Războiul cultural care nu există

Nu există un război cultural. Există doar 10 oameni nervoși care trăiesc din nervii altora, care promovează cele mai tembele idei pe social media pentru popularitate și profit, și o presă care menține atenția oamenilor prin articole de stârnit reacții nervoase. Cam asta e, pe scurt, ce zice Russell Howard în clipul de mai jos. O idee pe care eu o numesc de prin 2018 „angertainment”, dar pe care recunosc că nu am formulat-o niciodată în felul acesta.

Cum atenția voastră produce bani

Mare parte din cei care intră pe pagina asta vor da click pe videoclip și, după vreo 20 de secunde, vor merge pe altă pagină. Dacă sunt norocos, o să citească și introducerea (dacă nu cumva au citit introducerea deja pe postarea de social-media prin care au ajuns la postarea mea) - și în mod sigur câțiva o să renunțe după ce citesc acest paragraf, obosiți de stilul meu plictisitor și de faptul că articolul ăsta promite că o să fie lung. O oboseală preemptivă - deja e dificil să citești un text lung pe internet, nimeni nu dorește să citești un text lung pentru că oamenii care citesc mult nu dau clic pe reclame și doar afișarea reclamei se plătește mult mai puțin decât clickul pe reclamă.

În 2018 am rezumat câteva trenduri care mă cam oboseau pe internet. Lista respectivă e destul de scurtă:

1. Totul se plătește prin reclame
2. Reducerile
3. Pre-release-urile
4. Hype-urile și fanii (practic, influencingul)
5. Isteria și angertainment-ul

Mi se păreau atunci cinci fenomene oarecum distincte. De fapt, fenomenul e unul singur. Internetul se menține „gratuit” prin reclame. Totul începe și se termină acolo. De fapt, cultura aceasta a reclamei a devenit atât de puternică încât și produsele pentru care plătești ajung să își afecteze calitatea pentru a acomoda modul de lucru pe care cultura reclamei îl cere.

Până la urmă ecuația e destul de simplă: pentru a vinde produse oamenii trebuie să afle despre ele. Companiile plătesc cam 5-10% din venituri pe reclamă (uneori chiar până la 25%) dar dacă ne gândim la o medie de 8% mondial - practic din fiecare 100 de lei, 8 merg pe reclame. Pare neimpresionant, dar vorbim de 8% din venituri, nu profituri. Asta nu înseamnă că 8% din costul fiecărui produs pe care îl cumperi este marketing - 8% e costul companiei care îți vinde produsul. Componentele produsului au și ele 8%-ul lor de marketing, și materialele brute au și ele 8%-ul lor de marketing. Fiecare intermediar mai adaugă un 8% de marketing. Transportatorul are și el 8% de marketing și tot așa.

Mănânci, practic, marketing.

Unde se face marketingul ăsta rușinos? Păi în locul în care e atrasă atenția noastră cea mai mare parte din vreme: pe Internet, orice ar însemna asta. Da, sigur, mai vedem reclame stradale, mai primim fluturași în poștă. Sunt sigur că și așa se rezolvă probleme de business reale - dar eu o să mă refer la locul unde stăm mai toată ziua fie că ne dăm seama sau nu. Când o să mă refer la bugetele de marketing mă refer la cele care în mare parte cheltuite „pe internet” sau ajung în mod indirect pe internet.

Rezultatele marketingului

Marketingul vrea rezultate.

Sigur, atenția oamenilor e o treabă imaterială și, teoretic, nemăsurabilă. Dacă o reclamă se află pe ecran noi am perceput-o sau am ignorat-o? Greu, greu de stabilit lucrul ăsta, mai ales că oamenii nu prea vor să apese pe reclamele pe care le văd. Nu vor să dea clicuri, să ajungă pe site-ul producătorului, să cumpere produsele la care s-a făcut reclamă.

Soluția 1: Îi prostim pe oameni să dea click, fie și din greșeală. Dar pentru asta trebuie să faci tot felul de șmecherii și oamenii cărora le faci treaba asta o să te urască, așa că nu o să mai vină pe site-ul tău Soluția 2: Iei mai puțini bani pe fiecare afișare de reclamă, dar te asiguri că oamenii o să vadă mai multe reclame, o să reîncarce pagina de mai multe ori.

Despre soluția 1 am mai vorbit. Chiar articolul anterior se referea la treaba asta: Krossfire povestea că internetul a devenit impracticabil de la tonele de popup-uri pe care le au site-urile. Totul pentru click-ul tău - nici nu mai e important motivul pentru care ai ajuns pe site, importantă e reclama. Omul cu site-ul face mai mulți bani dacă tu nu-i citești conținutul dar faci click pe reclamă. Cel puțin așa crede el. Și treaba asta funcționează, pentru că nu, cu toții știm cazul marelui magnat Blogatu sau a bloggerilor care au lucrat cu chinezu în Kooperativa 2.0 (numele de 2.0 vine de la numărul de euro plătiți pe un articol). Ah, nu știm? Aia pentru că cei care au făcut asta au căzut rapid în irelevanță.

Dacă soluția 1 nu funcționează, atunci mergem pe varianta 2, nu? Mai multe pageviews. Asta știm cum să facem - am învățat că în momentul în care oamenii se reîntorc pe o pagină foarte des, o să se încarce în pagină 10 reclame pentru fiecare reîntoarcere… oare cum aș putea să-i fac pe oameni să se reîntoarcă? Ah, știu! Îi pun să se certe ca chiorii! Și aici intervine acel angertainment de care vorbeam. Numit engagement sau afișare, nu contează, important e ca pagina aia să fie revizitată, cât mai des!

Deficitul de atenție și analfabetismul funcțional

42% din elevii de I-VIII suferă de analfabetism funcțional conform studiului BRIO (mai 2022). Bine, rezultatele învățământului românesc sunt foarte complicat de evaluat, deși se estimează că peste 50% din români sunt analfabeți funcțional. Nu se vorbește suficient de mult despre această cifră pentru că e o cifră incomodă - să vii în față să spui că mai mult de jumătate din cei care vor citi ce ai de zis nu vor înțelege ce ai de zis e o treabă foarte dificilă.

De exemplu, nu am păstrat comentariile pentru că analfabeții funcțional sunt și foarte zgomotoși și vor să semnalizeze că au citit un text și nu l-au înțeles. Nu cred că asta a scăzut raportul de cititori incapabili să înțeleagă textele mele, dar măcar i-a făcut mai puțin vocali; dar e clar că nu e o soluție. Ideea e că foarte mulți români suferă de problema asta, și în scris e imposibil să îi faci să o înțeleagă. Suspiciunea mea e că majoritatea oamenilor nu sunt capabili să prelucreze informația cu care sunt bombardați zi de zi pentru că este prea multă, iar analfabetismul funcțional e de fapt cauzat de toate scurtăturile și trucurile pe care le-am dezvoltat pentru a lucra, totuși, cu informația respectivă.

Oricare ar fi cauzele analfabetismului funcțional, el afectează felul în care interacționăm cu informația - și când mai mult de 50% sunt afectați de treaba asta, înseamnă că analfabetismul a devenit norma, așa că totul s-a modificat pentru a acomoda acele scurtături mentale pe care le facem pentru a supraviețui în bombardamentul ăsta mediatic. Ăsta e motivul pentru care reacționăm doar la cei mai puternici stimuli - într-o masă enormă de informație doar cele mai stridente sau șocante informații mai au un impact. Totul e breaking news, totul e dezastru, tragedie, moarte, crimă, sânge pe pereți. Totul e cutremurător, șocant.

Suntem în momentul ăsta niște maimuțe supra-stimulate din toate direcțiile. Toată lumea se bate pentru atenția noastră, și nu avem timp de toate tâmpeniile. Dar presa are nevoie să trăiască din ceva. Deja s-au construit industrii întregi în jurul faptului că noi acordăm atenție tuturor tâmpeniilor. Și industriile astea trebuie să trăiască.

Bine, dar parcă ziceai ceva de război cultural?

Foarte mulți ați auzit despre războiul cultural dintre stânga și dreapta. Stânga vrea să folosim pronume și să facem sex homosexual la vârste pre-pubere, dreapta vrea să ne spălăm pe creier, să ne punem cătușe și să stăm tot restul vieții în genunchi în fața icoanei lui Donald Trump. Nu există altă variantă - dacă nu vrei să te rogi la icoana lui Trump va trebui să faci sex cu o persoană de același sex. E, deci, o luptă de supraviețuire.

Cel puțin asta vor factorii de influență să te convingă că se întâmplă. Cine sunt factorii de influență? În principiu, niște oameni a căror bunăstare depinde exclusiv de numărul de clicuri și numărul de reacții pe care îl stârnesc. Presa e primul vinovat, și cel mai evident. Influencerii sunt și ei acolo, mai ales cei din zona politică, care trăiesc practic din numărul de oameni pe care îi angrenează în diversele jocuri politice. Politicienii sunt, în mod natural, vedetele - în mod special politicienii din opoziție caută să câștige capital politic atrăgând atenția mai mult decât adversarii lor. Influencerii religioși indiferent de cult: de la ortodoxism la ateism și agnosticism.

Toată lumea se luptă pentru atenția ta și toată lumea vrea să șocheze. Așa că ai acești factori de influență care vorbesc întruna - nu contează că mint, că greșesc, că exagerează. Important e să producă conținut și să fie în centrul atenției. Așa că nu prea contează tema abordată, importantă e valoarea de șoc pe care o are. Doar că oamenii angrenați real în acest război sunt foarte puțini - sunt cei care trăiesc din atenția care li se acordă pe net, și care o monetizează într-un fel sau altul. Cei cu clipuri youtube și cu site-uri personale care vând diverse produse. Cei cu organizații care trăiesc din donații sau cumpărături directe. Dar numărul lor, real, e foarte mic. Sub un procent. Sub o zecime de procent.

Ce se întâmplă e că în mijlocul pieței publice, doi cetățeni ridică o baricadă și apoi încep să urle la lume că cei de partea cealaltă a baricadei vor să îți afecteze viața într-un fel absurd. Curând, oamenii se strâng de o parte sau cealaltă a baricadei. La început cu mai puțină convingere, dar după o vreme toată lumea din piața publică va fi polarizată, și în loc ca oamenii să se plimbe liniștiți prin restul pieței o să se strângă într-un colț unde se bat cei doi cetățeni. Și asta doar pentru că maimța din noi reacționează la stimulii pe care îi manipulează ăia doi indivizi.

De partea scandalagiilor stau zeci de ani de cercetare a creierului uman. Lucrurile sunt gândite la maximum pentru a exploata atenția noastră. Întotdeauna se va găsi ceva șocant, ceva groaznic, totul poate fi otrăvit de acest război cultural care se autoîntreține.

În 2018 încă eram pe baricade. Eram încă angrenat în războiul ăsta cultural, și eram ferm convins că sunt de partea corectă a baricadei. Între timp am făcut eforturi reale de a mă deradicaliza - am tăiat surse de știri, am încercat să citesc mai mult decât un simplu tweet care stâlcește sensul informațiilor. Dar ăsta a fost un efort individual personal, pe care nu l-am văzut preluat de foarte multă lume. Oamenii s-au radicalizat mai tare în jurul meu, și s-au dus fiecare mai adânc în cealaltă tabără, și și acum aruncă cu pietre peste baricadă. Degeaba le explici că lumea reală e ceea ce se întâmplă în 99.99% din univers, nu în fâșia lor îngustă, pentru că nimic din cei 99.99% nu îi stimulează ca lupta aia crâncenă de pe baricadă. Colțul ăla e foarte animat cu nenumărate fantezii absurde - și fanteziile alea absurde țin locul discuțiilor politice importante care contează cu adevărat.

Nici nu contează conținutul discuțiilor stârnite. Da, sigur, e foarte periculos când oamenii ăștia se apropie de aparatul legislativ, din colțul lor zgomotos pot face foarte mult rău. Dar dacă am fi mai mulți care ne-am dat seama că tot ce fac demagogii din vârful baricadei e să atragă atenția asupra lor, dacă oamenii care li s-au raliat pe baricade s-ar retrage… Am fi mult mai calmi cu toții.

Dar dacă nu există războiul cultural… ce există?

Nu pot să neg faptul că există politicieni care vor, în mod concret, să facă rău unor categorii de oameni. Din calculele mele, cam 90% din ei au ajuns aproape de putere cu gândul să facă rău celor din jurul lor. Da, unele rele sunt mai evidente decât celelalte. Chiar dacă nu vrei să intri în războiul lor vei fi prins fără să vrei - agresivitatea adepților te afectează chiar dacă ești doar o victimă colaterală.

Pentru că după o vreme nu mai contează conținutul discursului de pe baricadă, ci virulența lui. V-ați arătat șocați de faptul că AUR, o uniune „pentru România”, izolaționistă, s-a dus să protesteze la ambasada Austriei pentru că nu am fost primiți în spațiul Schengen? Dar importantă nu e motivația protestului, ci energia atrasă în acel protest. Nu contează vorbele (doar am stabilit că mai bine de 50% din români sunt analfabeți funcțional) ci energia consumată, la nivel bazal.

Războiul cultural nu există, dar există mișcările de forțe, există consumul de energie și resurse. Angrenajul de nervi, consumul de atenție e acolo. Omul manipulat, spălat pe creier, reeducat întru nevoile ideologice ale politicianului de azi este acolo. Și el e gata să acționeze. Motivația e prea puțin importantă. Războiul cultural e o minciună, dar e o minciună suficientă pentru a atrage atenția oamenilor.

Nu există un război cultural, ci un război pe atenție, în care maimuțele din față gesticulează violent pentru a-și asigura popularitatea. Scopul, nu vă faceți iluzii, este doar aservirea marei mase a populației. Impunerea unei ideologii nu cere consecvență, ci doar forță de aplicare. Putere brută. Nu, niciunul nu vrea să facă mai bine pentru tine - asta e minciuna esențială pe care chiar și cei de pe baricadă o cunosc.

Faza e că se poate face politică și fără ideologie, fără scandal și fără război cu „dușmanii”. Progresul real e făcut de oamenii și politicienii care nu vin să distrugă viața altora, ci vin să construiască - și ei există. Pentru fiecare 10 Simioni care urăsc există niște oameni care vor să facă bine în jurul lor. Doar că e greu să-i vedem - ei nu urlă, nu fac scandal, nu ies în față, ci fac munca aia dificilă.

Există și presă care nu face clicbait, există politicieni care nu își fac public pe răul altora. Dar ca să îi vedem, trebuie să luăm o pauză de la scandal. Și e simplu de identificat. Uitați-vă la cei care vă vorbesc și eliminați-i din sursele voastre dacă vin cu minciuni de-astea gen „război cultural”, dacă se plâng de „homosexualii care ne fură țara”, „dictatura pronumelor”, oamenii care se plâng că „la universități se predau prostii” sau „postmodernismul ne spală pe creier”. Războiul cultural pe care oamenii ăștia îl promovează nu există - el e doar o temă zgomotoasă pentru atras atenția cu afirmații șocante.

Post Scriptum: o poveste scurtă

Acum vreo două luni îl urmăream pe Vasile Bănescu pe Twitter, și am remarcat că intrase într-un dialog cu o fană vorbind cuvinte goale. Pentru cei care nu cunosc, Vasile Bănescu e purtătorul de cuvânt al BOR, un tip cu o cultură extraordinară, un individ elevat, inteligent, de la care mă așteptam să nu folosească cuvinte mari fără să le priceapă. Esența dialogului e neimportantă, dar ce mi s-a părut mai interesant era că omul folosea termenul de ideologie „tot ce zic cei de care nu-mi place”, definise socialismul ca tiranie pseudo-comunistă și creștinismul îl definise ca „Adevăr, fără ideologie”. Am fost profund confuzat, și i-am cerut mai multe detalii.

În primul rând, că ideologia e o umbrelă abstractă pentru o sumă de idei care unește un grup. Cum omul ura orice ar fi putut purta eticheta de „ideologie” l-am întrebat cum se împacă cu ideologia creștină. Apoi l-am rugat să-mi explice de ce folosește pentru socialism (o mișcare politică puternic inspirată din biblie) definiția provenită din neoconservatorismul de fundament evanghelic din SUA - înțeleg ignoranța neoconservatorilor din State, dar de ce o adoptă un reprezentant al creștinismului ortodox? Apoi, evident, l-am întrebat pe ce definiție a creștinismului funcționează, pentru că e bizar să auzi de la un reprezentant al unei Biserici să spună că creștinismul nu are ideologie.

E drept, am fost cam nasol când i-am pus întrebarea. I-am prefațat întrebările cu următoarul fragment: „Vă scriu pentru a explica insistența mea în ceea ce privește definirea mai clară a noțiunilor pe care le folosim. Avem nevoie de un limbaj comun pentru a înțelege actul de comunicare - în fond, mitul Turnului Babel ne spune nu doar faptul că cei care nu vorbesc aceeași limbă nu pot construi nimic, dar și că cei care o fac pot năzui să ajungă la Dumnezeu. Departe de a visa să stârnim mânia divină printr-un simplu act de înțelegere, aș dori măcar să așternem un etaj împreună pentru a ajunge la același nivel, pentru a construi împreună măcar un act de comunicare onest și deschis, care să fie un plus pentru toți cei implicați în el.”

Din păcate, domnul Bănescu s-a dovedit complet neinteresat în a ridica împreună un etaj la Turnul Babel să ne apropiem de Dumnezeu, preferând varianta în care vorbim fiecare ca sălbaticii pe limba lui aruncând cuvinte fără noimă în feluri care n-au sens. Ceea ce ridică mari semne de întrebare în legătură cu misiunea Bisericii Ortodoxe Române, că aparent nu e să vorbească cu oamenii pe înțelesul lor. Dar să stârnească ură contra „mișcărilor curcubeice” și feminismului nu ai nevoie de luciditate și claritate în folosirea termenilor. Niște ură pur-sânge, analfabetă, e suficientă.

Aș vrea să am concluzii mai deștepte. Nu am. De fapt, această postare e pur utilitariană - probabil cei care o să reușească să o parcurgă știau lucrurile astea deja, sau au deja o părere pe subiect. Poate în timp mi se va cristaliza ideea și o să o pot explica mai clar, poate chiar și cu niște concluzii inteligente și cu soluții, ce e de făcut. Acum n-am d-astea.