Ce am învățat despre Platon făcând Podcastul

2022-11-07, 00:00

Dorin

Știu că oamenii sunt un pic confuzi în legătură cu ceea ce se întâmplă recent cu Podcastul de Istorie. Multă lume ne-a întrebat: „dar ce v-a venit să faceți filosofie?” „Există deja podcastul de filosofie!”. Și sunt de acord cu întrebarea - dar ceea ce facem noi e mai degrabă e să ne uităm peste curentele filosofice, să înțelegem cum au evoluat și cum influențează subiectele pe care vrem să le discutăm mai târziu (cum a fost povestea cu Marcus Aurelius sau cum va fi povestea lui Constantin cel Mare). Tot ce facem e să construim un context - și eu, și Sergiu simțim că lipsește o fațetă foarte importantă pe care nu am pregătit-o suficient de bine și lipsa ei ne limita.

Nu o să vă plictisesc cu toată informația. Avem trei episoade destul de lungi, unul despre Socrate, unul despre viața lui Platon și unul despre opera lui de căpătâi, Republica. O să fac însă un scurt rezumat care să însoțească informația pe care am prezentat-o în podcast.

Dialogurile lui Platon sunt singura „operă completă” care ne ajunge din antichitate. Toate dialogurile atribuite lui Platon au supraviețuit până în ziua de azi - chiar dacă popularitatea lui Platon a variat de-a lungul timpului, opera lui și-a găsit mereu câte-un colecționar dornic de a păstra textele. „Filosofia vestică este o notă de subsol la scrierile lui Platon”, zice Alfred North Whitehead, și nu prea îl crezi până când nu-ți dai seama de ce Platon e important și cât de influente sunt ideile lui.

Platon, omul

Epoca în care Platon activează e foarte importantă. Platon activează în perioada de decădere a democrației ateniene - la final de secol V, început de secol IV îen. E o perioadă în care grecii se bat între ei pentru hegemonie - după o perioadă clară de dominație ateniană în secolul V, finalul războaielor peloponesiace îi prinde pe spartani victorioși, impunând un regim autoritar asupra Atenei. Cei 30 de tirani conduc Atena vreme de 8 luni, ucid cam 5% din populația Atenei. Regimul lor autocratic e dat jos și sistemul democratic e restaurat în Atena. Din păcate, însă, nici restaurarea democrației nu va readuce Atena în primul plan în bazinul mediteranean, și aceasta nu va mai fi niciodată forța economică și politică care fusese pe vremea lui Pericle, în secolul V îen.

Avem un episod întreg despre omul Platon, dar, pe scurt: numele lui înseamnă „Matahală” - omul avea un fizic destul de bine clădit, a participat în tinerețe la jocuri - numele lui real e, cel mai probabil, Aristocles din Aegina, fiul lui Ariston și al lui Perictione. Familia lui e o familie bine conectată în mediul aristocratic atenian - Perictione e sora lui Charmides și verișoara lui Critias (șeful celor 30 de tirani). Platon are doi frați, Glaucon și Adeimantus - despre ambii o să vorbim un pic mai încolo. Ah. Ziua lui de naștere? Oamenii din Renaștere o celebrau pe 7 noiembrie - așa că La mulți ani, Platon! Care ar fi împlinit frumoasa vârstă de 2449 de ani dacă nu ar fi murit.

Studiază sub Socrate (de la 20 de ani), sub Cratylus (discipol de-al lui Heraclit) și Hermogenes (discipol de-al lui Parmenide). E invitat să facă parte din sistemul celor 30 de tirani, dar ezită, și apoi refuză direct în momentul în care vede că în loc să readucă justiția în primul plan, regimul recurge la violență - un episod important e cel în care lui Socrate, profesorul lui, i se cere să participe la arestarea și execuția sumară a lui Leon de Salamis. Când democrația e restaurată în 403, Platon e tentat să se reîntoarcă în viața politică, dar condamnarea lui Socrate îl îndepărtează complet de la ideea asta. În 399 Platon și alți discipoli socratici se retrag la Megara, cu Euclid, fondatorul școlii Megariene (a nu se confunda cu Euclid din Alexandria, așa cum au făcut-o scribii din epoca medievală).

După moartea lui Socrate călătorește mult - ajunge în Cyrene, Megara, Italia (la pitagoreici) și apoi prin Egipt (la Euripide). Se întoarce în Atena, și stă la un gimnaziu din periferia Hecademos (periferia e denumită după un erou atenian). Acel gimnaziu va fi cunoscut mai departe ca „Academia”. Diogene Laertius face o listă cu elevii lui notabili, „printre care și două femei, Lastheneia din Mantinea și Axiothea din Phlius; acestea, după spusele lui Dicaiarchos, purtau haine bărbătești”, insistă Diogene Laertius. Un detaliu care pare doar aruncat în pagină de D. Laertius, dar pe care o să îl readuc un pic mai încolo în discuție.

Nu-mi dau seama dacă majoritatea dialogurilor lui sunt scrise din grădina de la Hecademos, dar e destul de probabil. Felul în care a ajuns în posesia ei e sub semnul întrebării, dar una din variante îl implică pe tiranul Siracusei, Dionysios, fiul lui Hermocratos. Pe când vizita vulcanul Etna, tiranul află că e prin zonă și îl ține mai mult sau mai puțin ostatic la curtea sa. Pentru că îi spune pe față acestuia că e un tiran, Platon e vândut ca sclav și trimis pe Aegina, unde tiranul local declarase că primul atenian care va pune piciorul pe insulă va fi condamnat la moarte. E răscumpărat de Anniceres din Cyrene (probabil trimis de Dion, cumnatul lui Dionysios) și trimis înapoi în Atena fără plată. Aparent Dion e și cel care îi cumpără grădina din Hecademos, unde își va înființa Academia.

Platon nu moare sărac, și nu e nici pe departe filosoful care suferă de foame pentru filosofia lui; din contră. Platon e un aristocrat care are o avere îndestulătoare și suficiente resurse cât să se descurce fără probleme. Probabil intransigența lui față de sofiști e cea care îi atrage foarte multe antipatii - și o să vorbesc un pic mai mult despre asta un pic mai încolo (știu, tot amân subiecte, dar și-așa o să fie o postare lungă)

Dialogurile platonice

O să arunc cu un citat din Diogene Laertius în voi, pentru că de ce nu?

Se spune că cel dintâi care a scris dialoguri a fost Zenon din Elea, dar, după spusele lui Favorinus în Amintirile sale, Aristotel afirmă, în prima Carte a dialogului Despre poeți , că cel dintâi a fost Alexamenos din Styra sau din Teos. Părerea mea însă e că Platon, care a dus geniul dialogului la desăvârșire, poate fi numit pe drept cel care i-a dat frumusețea și a descoperit-o. Un dialog este un discurs format din întrebări și răspunsuri asupra unor chestiuni filosofice sau politice, cu respectarea caracterului persoanelor care vorbesc și felului lor de a vorbi. Dialectica este arta de a vorbi, prin care combatem sau susținem o temă cu ajutorul întrebărilor și răspunsurilor celor care discută
Dialogul platonic are două caractere generale: unul destinat pentru a învăța, altul pentru a cerceta. Cel dintâi se împarte și el în două specii: teoretic și practic; la rândul lor, teoreticul se subîmparte în fizic și logic, iar practicul în etic și politic. Dialogul de cercetare se împarte, mai întâi, în două diviziuni principale: exercitarea minții, iar cealaltă victoria în controversă. Partea care urmărește exercitarea minții are și ea două subdiviziuni, una înrudită cu arta moașei, cealaltă care pune la probă, iar cea care urmărește controversa este, la fel, subîmpărțită într-o parte care aduce critică și alta care distruge tezele.

Diogene, apropos, foarte citibil de felul lui, are una din cele mai bune istorii ale filosofiei, un fel de Suetonius al filosofiei, cumva cu aplecare și spre detaliul istoric dar și spre bârfă. Revenind, opera lui Platon e sub formă de dialoguri - o formă hibridă între o piesă de teatru și un text adormitor de filosofie.

Alegerea asta îl face pe Platon citibil, inteligibil. Nu facil, textele lui Platon nu sunt facile, dar e inteligibil, accesibil. Cel puțin mie așa mi s-a părut în cam tot ce am citit - e inteligibil chiar și când e plictisitor cu spume. Dialectica, arta de a pune ideile în dialog, mi se pare probabil una din cele mai interesante modalități de a-ți clarifica niște idei pentru că nu înveți doar varianta corectă, ci și de ce varianta greșită e greșită. Dar foarte des dialogurile platonice se termină în aporie - un fel de „dar nu am ajuns la niciun rezultat”. Mai important la dialogurile lui este, suspectez, exercițiul argumentării, exercițiul gândirii și chiar exercițiul ascultării.

Socrate

E imposibil să scriu despre Platon fără să scriu despre Socrate - acesta e personajul principal al unui număr foarte mare de dialoguri platonice. Socrate e de bună seamă cel care i-a influențat cel mai mult gândirea filosofică lui Platon. Socrate are un statut special în Atena - e un erou, participant la luptele de la Potidaea și de la Delium. De felul lui pare să fie sculptor - tatăl lui era un sculptor, Sophroniscos, din districtul Alopeke, și aparent Socrate ar fi fost sculptorul figurilor grațiilor de pe Acropole. E clar însă că nu ne interesează foarte mult talentul lui la sculptură - ci, mai degrabă, deschiderea lui către problemele filosofice. (I-am dedicat iarăși un episod întreg de podcast)

E foarte greu să știm ce anume a gândit Socrate pentru că nu a rămas nimic scris de la el - îl cunoaștem aproape exclusiv prin dialogurile lui Platon. La o inspecție mai serioasă, Socrate capătă o aură profetică, și, departe de imaginea aproape inofensivă pe care o are acum, pare mai degrabă un fel de lider de cult - rivalizând în sensul ăsta cu Pitagora (povestea lui Pitagora, poate, altă dată). E neclar motivul pentru care aproape imediat după restabilirea regimului democrat Socrate ajunge să fie acuzat de concetățenii lui. Acuzația oficială e că „corupe tineretul atenian” - într-adevăr, în jurul lui se formează un cerc de vreo 20 de discipoli care îl însoțesc de fiecare dată când se ia în gură cu notabilitățile Atenei punându-le întrebări incomode precum „ce e virtutea”.

În dialogul „Apărarea lui Socrate”, ne e prezentat desfășurarea procesului în urma căruia a fost condamnat. Acesta e primul dialog pe care îl publică Platon și e primul dintr-o serie mai lungă. Datorită lui avem o imagine destul de fidelă a unui proces în Atena - și argumentele aduse în fața judecătorilor și juraților. În cele din urmă, Socrate e condamnat la moarte - o moarte care e amânată de faptul că nava cu tributurile Atenei către Delium era plecată din port și în absența ei legea Ateniană nu permitea execuțiile vinovaților. Socrate e întemnițat și ținut vreme de o lună în închisoare - un loc care poate fi vizitat în Atena, pe dealul Filopappou. După ce nava se întoarce din Delium, Socrate bea cucuta și moare, lăsând în urmă un număr de cel puțin 12 ~~apostoli~~elevi care să vorbească despre el. Nu rămâne nimic scris de Socrate - tot ce avem e scris de cei care l-au urmat. Platon în mod special.

Socrate, cum ziceam, prinde o aură superioară, aproape magică. Nu e nimeni să susțină că a înviat din morți, dar nu e nici departe; Socrate e nemuritor prin gândirea lui, s-a asigurat Platon de asta. Socrate e prezentat ca impecabil în gândire. Sintagma cel mai des asociată cu el: „știu că nu știu nimic” e o falsă modestie. Nu e nici lașitate, ci e un inteligent refuz de a se angaja în vreo opinie controversată. Nu e ca și cum Socrate nu ar emite nicio idee completă pe care s-o susțină - dar ideile pe care le susține sunt „de bun simț” să nu deranjeze pe nimeni, chiar dacă uneori sunt extrem de radicale. De exemplu susține cu tărie că nimeni nu vrea niciodață să facă rău - că toată lumea este bine intenționată și vrea să facă binele. Poate asta e cea mai bună apărare când mergi la cineva care ar putea să fie foarte nervos când îi pui întrebări încuietoare.

Orice istoric care-și merită numele va pune sub semnul întrebării măcar câteva din detaliile cunoscute despre procesul lui. Sunt, desigur, foarte multe întrebări. Pe cine a deranjat și de ce a deranjat atât de tare Socrate? E clar că dacă comportamentul pe care i-l asociază Platon e real, dacă într-adevăr, în văzul tineretului atenian le punea întrebări peste întrebări notabilităților, atunci nu prea avea cum să fie foarte iubit de oamenii importanți din Atena. Dar mai sunt câteva aspecte, mai ales insistența pe episodul legat de execuția lui Leon din Salamis. Critias, șeful celor 30 de tirani, îi încredințează lui Socrate misiunea de a-l aduce pe Leon, dar el refuză să participe la misiune. Asta nici nu îl salvează pe general, nici nu îl pune în mare pericol pe Socrate. Și, în fond, dacă Critias are suficient de multă încredere în tine încât să-ți încredințeze o astfel de misiune… Poate că tu ești un tovarăș de bine în sistemul construit de un regim opresiv, un Octavian Paler cu un pic de tupeu care să și înceapă să îl ia la întrebări pe Ion Iliescu și pe Gelu Voican Voiculescu; ți se pare așa ieșit din comun un proces sumar aranjat la nervi de ei prin ‘91? Nu știu.

În fine, Socrate mi-a dat mai degrabă impresia de „tovarăș de bine” - dar datorită scriiturii lui Platon prinde proporții extraordinare. Un gigant al ideilor, Socrate pare că nu poate să greșească nimic. Și mai adaug faptul că insistența în jurul sacrificiului personal pentru un bine superior îmi sună foarte aproape de alte idei, nu degeaba Nietzsche a numit la un moment dat creștinismul „platonism pentru mase”, iar Augustin (cel care se scrie cu Sf. în față) zice că Platon e „Moise din Attica”.

Platon și cei dinaintea lui. Sofiștii

E aproape imposibil să ne dăm seama care sunt ideile lui Platon și care sunt ale altora, așa că o să pun egal, de exemplu, între ideile lui Platon și ale lui Socrate așa cum sunt ilustrate în dialoguri. Dar Platon face mai mult decât să prezinte propriile lui idei prin Socrate. Operele lui Platon sunt adevărate compilații de idei din toți filosofii anteriori. Aflăm de la Platon despre cum gândeau oameni ca Heraclit, Parmenides, Gorgias - oameni de la care nu ne-au rămas foarte multe lucruri scrise. Platon e mai mult decât păstrătorul ideilor lor - e și un amplificator - pentru că vedem ideile, vii, dezbătute în dialoguri simplu de înțeles. Platon e mai mult decât Platon, e Platon plus ideile celor dinaintea lui, și ne-ajută să avem o mai bună înțelegere a ideilor celor dinaintea lui.

Atena e un oraș care în mod surprinzător apare destul de târziu pe harta filosofiei - majoritatea curentelor de gândire dinainte de epoca despre care vorbim veneau din Milet sau Eleea. Anaxagoras e cel care aduce ideile eleaticilor și milesienilor în Atena; după el, atenienii își deschid apetitul pentru filosofie, pe care o folosesc nu doar ca exercițiu mental, ci și ca unealtă în tribunalele din Atena care să le aducă profit. Într-o democrație în care legea e pe primul loc, tribunalele au nevoie de avocați capabili, iar atenienii sunt dispuși să plătească bani serioși pentru a avea cei mai abili avocați care să-i reprezinte. Aici apar sofiștii - o categorie de filosofi itineranți care vin din afara Atenei și găsesc aici un mediu propice ideilor lor îndrăznețe.

Sofiștii predau cursuri pe diverse subiecte, speculează despre natura limbajului și culturii, și se folosesc de arta retorică pentru a convinge pe oricine de orice. Majoritatea par să predea lecții despre virtute/excelență în managementul unui oraș sau în viață în general. Protagoras, probabil cel mai important filosof sofist, e cel care sugerează că simpla obârșie aristocratică nu e suficientă pentru a da excelența în actul administrativ sau pentru politică - o idee cu care putem fi de acord.

Noi. Nu Platon. Platon se uită cu foarte multă circumspecție la această democratizare a discursului public. Critica pe care le-o aduce e destul de complexă (poate la un moment dat o să scriu mai pe larg și despre sofiști), dar, în principiu, ceea ce le reproșează e că învățăturile lor se bazează pe „opinia generală față de lucruri” - doxa - nu neapărat pe încercarea de a construi și cerceta lucrurile obiectiv, științific, de a culege cunoștințe - episteme. Sofiștii își centrează tezele în jurul puterii, relatiilor, adevărului și manipulării - fără a-și asuma responsabilitatea morală asupra rezultatului - iar pentru Platon moralitatea este importantă - binele universal pe care oamenii trebuie să-l descopere prin căutare. De asemenea i se pare că modalitățile sofiștilor nu le pot permite să îi învețe pe alții despre justiție. Pentru ca un individ să înțeleagă justiția are nevoie de gândire profundă, cunoștințe acumulate și virtuți - lucruri de care Platon consideră că sofiștii nu sunt capabili.

E drept, Protagoras își învață elevii cunoștințele și abilitățile necesare pentru a duce o viață de succes, în special în politică; își educă elevii să argumenteze de pe ambele părți ale unei dezbateri pentru că crede că adevărul nu poate să fie limitat la un singur punct de vedere. Protagoras e autorul ideii „Omul e măsura tuturor lucrurilor” - o idee cu care Platon iarăși pare că nu poate fi de acord. Dar înainte să vorbim despre teoria formelor, să încheiem discuția despre sofiști.

Problema reală pe care o are Platon e că Socrate însuși e un gânditor care provine din școala asta de gândire „nouă”, a sofiștilor. Socrate e sofistul suprem, el nu neapărat argumentând de pe ambele părți ale unei dispute, dar neasumându-și niciuna din poziții, doar demontând fiecare poziție cu contra-argumente. Oricum, nu e prima oară când Platon se contrazice pe sine. Așa că să trecem la discuția despre ideile lui Platon.

Ideile

Nu există câmp din filosofie care să nu fie atins de Platon, care pare să aibă opinii sau contribuții în toate locurile posibile. Dar sunt câteva idei importante pe care aș zăbovi un pic înainte de a vorbi despre cel mai important text al lui.

Destul de devreme, în dialogul Meno, personajul Socrate introduce ideea pitagoreană că sufletele sunt nemuritoare și au existat dinaintea nașterii noastre. Toată știința este de fapt reamintire - sufletul cunoaște Adevărul suprem, noi trebuie doar să nu-l reamintim. În cea mai celebră parte din acest dialog, Socrate îl ajută pe un sclav de-al lui Meno să-și reamintească niște lucruri legate de geometrie pe care nu le cunoștea - folosindu-se de întrebări chibzuite. Evident, Socrate trișează acolo - oricine ar putea răspunde la întrebările respective corect, cu ghidajul inclus din întrebări. Și chiar dacă nu e o demonstrație suficient de bună pentru nemurirea sufletului, ideea și tema revine în mai multe locuri în opera lui Platon.

La fel și existența unui unic creator. În dialogul Timaeus, Platon îl pune pe un învățat eleat să ne povestească o teorie despre creația lumii - despre felul în care un Demiurg a creat lumea, și formele, și apoi a creat zeii, după care a apăsat Play și i-a lăsat pe zei să ne facă pe noi oameni, imperfecți, în mod intenționat - în fond, tot ce face Demiurgul e perfect, și e singurul care poate să creeze perfecțiune. Nu spun că ideile astea despre creatorul perfect au fost preluate mai târziu, dar e cam prima oară când sunt exprimate în felul acesta.

Despre iubire a vorbit mai mult Sergiu în Podcast, dar puteți și voi să citiți „Banchetul” (cei de la Humanitas au pus textul gratuit pe internet, măcar pe perioada pandemiei COVID). Aflăm de acolo ce e cu iubirea platonică - care nu e de fapt despre relații în care tipul e atârnache pe lângă domnișoara Manic Pixie Dream Girl și care nu implică deloc relații sexuale, ci e vorba de relații care transced materialul și fizicul, și, mergând dincolo de sexualitate, se bazează pe un concurs al ideilor, și o căutare a înțelepciunii. Relația „platonică” poate, așadar, foarte bine sa implice și sex; teama de sex e doar o reinterpretare modernă emasculată a unor idei care sunt despre ceva mai presus de nevoile fiziologice și atracția fizică. Și da, Platon discută fără probleme de homosexualitate, ca să lăsăm lipsa de maturitate a epocii moderne mai tare în urmă. Fiți pe fază să vedeți ce zice de femei.

Dar dincolo de toatea astea, cea mai importantă teorie a lui Platon este teoria formelor. Formele sunt văzute ca niște tipare perfecte după care sunt făcute „instanțele” imperfecte. De exemplu eu am o canapea în sufragerie, tu, cititorule, ai o canapea în sufragerie, dar undeva există o Formă a unei Canapele ideale, perfecte, imuabile; ce folosim noi sunt doar imitații imperfecte ale acelei forme. Extrem de imperfecte, dacă mă gândesc la ce canapele am văzut în ultima vreme în comerț.

La o vedere superficială, ideea asta nu pare să te ducă prea departe. Dacă ideea pare foarte simplistă (mie mi s-a părut la primul contact), Platon reușește să-i dea foarte multă valoare în textele lui. Dar recunosc că aș putea să scriu iarăși vreo 7000 de cuvinte doar prezentând pe scurt teoria formelor, așa că o să trec la „greatest hits”-ul lui Platon.

Politeia, De Republica, sau Republica, cum o știm noi

Republica e o colecție de zece dialoguri, scrise în perioada de mijloc a activității lui. Republica nu e o lucrare singulară - de fapt, rivalul lui Platon, Xenofon, care a scris niște lucrări ale căror titluri ni se par foarte familiare (Apărarea lui Socrate, Banchetul), are o lucrare similară, „Educația lui Cirus cel Mare”, Cyrupaideia. Dar Republica pare să fie ceva mai îndrăzneață, și să meargă mai departe cu ideile pe care le prezintă. Idei pe care, cum ziceam mai sus, Platon era chiar dispus să încerce să le implementeze. La sfârșitul acestei prezentări veți afla cum poate Platon să fie nu doar homosexual (aia deja #seștie), dar și comunist și fascist în același timp. Evident, avem aproape un episod întreg despre asta, așa că puteți să mergeți și pe varianta audio aici.

Republica e un nume pe care îl datorăm de fapt lui Cicero, care scrie mai târziu despre ea; noțiunea de Res Publica i-ar fi fost străină lui Platon, care i-a dat numele Politeia. Tema principală a dialogului este justiția, care acoperă ideea de dreptate și justiție, așa cum o cunoaștem noi, de împlinirea legilor dar și de dreptate. Să mai zicem că e și numele dat de pitagoreici numărului 4? Să nu intrăm, totuși, acolo, că poate dăm peste un moment de slăbiciune morală a măritului Pitagora.

Despre justiție

Platon încearcă înainte de toate o definiție a justiției. În timp ce se întorc din Pireu de la sărbătoarea zeiței trace Bendis (și nu alimenta dacopații, da?) Socrate și suita lui (printre care frații lui Platon, Glaucon și Adeimantos, din câte înțeleg eu) sunt luați (mai mult cu forța) și duși să-l distreze pe Polemarchus - cam cum aduci lăutarul, doar că Polemarchus aduce înțeleptul Socrate să facă show de standup în dialog cu invitații lui. În stilul clasic platonic, se aruncă diverse definiții posibile pentru ce e justiția, și Socrate le demontează destul de rapid. Cephalus, Polemarchus, Thrasymachus încearcă să-l încurce pe moșul filosof, cu acesta din urmă aducând probabil cea mai demnă să-l încurce definiție: „avantajul sau ceea ce e benefic pentru cel mai puternic”.

Socrate îi demontează și lui Thrasymachus ideea, dar (în cartea a doua) Glaucon și Adeimantos vin și cumva vor să arate că Socrate e cel mai bun, îl pun să-și pună mintea la contribuție mai tare. „Vreau o victorie răsunătoare a justiției”, zice Glaucon, de parcă ar fi MC-ul care a venit cu Florin Salam și zice „Dar, Florin, eu știu că nebunia ta merge mai departe, hai să te vedem pe sistem turbo!”. Glaucon îi cere să apere justiția pentru binele intrinsec, fără a ne uita la consecințe. Pentru asta prezintă un punct de vedere opus - un discurs apărând nedreptatea:

justiția provine din compromisul dintre oamenii slabi cărora le e mai teamă să sufere nedreptate decât să o producă.
oamenii acționează „just” pentru că e necesar și obligatoriu, deci justiția e bună doar pentru consecințe
persoana incorectă cu o reputație pentru justiție e mai fericită ca persoana corectă dar cu reputația pentru incorectitudine.

Glaucon, în argumentarea lui, încearcă să dea un exemplu care să explice de ce justiția e bună doar pentru consecințe. Pentru asta amintește povestea inelului strămoșului lui Gyges, care nu știu cum se pronunță așa că a rămas pentru mine „Inelul lui Gigi”, pentru că sunt un simpliot crescut în cartier. Gyges e fondatorul unei dinastii Lydiene. În povestea lui Glaucon, un strămoș de-al lui (fără nume, un păstor) a descoperit un inel care l-ar fi făcut invizibil (ca inelul din Stăpânul Inelelor) într-un mormând care s-a deschis după un cutremur. S-a angajat ca mesager regal și, odată ajuns la palat, a sedus-o pe regină folosind inelul fermecat. Apoi, cu ajutorul ei l-a omorât pe rege și s-a înscăunat în locul lui.

Glaucon folosește în argumentarea lui ideea că dacă ar exista două astfel de inele, unul dat unui om incorect și unul dat unui om corect, niciunul nu ar rezista tentației de a-și satisface toate plăcerile - de la a lua orice obiect la a se culca cu orice femeie și-ar dori, omorî sau elibera din închisoare pe oricine. În felul ăsta, Glaucon demonstrează că toți oamenii consideră că injustiția e mai profitabilă decât dreptatea.

Răspunsul lui Socrate e că cel care abuzează de puterea inelului lui Gyges este de fapt el însuși sclavul poftelor sale; în timp ce omul care ar alege să nu îl folosească păstrează controlul rațional asupra sieși și deci este mai fericit. Oh, Socrate, ăsta e sistem turbo la tine? Nici nu mă miră că Adeimantos s-a ridicat un pic nemulțumit de la masă. Cum simte că nu e suficientă dificultatea în care l-a pus Glaucon pe Socrate (ăla e sistemul turbo? Nu! Socrate poate pe sistem turbo chef de chef!!!), el adaugă:

reputația justiției e mai bună decât justiția însăși
e (relativ) simplu să obții reputația pentru justiție (deci urmările justiției)
acesta e un motiv suficient de bun pentru ca Socrate să dea un argument pentru justiție în sine, nu pentru reputația pe care o are omul corect.

La chestia asta Socrate își dă seama că nu poate să scape așa ușor, și se pregătește pentru încă 8 cărți. Nebunia lui Socrate, să-i dăm play. Socrate propune un răspuns diferit - pornind de la prezența „justiției” în masă, și abia apoi coborând asupra individului. De aceea se concentrează pe dreptatea în oraș (orașul fiind mai mare și justiția având un efect și un impact mai mare, deci o vizibilitate mai mare) în loc de a se uita întâi la individ. Socrate sugerează că omul deprinde viața politică pentru că nu este autosuficient de la natură - fiecare om are abilități naturale, și ar fi mai eficient să se concentreze pe acelea.

Cântă, cobzar, despre cetatea ideală

Începe cu crearea unui oraș simplu cu foarte puțini oameni - un oraș dedicat dreptății în care sunt satisfăcute numai necesitățile de bază, cu un număr foarte mic de oameni - oamenii fac doar ceea ce li se potrivește în mod natural. Glaucon însă e nemulțumit, spune că orașul lui Socrate e prea simplu și îl numește „oraș de porci” - oamenii trăiesc rău pentru că nu există bogăție - nu e o viață ușoară.

Socrate începe cu reluctanță descrierea unui oraș care lasă loc și pentru lux. Din punctul de vedere al lui Socrate e un oraș inferior, un oraș „care are febră”, și care are nevoie de mult mai multe construcții în jurul lui. Să vedem, așadar. O cetate a luxului cere o armată care să păzească orașul, și care să apere resursele de care are nevoie orașul pentru a-și permite acel lux. Gardienii, soldați profesioniști, precum câinii vor trebui să fie buni cu cetățenii orașului, dar răi cu inamicii. Gardienii au nevoie să fie educați cu mare grijă pentru a-și duce la îndeplinire munca de a proteja cetățenii, legile și obiceiurile. Poezia și poveștile vor trebui cenzurate la sânge pentru a permite o astfel de educație.

În dialogul Timaeus Platon face un rezumat foarte simpatic pentru descrierea Kallipolisului (Orașul Bun) - așa că o să ne folosim de Platon pentru a-l rezuma pe Platon. În Timaeus Socrate rememorează discuțiile din ziua anterioară, în care discută despre orașul ideal:

fiecare are o ocupație potrivită naturii sale.
nu există discriminare de gen - toate ocupațiile sunt deschise și bărbaților, și femeilor
meșteșugarii ocupă o clasă diferită de gardieni, care sunt însărcinați cu treburile războiului în numele polisului.
gardienii, care au o natură filosofică și spirituală, trăiesc comunal, nu dețin proprietate privată, și trec prin aceeași pregătire riguroasă indiferent de gen
toate căsătoriile și creșterea copiilor sunt aranjate de polis și făcute la comun - nevestele și copiii sunt la comun, și nimeni nu va recunoaște progenitura.
copiii cetățenilor de calitate vor fi crescuți ca gardieni în timp ce copiii celor de slabă calitate vor fi dați polisului pentru a fi crescuți ca meșteșugari.

Fiți atenți pe faza cu discriminarea de gen, să simțiți cu adevărat că și americanii și neoconservatorii români sunt căzuți din copac că nu-s capabili să prindă niște idei enunțate acum vreo 2400 de ani - și anume că femeile și bărbații sunt la fel de capabili să facă cam aceleași lucruri, și că oamenii sunt aleși pe criterii juste, gen „ce pot să facă pentru societate”, nu „ce organ folosesc când merg la baie”. Dar cei care au un ochi bun o să vadă și câteva lucruri cel puțin suspecte.

Aristocles Matahală, zis Eugen

Dacă v-ați uitat peste lista aia pe care am văzut-o și întrevedeți un program eugenic, sunteți abili - am încercat să fiu subtil. În cartea a cincea, Socrate explică că un mod de a menține fericirea gardienilor (care au și cele mai periculoase responsabilități) e că cei mai buni bărbați-gardieni vor face sex cu cele mai bune gardiene pentru a produce urmași de aceeași natură. Socrate își explică sistemul eugenic - pentru a garanta această cuplare orașul va avea festivaluri de căsătorie cu o loterie măsluită. Cei mai buni gardieni vor putea face sex cu cât de multe femei vor pentru a face mai mulți copii de aceeași natură. Odată născuți, copiii vor fi luați de la părinți și crescuți de doici și părinții nu vor ști cine le sunt copiii - în felul acesta părinții vor ține la toți copiii ca și cum ar fi al lor.

Fără să țin partea lui Platon, pot înțelege măcar o parte din argumentele pe care le aduce aici. Sigur, sistemul eugenic al lui Platon e suficient de blând cât să fie trecut cu vederea - nu aruncăm ca spartanii sau romanii copiii care nu ne convin, ci îi facem meșteșugari, cu o șansă să își dovedească utilitatea în orașul „Drept”.

Filosofii regi, peștera, și formele

Dar poate cea mai importantă idee, pe care insistă foarte mult Socrate, e că pune filosofii să conducă orașul ideal.

Sunt mai capabili să cunoască adevărul pentru că au cunoștințe practice după care să conducă.
Iubesc ceea ce este în loc de ceea ce devine
Urăsc falsitatea
Sunt moderați
Sunt curajoși
Învață repede
Au memorie bună
Le place echilibrul
Sunt plăcuți prin natura lor

Adeimantus spune că filosofii în realitate sunt fie inutili, fie oameni rău. Socrate face o analogie între stat și o navă, în care explică că lumea se revoltă contra singurului om care știe cu adevărat să conducă nava. Ca un doctor care nu se roagă de pacienți ca să-i vindece, nici filosoful nu ar trebui să pledeze pentru ca oamenii să fie conduși de ei. La acuzația că filosofii sunt răi, Socrate răspunde că aceia cu abilitățile filosofilor sunt foarte des corupți de o educație rea - deci e nevoie de o educație corectă - din nou explică că sofiștii sunt învățători răi pentru că îi învață pe oameni ceea ce gândesc majoritatea oamenilor, și nu adevărul - opinii, și nu adevăruri fundamentale. De asemenea, filosofii ar trebui să evite politica și să ducă o viață privată tăcută și echilibrată.

Poate cea mai bună demonstrație e alegoria peșterii. O s-o prezint pe scurt, poate chiar stâlcind anumite detalii. Platon propune un scenariu în care oamenii sunt legați de mâini și de picioare, și cu capul îndreptat către un perete luminat de un foc. Acesta e singurul lucru pe care îl văd de la începutul vieții lor până la final - atât și nimic altceva. Pe peretele respectiv apar niște umbre pe care, în timp, oamenii ajung să le asocieze cu lucrurile care se întâmplă. De exemplu dacă ei văd o umbră rotundă atunci când li se aduce apă și o formă triunghiulară în momentul în care li se aduce mâncare, în timp inevitabil oamenii vor vorbi despre Sfântul Rotund Aducător de Apă, și Sfântul Triunghi Hrănitorul - pentru că asocierile par clare pentru ei. Din nou, important, ei văd doar umbrele, nimic altceva.

Ce se întâmplă însă în momentul în care unul din ei, eliberat din lanțuri, iese din peșteră? Prima dată probabil mintea lui ar rejecta noua realitate - în momentul în care ochii lui ar vedea cu claritate focul s-ar speria, el nevăzând până acum ceva precum focul, și când ar vedea sursele umbrelor i-ar fi imposibil să le proceseze la început, pentru că sunt lucruri noi pentru mintea lui. Dacă se va întoarce în acel moment ar fi incapabil să explice realitatea - dar dacă și-ar lua un pic de timp, ar înțelege mai bine realitatea, ar înțelege care e sursa umbrelor pe care le vedea alături de ceilalți pe perete - și probabil că nu și-ar dori să se întoarcă în peșteră, alături de foștii săi compatrioți. Dar Platon sugerează că ar fi un pic datoria lor - dar că cel care are acea înțelegere superioară, în momentul în care se va întoarce să vorbească despre o lume luminoasă în care lucrurile au un alt sens, cel mai probabil compatrioții lui îl vor lua în derâdere. Chiar și-așa, filosoful are datoria de a se-ntoarce și a rupe lanțurile și prinsoarea fraților săi - și să îi ghideze către lumină.

O să las interpretarea la latitudinea voastră; cumva, pentru Platon, alegoria aceasta e culminarea argumentului pentru filosoful-rege. Evident, cheia de decriptare a lui Platon se învârte în jurul teoriei formelor, ale acelor tipare fundamentale care pot fi cunoscute și înțelese de către cei care reflectează asupra lor.

Democrația, răul aproape cel mai rău

Cartea a VIII-a și a IX-a o rezervă diverselor sisteme politice. Glaucon (Come Mr. DJ song pon de replay!) îi reamintește lui Socrate că vroia să descrie cele patru tipuri de regim incorect și indivizii incorecți cărora le corespunde, iar Socrate anunță că va începe discuția regimurilor și indivizilor care deviază cel mai puțin de la cetatea ideală. Dar înainte explică cauza schimbării regimurilor: lipsa unității în conducere. Presupunând că cetatea ideală ar exista, Socrate sugerează că s-ar schimba deoarece totul decade în cele din urmă. Conducătorii vor da munci oamenilor care nu se potrivesc capacităților lor și clasele vor începe să se amestece cu oameni care nu sunt în mod natural potriviți pentru fiecare clasă. Aceasta va fi o sursă de conflicte.

Primul regim deviant va fi timocrația - în care se pune accent pe onoare, nu înțelepciune și justiție. Individul timocratic este cel care are un spirit puternic și va căuta onoarea, puterea și succesul. Orașul va fi militaristic.

Apoi oligarhia provine din timocrație și pune accent pe bogăție în loc de onoare. Oamenii vor căuta averi, și vor fi două orașe - unul al cetățenilor bogați și unul al cetățenilor săraci. Cei puțini bogați se vor teme de cei mulți și săraci. Oamenii vor avea mai multe sarcini simultan, și orașul va permite să existe oameni săraci fără șansă de salvare. Asta va provoca mai multe infracțiuni.

Democrația e următoarea - când bogații devin prea bogați și săracii prea săraci. Prea mult lux îi face pe oligarhi slabi și săracii se revoltă contra lor. În democrație posturile politice sunt distribuite prin tragere la sorți. Scopul regimului democratic e libertatea și libera exprimare/lipsa cenzurii. Oamenii vor controla posturi politice fără să aibă cunoștințele necesare și toată lumea va fi tratată identic indiferent de abilități.

Unde se duce democrația atunci când moare? În tiranie. Tirania crește din democrație când dorința să ai libertatea de a face ce vrei devine extremă. Libertatea sau libera exprimare din democrație devine atât de extremă încât orice limitare a libertăților cuiva pare incorectă. Socrate explică că atunci când libertatea e dusă la extremă produce opusul, care e sclavia. Tiranul se prezintă el însuși ca un campion al oamenilor contra puținilor celor care sunt bogați. Tiranul e forțat astfel să comită un număr de acte pentru a câștiga și reține puterea: să arunce acuzații false, să-și atace concetățenii, să îi acuze fals pe cei din jurul lui, să omoare și să exileze mulți oameni, și să promită anularea datoriilor celor săraci pentru a le câștiga sprijinul. Tiranul îi va elimina pe cei bogați, pe cei curajoși, și pe cei înțelepți pe care îi percepe ca amenințări la adresa puterii lui. Tiranul are de ales între a trăi cu oameni lipsiți de valoare sau cu oameni buni care ar putea să-l dărâme, și alege să trăiască cu oameni fără valoare. Tiranul ajunge să folosească mercenari pe post de gărzi pentru că nu poate avea încredere în cetățeni. Are, de asemenea, nevoie de armată mare și va cheltui banii cetății pe armată, și nu va ezita să-și omoare membrii familiei dacă încearcă să reziste.

Sufletul nemuritor și povestea lui Er

Ultimul punct major pe care îl atinge Platon în Politeia e problema nemuriri sufletului: la întrebarea lui Glaucon dacă sufletul e nemuritor Socrate încearcă să dovedească lucrul acesta - lucrurile care sunt distruse sunt distruse din cauza propriei lor „răutăți” - răutatea corpului e boala și asta îl distruge. Răutatea sufletului e ignoranța, injustiția și alte vicii - dar astea nu distrug sufletul, deci sufletul e nemuritor. Dar înțelegerea sufletului e mai complexă decât simpla relație cu trupul.

În cele din urmă însă aduce în discuție povestea lui Er, ale cărei detalii Sergiu le-a remarcat și pe zidurile mânăstirii Voroneț (parcă? corectează-mă tu, maestre, dacă greșesc). Și, dacă tot ați citit 7000 de cuvinte până acum, hai să mai citim câteva. Er e un individ care moare în luptă - și care e selectat pentru o misiune specială.

Împreună cu mai multe alte suflete, Er a ajuns la un loc cu patru uși - două în pământ și două în cer. Judecătorii stăteau între ele și îi trimiteau pe cei buni spre cer, cei răi spre pământ. Când Er s-a apropiat i s-a spus să rămână, să asculte și să rețină ce se întâmplă pentru a raporta experiența sa oamenilor.

Cei care se întorceau din cer erau relaxați și povesteau despre priveliști frumoase. Cei din subteran păreau murdari, obosiți, nervoși, deznădăjduiți; cei care au făcut rele mari obligați chiar să plătească de zece ori mai aspru pentru faptele rele comise în timpul vieții. Unii, chiar, au fost permanent închiși în subteran - criminali, tirani, trădători au fost opriți la ieșirea din subteran; ușa nu li se deschidea și paznicii ușii îi atacau cum se apropiau.

După câteva zile în pajiște, sufletele și Er au călătorit mai departe - până la un curcubeu mai strălucitor ca orice văzuseră până atunci: Arborele necesității. Mai multe femei, inclusiv Necesitate și fiicele ei erau prezente. Sufletele - cu excepția lui Er - au fost apoi organizate pe rânduri și li s-a dat fiecăruia câte-un sorț (jeton de loterie, practic). În ordinea desemnată de sorți, fiecărui suflet i s-a cerut să se prezinte pentru a-și alege următoarea viață. Crainicul îi anunța că există vieți bune și pentru cei care aleg ultimii, numai să aleagă cumpătat și inteligent. Însă chiar primul care alesese - a ales în grabă o viață de tiran puternic, sperând să ducă o viață de huzur. După ce a reanalizat viața pe care a primit-o și-a dat seama că, printre alte grozăvenii, îi era destinat să-și mănânce proprii copii. Er observă că asta se întâmpla mai des în cazul celor care fuseseră răsplătiți pentru o viață bună, în timp ce cei pedepsiți alegeau adesea o viață mai bună, mai cumpătată.

După tragerea la sorți, fiecărui suflet i s-a atribuit un spirit păzitor care să-l ajute în viața sa; au trecut sub tronul Doamnei Necesitate, apoi au călătorit în Planul Uitării, să bea apă din râul Uitării (Râul Lethe). Er nu a fost lăsat să bea, ca să-și amintească ce s-a întâmplat - și când s-au culcat noaptea, fiecare suflet a fost ridicat în noapte în diferite direcții pentru renaștere, completându-și călătoria. Er nu și-a amintit nimic din călătoria înapoi în corpul său a deschis ochii pentru a se trezi întins pe rugul funerar chiar înainte ca acesta să fie aprins, și capabil să-și amintească călătoria prin viața de apoi.

Concluzia lui Socrate e simplă: el îi îndeamnă pe Glaucon și pe ceilalți să facă alegeri bune și cumpătate în această viață și în cea de apoi. Și dacă recunoașteți în mitologia lui Er foarte multe idei pe care le avem despre lumea de apoi, tocmai ați aflat că și voi, fără să știți, sunteți platoniști involuntari.

Concluzii

Ne apropiem de final, dar ce ar fi o prezentare seacă fără niște concluzii echilibrate pe care să le tragem cumpătat, vorba poetului?

Poate ați citit rezumatul meu și v-ați surprins în dezacord sau chiar revoltați la gândirea lui Platon. Nu sunteți singurii. Platon e contestat în epocă de rivalii lui (Xenofon, de exemplu), de elevii lui (Aristotel nu e departe de a-l face „moș senil”), dar cel dintâi critic al lui Platon e însuși Platon, care își revizuie părerile legate de democrație - și în ultimul dialog, Legile, neterminat, democrația e totuși parte integrală din sistemul legislativ superior pe care îl concepe. Magnesia, orașul din Legile, e menit să fie construit cu oameni „reali, nu ideali” - cu metehnele curente - și pentru acest oraș Platon alege o combinație între un sistem democratic și unul autocratic.

Chiar și-așa, reflecțiile asupra democrației așa cum ne-o prezintă în Republica sunt foarte utile. Chiar dacă critica poate fi pe alocuri exagerată și incorectă, există greutate și valoare în argumentele pe care le aduce Platon prin vocea lui Socrate. Sergiu spunea (citând pe cineva) că Republica e genul de carte pe care o citești prima oară când o citești a treia sau a patra oară. Eu sunt la prima citire - de fapt, prima și jumătate, pentru că moment publicitar.

Chiar cu o săptămână înainte să înregistrăm episodul am dat cu surpriză mare de volumul numărul 3 din Opera Integrală publicată de editura Humanitas. Volum 3 care conține o traducere excelentă a Republicii făcută de Andrei Cornea, cu tot cu explicații și interpretări interesante - genul acela de volum pe care vrei să-l studiezi pe-ndelete. Ce vreau să spun e că e ce trebuie - ca, de altfel, întreaga serie cu Opera integrală a lui Platon în traducerea lui Andrei Cornea (aud, direct din textul grecesc). Cât am citit până acum e exact ceea ce trebuie. Așa că vă recomand cu căldură, dacă vreți să-l citiți pe Platon în limba română, în loc să vă chinuiți cu materialele în limba engleză (majoritatea traducerilor care circulă sunt din epoca victoriană sau de pe-acolo, și textul poate să fie uneori mult mai greoi).

O mare parte din dialogurile lui Platon se termină în aporie - rezultat nedeterminat, practic, fără o concluzie. Concluzia e, cel mai des, lăsată cititorului. Mai mult, mi se pare că forma de dialog e de fapt folosită pentru a ascunde un monolog ghidat de întrebările interlocutorilor. Dar ideea dialecticii rămâne - ideea de a pune niște idei în dialog, pentru ca cititorul să fie cel care trage concluzii pe baza tăriei argumentelor - sau pe baza propriilor contraargumente, cu care-și poate continua dialogul intelectual. Și până la urmă Platon ne arată că chiar și aporia, chiar și „fără răspuns satisfăcător” poate fi un răspuns pentru temele importante - și că căutarea Adevărului fundamental poate continua.

Primul lucru care m-a surprins este că Platon e accesibil - dialogurile lui sunt citibile, și argumentele chiar ușor de urmărit. Asta cu toate că foarte des m-am găsit în dezacord cu împărțirea în categorii pe care o face - întotdeauna despică în două spațiul problemelor, într-o împărțire care uneori pare nu are noimă. Al doilea lucru surprinzător: cât de multe idei familiare provin de la Platon - idei pe care le-am gândit sau le-am revăzut la alții într-o formă sau alta.

Ce legătură au toate lucrurile astea cu istoria? Totul. La un moment dat un ascultător ne-a abordat pe Facebook să ne spună că ar prefera să asculte un podcast doar despre istoria românilor. I-am explicat că lucrurile trebuie explicate cu context - că altfel nu le pricepem. Românii nu sunt doar ce suntem diferit de ceilalți, ci și ce suntem asemănător cu ceilalți - iar Platon e acolo, la lucrurile pe care le avem în comun cu restul europenilor. Istoria e și despre ce avem în comun cu vecinii, nu doar despre motivul pentru care există granițe.

Așadar, nu uitați să ascultați Podcastul de Istorie. E un program făcut din dragoste și pasiune de doi prieteni care descoperă împreună subiectele respective, și vă vorbesc despre ele pe înțelesul tuturor. Acesta e doar un rezumat - uneori e bine să mai rămână și lucruri scrise, nu doar lucruri vorbite, pentru că știm că „verba volant, scripta manent”.

Și ca să încheiem în aporie, eu vă zic că Socrate nu a răspuns satisfăcător la întrebările lui Glaucon și Adeimantus. Dar măcar și-a distrat audiența. Și uneori, și doar dacă rămâi cu un inel al lui Gigi, tot e bine. Măcar acum știm cine e adevăratul Stăpân al Inelului.