The Gray Man - o reflecție

The Gray Man este un thriller de acțiune făcut după toate regulile genului. Ai un erou central jucat de Ryan Gosling care se luptă cu o ditamai conspirația, un antagonist jucat decent de Chris Evans cu o mustață luată din filmele porno din anii ‘70; ai o motivație nobilă, o fetiță cu o boală cronică, o agentă sexy dar și bătăioasă jucată de Ana de Armas, scene de acțiune cu buget serios, o mulțime de locații, actori de primă clasă: mai apare Regé-Jean Page, băiatul din Bridgerton, Billy Bob Thorton, Alfre Woodward - ai până și un actor de Bollywood, pe Dhanush (cel cu Why this kolaveri Di); în fine, ai împușcături și explozii care culminează într-o bătaie mano-a-mano , tensiune, orașe europene distruse, tot ce trebuie.

Și m-a plictisit la culme. Și deși oamenii dau vina pe film că e plictisitor. Doar că nu e plictisitor filmul. De fapt, The Gray Man este foarte bun; oricât m-am uitat la el nu am reușit să-i găsesc niciun cusur. Nu, nu e prost jucat - și Gosling, și Evans, și chiar și de Armas își fac rolurile foarte bine. Povestea e făcută corect, după toate regulile - are exact ce-i trebuie, are și un pic de emoție. E cam la același nivel cu Bourne al lui Matt Damon, un film care mi-a plăcut suficient de tare la vremea lui, și, reurmărindu-l, îmi dau seama că încă stă în picioare chiar bine.

Problema nu e la film. Problema e la mine.

Ca om care a dat și a luat pumni la viața lui, știu că nu există bătaie care să dureze mai mult de 5-6 pumni. Hai 10. Cei care rezistă mai mult iau milioane ca să facă asta, și-s antrenați în prostie - chiar și-așa, o fac nu doar pentru că sunt foarte buni, ci și pentru că există niște reguli foarte stricte pe care trebuie să le respecte. În fine, înțeleg de ce e bătaia în film. E acolo ca să ne explice cât de meseriaș e eroul în limbajul filmelor de acțiune. Dar am obosit, am văzut, cred, prea multe filme de genul ăsta, și m-am săturat de explozii, de bătăi și de fraze scurte.

Cred că am văzut mult prea rar în ultima vreme un film de acțiune care să aibă ceva diferit. Nu mai mult. Era fain când vedeam prima oară o explozie pe ecran. Stilul lui Michael Bay, epic, bombastic, e excelent pentru un film pe an; dar după prea mulți ani și prea multe explozii, deja nu mi se pare că mai aduc nimic. M-am săturat de eroi bătăioși care produc mai multă distrugere decât un cutremur de pământ serios, totul pentru a proteja o listă de patruzeci de nume cu adrese cu tot. Sunt cumva sătul de tensiunea creată doar prin zgomot și explozii, prin schimbări bruște de context. Nu mai e distractiv - e zero umanitate în exploziile astea care sunt lustruite la perfecție în cadru.

Vreau și altceva. Vreau să existe și un alt scop decât să salvezi lista aia. M-am săturat de „salvăm universul de la distrugere totală”. Nu mai pot empatiza cu scopurile astea majore - și știu că dacă un personaj negativ chiar ar face acel plan extraordinar de a arunca în aer Statuia Libertății cu arme nucleare, probabil că planul ar reuși, și cel care va dezamorsa bomba în ultima secundă va eșua.

Și nu înțeleg de ce se mai fac filmele astea. O să îmi ziceți că faptul că nu mai sunt în target nu face genul mai puțin valoros. Dar la un moment dat musicalurile erau cea mai populară formă artistică și la un moment dat s-a renunțat la formatul ăla. De ce nu s-ar renunța și la filme cu bugete de zeci de milioane băgați în pixeli animați în formă de explozie, cu un erou care n-are nimic interesant decât faptul că e o fantezie pentru copii de 12 ani? Adică, sigur, mai faci - două, trei, cinci pe an. Dar văzusem recent Blackout în care Josh Duhamel e chinuit vreme de o oră și jumătate pe ecran de către un echipaj de filmare care-l chinuie cu sadism într-o singură clădire. De ce există acel film? Cui bono?

E ciudat cum, în teorie, Hollywood-ul e purtătorul valorilor progresiste, dar tot ce văd e doar cultul morții promovat în ultima vreme de conservatorii americani (în curând și în România la fiecare colț de stradă!). Mai toate filmele și serialele recente au oameni care se-mpușcă, oameni care rezolvă conflictele doar prin escalarea supremă, oameni care sunt incapabili să comunice, conspirații ale „statului” care de fapt nu sunt ale statului, dar de fapt sunt ale unui super-stat. Filme care promovează exclusiv neîncrederea în oameni, soluția ultimă: împușcarea sau exterminarea fizică. Și toate astea puse în fața unui public care nu mai e deloc mișcat când un personaj moare în slow-motion pe ecran.

Mă gândeam apoi la câteva excepții. Breaking Bad a fost un serial excepțional pentru că deși prezenta un mediu violent, situații dramatice, nu o făcea cu exces. Ca o muzică bună la un nivel acceptabil, Breaking Bad are momentele lui de exces de violență - dar momentele astea sunt pregătite corect, justificate și raritatea lor implică o gravitate extraordinară. Moartea nu e tratată ca ceva ușor sau simplu, ai episoade întregi în care moartea unui personaj e pregătită, cântărită, iar efectele unui glonte se întind pe câteva episoade. Ca în viața reală, acțiunile grave au impact masiv.

De-asta zic că cred că e problema mea deja: pentru că mă-ntreb „de ce” în momentul în care un erou dintr-un film de acțiune începe să se bată ca chiorul. Culmea, e un semn de întrebare pe care nu mi-l pun în momentul în care mă uit la ceva gen „Terminator 2”; chiar și violența e mai puțină acolo decât îmi aminteam.

Concluzii n-am. Poate doar că e un pic trist că într-o epocă în care am ajuns să stăpânim aproape perfect forma cinematografică, suntem incapabili să facem filme bune. Sau filme mediocre, măcar, nu știu.