pentru că nu-s OMS, îmi permit să mă uit și-n alte locuri să văd ce se întâmplă.
De cartier
Când mă uit peste cariera mea nu prea îmi explic anumite lucruri. De ce am muncit atât de mult, de ce am luptat atât de mult, și de ce am fost atât de singur în lupta asta. Și îmi dau seama că de fapt parcursul acela al carierei mele a fost doar un instrument din melodie. Lucrurile sunt un pic mai complicate. Dacă tot am vorbit de 1998, hai să vă vorbesc despre „De Cartier” - albumul pe care Mafia l-a lansat în 1998 și care are două piese care mi-au marcat și ghidat un pic viața. Textul ăsta despre burnout a început să devină plictisitor, și vreau să vă explic niște chestii despre albumul ăsta. E un pic amuzant, pentru că atunci când mă uit înapoi spre cariera mea, îmi amintesc de două piese de pe albumul ăsta, care au de fapt aceeași temă.
Cam toată lumea ascultă „De Cartier” îl ascultă prin cheia evidentă. Versurile sunt destul de clare. Să luăm piesa mea favorită de pe album: „Când te lovești de realitate”. Dacă te uiți pe versuri, nu prea vezi care-i legătura cu viața unui tocilar din Brașov. Ăștia vorbesc despre 77, despre fumat marijuana, despre cum să fii cel mai agresiv dintre golani.
Încerc mereu să îţi explic că viaţa nu este chiar roz
M-am săturat să-ţi tot explic, mai dă-te în sloboz
Vino cu noi la o plimbare prin cartierul minunat
Realitatea o să doară, suntem toţi într-un căcat
Mă zbat, mă zbat să demonstrez lumii întregi că şi eu pot
Peşte, ciorditori, barbugii, curve peste tot
Eşti orb, deschide ochii, timpul trece
Nu mai visa frumos, realitatea este rece
Dar dacă te gândești un pic mai tare, probabil asta e cea mai bună descriere a cartierului până la „După blocuri”. Ăsta e cartierul în care m-am născut și am crescut eu - și pe care între 1990 și 1998 l-am văzut; și probabil e principalul motivator pentru mine și pentru cariera mea. Nu am avut nevoie de versurile celor de la Mafia (albumul a apărut în septembrie). De văzut vedeam și eu, că numai oamenii orbi nu vedeau lucrurile astea. Dar era bine să nu întrebi, să nu ceri detalii, și, în general, să nu interacționezi cu lucrurile astea.
E ciudat să vezi lucrurile astea, și să-ți dai seama că nu vrei să fii acolo. Ce am făcut când m-am lovit de realitate, la o vârstă prea fragedă? Am tăcut, am strâns din pumni, mi-am luat palme și pumni, am dat și eu câțiva, și m-am desprins cât de repede am putut de locul ăla. Am ocolit oamenii ăia; fără scârbă, ură sau resentimente. Am respectat întotdeauna locul de unde am venit și oamenii care au plecat de-acolo, în același timp cu mine. Oamenii care au reușit să-și mențină echilibrul, care au refuzat căile care păreau ușoare și au mers pe calea grea. Ce cântă Mafia acolo are pentru mine un parfum de realitate pe care nu prea pot să-l explic altora.
Am încercat și eu să fiu unul din ei, din cei care se ridică din cartier prin propriile forțe. Am înghițit în sec când mi-o luau în față cei pentru care lucrurile erau pregătite din timp. A trebuit să muncesc de două ori mai tare pentru un sfert din ce aveau cei din jurul meu.
Autoritatea? Cu nimic diferită de gaborii Mafiei:
Gaborii nu-mi plac, presupun prea mult
Sunt implicaţi prea mult dar nu gândesc prea mult
În gât să îi fut căci de-atunci când m-am născut
Am ştiut că ei sunt primii criminali, am văzut
Prin prea multe am trecut, şi prea multe am făcut
Dar niciodată n-am putut să sufăr gaborul corupt
Înlocuiește gaborul cu profesorul corupt, cu profesoara indolentă care făcea favoritisem, cu ăla care-și selecta favoriții la supraviețuire și-i băga în față. Am urât autoritatea, am urât elita coruptă din anii ‘90 și de mai târziu. Am crescut sărind peste piedicile pe care le puneau pe traseu pentru cei ca mine, în timp ce „ăia care se știau ei” aveau drumul curat în față.
Că e vorba de un șmenar sau un tocilar, sentimentul e același. N-am furat marijuana, dar furam timp să citesc și să mă refugiez în cărți. Am învățat să programez desenând în caiete de matematică, scriind cod în caiete - că n-am avut PC-ul meu decât în anul doi de facultate, cam când începusem să am grijă de calculatoarele școlii. Ca omul primitiv care își face plută să concureze cu barca cu motor, am muncit mai mult pentru mult mai puțin.
Nu mă cunoști deloc și habar nu ai cine sunt.
Ai fi făcut ca mine când băteam pe la uși?
Te-ai fi simțit ca mine când peste tot eram respinși?
„N-ai fost acolo”. „Nu mă cunoști. Nu știi ce am făcut. Nu mă cunoști, nu știi prin ce-am trecut. M-am zbătut, m-am bătut, am furat și-am vândut”. O lecție reținem: „Regulă de stradă: niciodată să fii gelos pe cel ce-a facut bani, dar a plecat de jos”.
Mafia vorbește de versuri, de droguri, de stradă. Eu vorbesc de cărți, de școală, de resurse, de acces. Sentimentul e însă același, și energia similară. Sunt un golan academic, unul foarte diferit de golanii din 13-15, mult mai asemănător cu cei din ‘98.
Dacă burnout-ul ar fi fost o poveste care e legată doar de muncă, probabil povestea mea de burnout s-ar fi terminat prin 2005-2006, când deja învățaserăm pe pielea noastră că nu e bine să dăm atât de mult. Dar burnout-ul nu e niciodată doar despre muncă, e și despre ce se întâmplă în jurul tău, de unde vii, unde te duci. Nu mi-a dat nimeni nimic gratis, totul a fost făcut prin muncă și efort. Evident, nu o să îmi fac un istoric personal - n-am nici timp nici chef de autobiografie. Doar că în cele din urmă simt că mereu am rămas băiatul ăla de cartier; doar că nu vând droguri, nu fumez marijuana, și nu mă mai bat cu pumnul. Și că în postarea asta e mai important ce nu am scris decât ce am scris. Dar hai să mai scriem câteva, că până la urmă nu vreau să vorbesc doar despre faptul că-s băiat de cartier.
Lumea nu e un joc cu sumă zero
Poate că una din trăsăturile mele de „golan” e că insist să fac lucrurile pe barba mea, să nu datorez nimic nimănui și să rămân independent. Până acum logica asta a funcționat bine. Am primit dar am și oferit în viață, și eu sunt împăcat cu alegerile mele. Chiar, mi-am dorit mereu să dau mai mult.
Atunci când am putut, am sprijinit oameni. Am încercat să-i educ pe cei din jurul meu, să-i ajut să le clarific lucrurile pentru care eu am făcut un efort uneori prea mare ca să îl cuantific. Sunt oameni pe care eforturile mele i-au ajutat - că e vorba de niște oameni care au văzut lucrurile un pic altfel pentru că au citit ceva pe blog, că sunt oameni cu care am colaborat de-a lungul carierei mele, sau, mai nou, că sunt ascultători de podcast, și sunt mulțumiți de efortul pe care eu și Sergiu îl depunem.
Dacă îmi permit o aroganță, aceea e să afirm că am dat mai mult decât am primit, fără să pun condiții suplimentare pentru ajutorul meu. Că nu cred că lumea e un joc cu sumă zero, și că cred că dacă-mi pun bunele cu relele la un loc îmi dă cu plus.
Și cu cât mă uit mai mult peste ultimii ani, cu cât îmi cântăresc mai mult experiența de burnout, cu atât încep să adaug mai multe elemente, și să-mi fac dacă nu o imagine mai clară, măcar una mai bogată în detalii.
Că poate eu simt că am intrat în burnout pe la finalul lui 2019, dar probabil ardeam de mult ultimele picături de ceară topită. Episodul în care era să renunț la podcast e, poate, mai relevant decât orice detaliu legat de carieră - că de fapt acolo am avut momentul ăla de cădere unde am recunoscut că nu mai am energie, nu mai am de unde să dau, că mi-s sătul să fac și să nu îmi recunoască nimeni meritele și efortul. De-asta am și început să vorbesc despre podcasting în general pe-aici pe blog - pentru că nu vreau să rămână lumea cu impresia că nu există decât oameni care vor să facă un ban rapid cu un buzzword, și sunt oameni care fac niște eforturi reale pentru un public mic, dar interesat și cu potențial.
Dar așa am fost mereu. N-am știut cum să fac lucrurile pe jumătate și totuși să pară că am făcut tot ce trebuie. La mine dacă lipsea și cea mai mică fărâmă se vedea, chiar dacă la ceilalți nu se mai uita nimeni. A trebuit să fac tot, a trebuit să fac tot cum trebuie, că n-am putut să merg pe scurtături.
Și treburile astea, la un moment dat, când dai prea mult și primești prea puțin, te ard. Și cu cât mă uit mai tare, îmi identific episod după episod de burnout - că e legat de blog, de podcasturi, de scris, de streaming, de social media, ca să nu mai vorbim de cât se poate de personale. Îmi dau seama că nu e vorba de 2019. E de mai de multă vreme, că țin lucrurile sub control și evit crizele pe cât de tare pot. Cum ziceam, am descoperit că sunt un manager de criză bunicel, dar că cea mai bună cale de a preveni o criză e de a nu o lăsa să explodeze.
De-asta, cumva, merită. Cât timp totalul pe care îl fac e pozitiv, eu zic că merită, chiar dacă înseamnă că trebuie să fac niște sacrificii. Mai greu cu compromisurile - n-am fost niciodată bun la ele.
Concluzii
O să las un TL;DR mai jos, dar vreau să strâng totuși niște concluzii. În primul rând, această postare e greșită. Știam de la început, știu de acum, e o treabă auzită de la Vali: nimeni nu e interesat de progresul tău - toată lumea e interesată doar de succes. Și eu încă nu simt că am bătut burnout-ul, și nici nu o să mă apuc acum să vă predau curs despre burnout, pentru că mă chinui încă să-l înțeleg pe-al meu.
Primul lucru pe care l-aș pune la concluzii e că burnout-ul nu e aproape niciodată doar despre muncă - e și despre muncă, e ușor să crezi că munca e cauza, dar în realitate nu e despre muncă - e despre motivul pentru care tu îți consumi energia în muncă. E despre motivația ta, în general, despre răspunsul celor din jur, și despre cât de tare te împaci cu alegerile pe care tu însuți le-ai făcut. Aici am de învățat.
Al doilea lucru e că burnout-ul nu prea reușești să-l vindeci de unul singur, că nu e ceva ce ține doar de tine. Din câte am observat, foarte mulți sugerează că burnout-ul e o problemă personală, a individului. E foarte ușor să dai vina pe victimă, mai ales când victima îți cere ajutorul, și te plătește să-i dai soluția.
Recunosc că nu am reușit să mă recunosc niciodată în imaginea de burnout pe care o descriu alții. Fiind o experiență foarte personală, îmi e greu să iau sfaturile altcuiva în ceea ce privește burnout-ul meu personal. Mă amuză oamenii care îmi dau sfaturi și pretind că înțeleg prin ce trec eu, sau că aș putea să le explic într-o conversație de zece minute cum am ajuns acolo. Lucrurile sunt complicate. Sunt pe straturi. Am eliminat intenționat din poveste câteva straturi, pentru că erau treburi mult prea personale. N-am vorbit de aspectele politice, sau cum e să îți pierzi prieteni și relații sociale pentru că oamenii se îmbată din paharul cu ideologie sau propagandă. Dar măcar am explicat câteva aspecte.
Și problema mea e că vreau să dau mai mult, și uneori fac prea mult - și când dai prea mult, la un moment dat mașina merge în gol și se strică. Că e nevoie de feedback pozitiv, că e nevoie de un pic de empatie și compasiune. Oricât de „grei” și duri am fi, la un moment dat refuzul constant, terenul inegal și regulile care sunt întoarse contra noastra o să reușească să penetreze armura. Oricâte Gabriele și Alinuțe ne fac armura de peste 9000.
Și acum, adevărata concluzie.
TL;DR
Fiecare burnout e o poveste diferită. Că dacă te uiți doar la muncă îți lipsește contextul real, că munca nu e deloc elementul esențial - e doar locul unde se manifestă cel mai tare dezechilibrul de care suferi.
Și asta înseamnă că e cam greu să îți cauți răspunsul la altcineva, și oricine îți vinde un răspuns pentru burnout, te minte. Cel mult, încearcă să te facă din nou sclăvuleț productiv pe plantație, ca să produci mai mult.
Și, probabil, de vină pentru tot e capitalismul. Sau poate oamenii din jur sunt de rahat. Dar deja vorbesc despre chestii pe care nu le știu