Despre „demisia tăcută” și antimuncă

Se vorbește destul de mult zilele astea despre „demisia tăcută” și despre faptul că „generația asta nu mai vrea să muncească” - curentul „antimuncii” care e din ce în ce mai vizibil pe-afară. Cam tot ce am citit în presa românească despre fenomenul ăsta este, însă, fie din niște articole traduse care nu mai fac punere în context, fie sunt pur și simplu aserțiuni aleatorii, unele corecte, altele incorecte, dar foarte slab argumentate. Să mai adăugăm, așadar, un articol la stiva asta, acum că m-am întors acasă din concediu și testul COVID e negativ deși capul meu zice altceva.

Curentul anti-muncă

Se vorbește foarte mult despre cum generația nouă nu prea vrea să muncească. Din ce în ce mai pretențioși, mai sensibili, „fulgii de zăpadă” (snowflakes) din generația tânără nu mai vor să muncească, e revoltător. Când ai discuția asta cu ceva tradiționaliști sau neoconservatori mereu apare în discuție și faptul că ăștia tineri nu știu să facă treburi, nu vor să muncească, nu vor să vorbească cu nimeni, nu fac și ei un efort în plus. În general nu prea am răspuns pe tema asta - oamenii din generația tânără cu care am lucrat au fost în general destoinici, fără să văd că ar evita munca. Singurul reproș pe care l-aș fi adus ar fi fost că fac prea multă politică din vorbe - sunt prea emoționali și se enervează prea repede și fără substanță, dar ăsta e un subiect pentru o dată viitoare. Acum, însă, să ne concentrăm pe partea asta cu munca pe care, ziceam, nu am remarcat-o. Așa că am făcut ceea ce ar trebui să facă orice om care aude lucruri care îi sunt noi, străine sau contra a ceea ce gândesc, și am ascultat informațiile puse la dispoziție.

Dar când auzi o singură parte a problemei îți lipsește probabil cea mai importantă parte - cea a celui acuzat. De ce sunt atât de demotivați tinerii? De ce sunt atât de mult contra muncii? Poate pentru că salariile sunt mici, și munca e mult prea multă pentru cât plătește? Poate pentru că în momentul ăsta dintr-un loc de muncă mediu nu poți să-ți plătești facturile? Poate pentru că angajatorul cere mult prea mult pentru ceea ce oferă?

Forumul cel mai des citat e subreddit-ul r/antiwork, unde sunt listate mii sau chiar sute de mii de abuzuri ale angajatorilor față de angajați. Oameni care sunt cronometrați în baie, oameni care sunt dați afară pentru că au avut un accident de circulație în drum spre locul de muncă, tot felul de abuzuri care apar în general din cauza legilor pro-angajator și anti-angajat din SUA - deși alte țări sunt și ele puternic reprezentate acolo.

Poate cel mai important lucru de semnalat e că antimunca nu e, așadar, un protest contra muncii - ci contra muncii prost remunerate, care nu-ți permite să supraviețuiești, și contra diverselor strategii anti-angajați. Și acest forum e locul unde am văzut recent cele mai multe referințe la subiectul pe care doream să-l discut.

Demisia tăcută

Demisia tăcută („quiet quitting”) este renunțarea la muncă suplimentară și alegerea de a-ți face treaba pe care o ai de făcut în timpul negociat. Nu muncești în plus, nu îți ții deschise canalele de comunicare în afara orelor de program. Poate o să faceți ca mine, o să clipiți des din ochi și o să vă uitați la ecran de zece ori. „Adică demisia tăcută e când mergi la muncă, îți faci treaba, și pleci când ai terminat orele de program, și gata?” Da. „Quiet quitting” e despre fix despre respectarea contractelor semnate, aspect pe care toate răstălmăcirile din presa românească nu prea au reușit să le surprindă.

Ideea de „demisie tăcută” a apărut preponderent în forumurile de antreprenori, în revistele economice și pe rețeaua socială LinkedIn, folosită îndeosebi pentru recrutare. Cam toată lumea care scria inițial despre acel „quiet quitting” se simțea trădată de această atitudine; majoritatea antreprenorilor și a celor care activează în zona economică (care scriu cel mai des spre binele marilor companii) se arată șocați de această alegere bizară a angajatului de a nu face „pasul în plus”, acel efort suplimentar necesar pentru succesul unei firme într-un climat economic atât de șubred.

Cum a ajuns America cea mai productivă țară din lume?

Și aici vine contextul. În momentul ăsta SUA e cea mai productivă țară din lume, și probabil va mai rămâne multă vreme de acum încolo. Voi face mai departe niște afirmații care sunt dificil de dovedit și probabil își merită fiecare din ele câte-un volum de 2000 de pagini, dar sunt câteva aspecte foarte importante care au dus la acest marș al productivității care, ni se spune, aduce belșug și bunăstare.

1. Mare parte din forța de muncă e menținută sub pragul sărăciei intenționat; forța de muncă e captivă și, deci, ieftină.
2. Libertatea economică există doar pentru cei care au suficiente resurse pentru a începe o afacere și a falimenta; categoriile sociale defavorizate vor rămâne captive sărăciei, neputând să-și plătească cheltuielile de bază din veniturile care le sunt accesibile.
3. Clasa de mijloc americană este și ea sub amenințarea precariatului și a căderii într-o spirală a sărăciei, și e practic nevoită să profite de productivitatea păturii sărace și să participe la exploatarea ei.
4. Profiturile pentru cei de sus sunt la un maxim absolut.

Nu trebuie să fii mare fan de Marx să vezi lucrurile astea. Europa e ceva mai echilibrată, încă avem niște plase de siguranță sociale care țin lucrurile sub control. Da, nu vei putea ajunge ca Musk de bogat și să faci business-uri atât de valoroase ca el, dar în același timp nici nu o să poți ajunge să le scrii sclavilorangajaților că dacă nu muncesc 12-14 ore pe zi nu au ce căuta la el în firmă. Dar arată eroic să fii domnul Muscă și să dai impresia oamenilor că faci și dregi și ești meseriaș peste măsură. Ca un stăpân de sclavi, când munca e aproape gratis, realizările te duc până la cer. La propriu, că doar Musk și Bezos, adevăratul vechil din SUA, sunt ăia cu pretenții să ajungă în spațiu cosmic în nume propriu, nu?

Nu o să vorbesc foarte mult de cum e oprimată clasa de jos, că nu e neapărat subiectul discuției mele, ci mai degrabă clasa de mijloc. O clasă ceva mai consistentă decât cea de la noi, teoretic și cea mai numeroasă, clasa de mijloc e întreținută cu două elemente: promisiunea că oricine poate să ajungă în top 10 al averii naționale și frica că sunt la un pas de sărăcie absolută.

Am un pod să-ți vând

Despre promisiunea că oricine poate deveni extraordinar e mult de vorbit - pentru asta sunt făcute zecile de mii de motivaționale. Li se dau și instrumentele necesare - cel mai recent e Bitcoin, marele mod de îmbogățire super-rapidă. Bitcoin nu mai pare așa de sigur? Cumpără și vinde NFT-uri, o să le crească valoarea de mii de ori. Promisiunea unei scheme rapide de îmbogățire funcționează - și schemele astea funcționează nu doar în SUA, ci le vedem și la noi. O mulțime de intermediari în calea succesului, oameni care „te educă” cum să faci bani din NFT-uri, sau cum să faci nesperat de mulți bani din IT, tot soiul de vânzători de fum despre care scriam pe vremea când scriam cu î din i care acum au și ceva păcăleală bănoasă de vândut. În fine, promisiunea asta e extraordinară, tot ce trebuie să faci e să „fii descurcăreț” (traducere inexactă pentru „to hustle”) și să țintești spre suma corectă. Am dat un link către un clip de-al lui Grant Cardone în care explică că pentru a putea trăi decent în SUA ai nevoie să câștigi 10 milioane de dolari. Nu recomand niciun alt material de la Grant Cardone, dar calculul lui super-cinic e foarte interesant, și e mult de învățat de-acolo.

Mai sunt cei care promit posibilitatea de a te retrage rapid. FIRE este „Financial Indepence, Retire Early”. Cum faci asta? Nimeni nu știe, dar în principiu muncești foarte mult și faci foarte mulți bani pe care îi investești cu cap, și gata, ieși la pensie la 25-30 de ani. Sună ideal, nu?

Realitatea e un pic altfel. Toate strategiile astea, care spun că te poți vindeca de sărăcie muncind mai mult, descurcându-te, învârtind chestii care să-ți dea ție ceva în plus, funcționează, dar funcționează pentru cei care deja au banii ca să-nceapă să aibă ce învârti. Nu sunt pentru cei care reușesc să pună deoparte 100 de dolari lunar, ci pentru cei care încep „de la zero” cu o investiție de un milion într-un business deja funcțional, așa cum a făcut unul din zeii motivaționalelor, Gary V. Șmecheriile cu Bitcoin s-ar putea să funcționeze pentru cei care au miliardele altora de pierdut. Nu o să funcționeze pentru tine, pentru care ăla e singurul jeton pe care îl mai ai în cazino, și-l pui pe Roșu 13. Pierzător, pentru că la ruletă 13 e negru.

Și toate soluțiile astea par să funcționeze pentru câte unul ici-colo, cumva validând visul ăla că poți deveni ultra-bogat doar făcând anumite alegeri inteligente și muncind foarte mult. Accent pe muncă, că aia, teoretic, te face să prosperi. Munca peste măsură. 12 ore la locul de muncă și încă 6 acasă, două pe drum, patru ore de somn sunt suficiente pentru toată lumea, nu?

Dacă câștigi mai mult de un anumit prag (destul de scăzut, dacă țin bine minte, undeva la 100.000$/an), contractele de muncă nu se mai fac cu un număr de ore maxim pe săptămână, ci cu un număr minim de ore. Practic, contractul pentru oamenii ăștia care vor să câștige prin muncă cinstită independența financiară este de „minimum 40 de ore pe săptămână”. De-asta ai oameni care se omoară muncind, de-asta ai oameni care vorbesc de cât de etic e actul muncii peste măsură, că e singurul mod de a prospera.

Cursa în care sunt prinși oamenii ăștia, cel mai des în corporații, e perfectă. În zona de middle management sunt puși oameni tineri din aceeași clasă de mijloc, modești, dar care sunt ambițioși. Oameni care nu au o problemă să muncească 80 de ore pe săptămână, și să-ți răspundă în 50 de secunde la orice întrebare la orice oră. Oameni al căror comportament tu trebuie să-l emulezi, trebuie să fii ca ei! Ah, nu vei primi bani în plus, dar vei învăța, vei avea mai multă experiență, vei… Eh, dacă te îmbolnăvești, o să ajungi sărac lipit pământului pentru că nu o să-ți permiți spitalizarea, sau o să ajungi dependent de opioide, sau… Dar ce contează? Poți și tu să ajungi bogat.

„Demisia tăcută” luptă, așadar, contra acestei gândiri. Demisia tăcută înseamnă să-ți faci treaba muncind doar câte ore ai în contract. Înseamnă să nu accepți abuzurile angajatorilor. Înseamnă să încerci să-ți găsești spațiu pentru tine, pentru viața ta, pentru hobbyurile tale.

Nu tot timpul e posibil. De exemplu în meseriile creative legate de calculator (și programarea e în mare parte acolo) individul muncește tot timpul involuntar. Meseriile sociale, mai nou, sunt și ele supra-încărcate, oamenii fiind conectați prin social-media constant și fiind disponibili la aproape orice oră. Dar chiar și-așa, ce zice această „demisie tăcută” e că ar trebui să faci lucruri care țin de domeniul în care muncești doar dacă vrei tu, doar dacă le faci pentru tine, doar dacă e ceva ce alegi tu cu adevărat, și să nu faci muncă în plus pentru angajator.

Demisia tăcută e, de fapt, despre normalitate

În timp ce postările de pe LinkedIn și rețelele sociale cu antreprenori sunt despre triumfalismul muncii și al productivității, în timp ce oamenii ăștia se declară șocați de faptul că cineva ar alege să muncească fix cât a zis în contract că va munci, „demisia tăcută” e doar o reîntoarcere la normalitate. Nu, nu e antimuncă - forumul antimuncă e de fapt anti-abuz. Nu, generația tânără nu vrea să nu muncească, ci vrea ca acea muncă să-i permită inclusiv unui vânzător la o alimentară (să zicem) să își permită să-și plătească cheltuielile de bază (chirie, mâncare, facturi) și să-i rămână și ceva pentru a-și îndulci traiul de zi cu zi, că vorbim de cultură, distracție și chiar o plasă de siguranță pentru situații neprevăzute.

Nu, nu trebuie să fii „excepțional” doar ca să supraviețuiești. Într-o epocă în care atât de multe lucruri sunt automatizate, și din ce în ce mai multe vor fi automatizate, e anormal ca oamenii să trăiască la limita sărăciei, și cea mai mare parte a populației să trăiască sub spectrul terorii că s-ar putea să apară un eveniment neprevăzut. E anormal să îți fie frică de ziua de mâine. Și e anormal să trebuiască să muncești 60-80 de ore pe săptămână când în contractul tău scrie 40. Și așa, 40 de ore sunt prea multe.

Sper că explicația mea a ajutat, și ați înțeles mai bine contextul „demisiei tăcute” și a fenomenului anti-muncă. În România încă nu e foarte bine înțeles lucrul ăsta, și chiar dacă avem cel puțin două cazuri de oameni care s-au omorât muncind, suntem încă departe de situația în care trăiește omul din clasa de mijloc americană care își promite că va „demisiona tăcut”. E o lecție bună de învățat, totuși, și e de reținut că poate în loc să îi ascultăm pe toți vânzătorii de fum care ne promit îmbogățirea rapidă „dacă vom munci un pic mai mult și mai inteligent”, ar trebui să ascultăm de noi înșine și să muncim mai puțin. Adică, atât cât avem în contractele pe care le-am semnat.

Totul cu măsură.