Cum am devenit socialist

Oricine are un pic de cap și empatie și se uită acum la ce se întâmplă la Twitter după preluarea de către Elon Musk înțelege de ce lucrurile nu ar trebui să meargă așa în lume. Că nu poți să intri într-o firmă, să dai 50% din oameni afară și lucrurile să funcționeze la fel ca înainte. Dacă nu aș fi fost deja pe jumătate socialist, probabil că acum aș fi devenit unul.

Eu unul pot marca exact în timp momentul în care am devenit socialist. E cu oră, minut și secundă la mine treaba, am intrat într-o ședință capitalist cu idealuri de antreprenor și am ieșit socialist. Ședința era despre a convinge un vechil că e mai bine să asiguri bunăstarea unui angajat cu o cumpărătură de 600€, dar care îți permite să vinzi timpul persoanei cu 500€/zi decât ca persoana respectivă să-ți lipsească câteva săptămâni pe an din cauze medicale (timp în care tu îi suporți salariile dar nu primeai bani).

Eu unul provin din cultura aia care urăște comunismul la sânge. Multă vreme, ca și colegii din dreapta spectrului politic, am pus semnul egal între socialism și comunism, am considerat ideile socialiste falimentare și anti-progresiste, neînțelegând de ce lumea insistă să folosească „progresist” pentru ăștia de stânga. Am văzut câteva semne îngrijorătoare, inclusiv entuziasmul dreptei pentru Donald Trump, dar încă nu reușeam să pun lucrurile cap la cap. În momentul în care am intrat în ședința respectivă aveam dubii - și când am ieșit din ea am avut un moment de maximă claritate. Am înțeles de ce unii oameni sunt socialiști. Era o bucată care îmi lipsea și care m-a făcut să înțeleg lucrurile din ce în ce mai bine.

Ideea e destul de simplă: ca sistem economic, capitalismul e doar o piesă izolată. Foarte mulți preferă să se uite doar la această piesă și vor ca ea să fie cât mai curată și perfectă - dar e ca și cum dintr-un mecanism de ceas ai lustrui doar rotița cea mai mare, fără a le curăța pe toate celelalte. Capitalismul are, așadar, nevoie de un sistem moral care să reechilibreze lucrurile; multă vreme am crezut că sistemul moral care să facă capitalismul să funcționeze este creștinismul. Doar că realitatea creștinismului e că acesta nu se preocupă de probleme la nivel de societate, ci de salvarea individuală, și că la nivel de societate avem nevoie de ceva mai mult. Acel ceva mai mult este socialismul, un set de idei despre cum lucrurile mai trebuie echilibrate de o putere superioară concretă, nu de o mână invizibilă. Statul democratic.

E o treabă de care și-a dat seama până și părintele capitalismului, Adam Smith. Unele lucruri trebuie reglate, și „mâna invizibilă” e insuficientă. Educație, sănătate publică, infrastructură, menținerea ordinii, a legilor, supraviețuirea fizică a statului (armata). Smith zice că taxele sunt „un semn nu al sclaviei ci al libertății” - desigur, cât timp taxele sunt cât mai mici încât să se acopere nevoile publice ale țării. Dar astea sunt părțile din „Bogăția națiunilor” pe care economiștii de Facebook nu le mai citesc, și, recunosc, nici eu nu le-am mai citit la vremea aia.

Socialismul este fix despre cum rezolvăm problemele astea referitoare la societate - cum reușim să prosperăm fără sclavie, fără să călcăm pe demnitatea umană, fără să otrăvim oamenii din jurul nostru, fară să ne omorâm între noi. Capitalismul e calul nărăvaș, socialismul e birjarul care îl strunește și îl face să tragă în direcția corectă; și să nu abandoneze căruța la mijloc.

Revenind la Musk, dacă nu erați socialiști până acum, venirea lui Musk la Twitter ar fi trebuit să vă ofere momentul de claritate în care să vă dați seama că lucrurile nu trebuie să stea așa. Că real obligația unei afaceri nu e doar față de cei pe care îi deservește, ci și față de cei pe care-i folosește pentru a-și atinge scopurile. Față de angajați. Oricum, e amuzant cum în numai câteva săptămâni Elon Musk a ajuns să îl copieze pe Donald Trump în discurs:

Bine, ce zice el în acest tweet este practic că free speech este „speech care îmi place mie” - că ăia care fac lobby la advertiseri își exersează și ei „free speech”-ul, și, în fine, că Elonie Muscă minte acolo pentru că a dat afară 75% din echipa de moderare.

În fine, revenind la ce vreau să zic: știu că mă mai urmăresc câțiva oameni de pe vremea când înclinam mult mai tare către dreapta politică; și care probabil tot speră ceva discurs fascistoid neoconservator de la mine, poate-poate ajung să le validez superioritatea progresului lor ideologic. Ce vreau să le zic e că dacă nici măcar acum nu și-au luat un pic de timp să reflecteze asupra consecințelor pe care le au alegerile lor, probabil nu o s-o facă niciodată. E ok și eliberator să îți schimbi părerea. E ok să admiți că ai făcut și ai gândit chestii greșite - orice om care are fix aceleași idei acum ca acum zece sau douăzeci de ani înseamnă că nu a învățat nimic în tot acest timp. E ok să-ți schimbi părerea chiar și în chestii majore, e ok să ai dubii și să îți pui întrebări. Și e ok să-ți pese de oameni, și să-ți dai seama că ceva e fundamental greșit în felul în care merg lucrurile; mereu a fost ceva fundamental greșit, nu există nicio epocă ideală, și singurul bine pe care îl avem e doar unul relativ, „mai binele”. E ok să-ți pese de oameni și să faci ceva pentru a-i ajuta pe cei din jurul tău. E ok să arăți empatie în loc să semeni discordie, e ok să încerci să faci lumea mai bună fără să calci pe alți oameni. Și e ok și să admiți că nu e ok ca un singur om să aibă atât de multe resurse la dispoziție încât să-ți fure cerul nopții.