Cum arată concedierea în IT

Pentru mulți oameni din IT-ul românesc experiența unei concedieri e virtual inexistentă. Un domeniu în constantă expansiune, încă disperat după oameni de angajat, pare că va acapara întreaga forță de muncă din România și va mai cere încă. Lucrurile par promițătoare pe termen lung, nimic nu pare că va aduce nori negri, totul va fi frumos, strălucitor. Dar lucrurile nu mai stau așa grozav în alte părți. Prin SUA, care încă mai dau ora exactă în materie de IT, cam toate companiile încep să pună frână la angajări. „Oracle taie din joburi” e doar ultimul titlu pe tema asta - dar Microsoft, Alphabet, Meta, Apple, toți au cam pus frână la angajări. Și, dacă citesc bine titlul ăsta, și Amazon a pus un pic de frână la angajări în zona de white collar în timp ce a concediat 99.000 de lucrători necalificați din depozite. Așadar, scriu despre experiența asta pentru că s-ar putea s-o vedeți și voi în IT-ul românesc. Varianta TL;DR la coadă.

Mie mi s-a întâmplat treaba asta în 2001. Am dat un istoric al carierei mele și am vorbit un pic și de momentul în care am fost concediat. Dar vreau să explorez mai în detaliu ce se întâmplă atunci când firma care părea sigură pe picioarele ei și ești anunțat că gata, de mâine nu mai sunt necesare serviciile tale, trecând prin trei experiențe de genul ăsta, destul de diferite ca impact.

Prima experiență, cu Deuro, în 2001. Prin 2001 eram un pic tembel și anti-american; și recunosc că sunt printre cei care s-au uitat la cum au fost date jos turnurile World Trade Center și cu un pic de ciudă am zis „bine le-au făcut”. Pierderea de vieți și pierderile materiale păreau extrem de îndepărtate pentru mine - și trăiam în plină epocă a americanismului triumfalist; SUA nu mai avea rival în lume, și deja avea o dominație arogantă asupra întregii omeniri. Lucrurile au continuat pentru mine fără prea multe gânduri - am urmărit un Bush care părea depășit de situație, l-am urât pentru că era prost (ca toți oamenii de-o vârstă cu mine) și ne-am văzut de treabă în continuare. Dar ce nu aveam să știm era că unul din business-urile cele mai importante ale lui Deuro tocmai picaseră. Și deodată oamenii aveau mai mult timp de pauze de țigară, se muncea mai puțin, se mergea în delegații mai puțin… Și oamenii își puneau întrebări. Șeful firmei a venit din Germania să ne spună, la sfârșitul lui Noiembrie, că „The future is bright”, toată lumea era ușurată și fericită, ne întoarcem la muncă.

Două săptămâni mai târziu predam cardul de acces, îmi luam cana și plecam din firmă. Fusesem ultimul venit, eram încă student, nu depindeam de job, deci eram alegerea corectă. Trebuia să plece cineva, și eu eram cel sacrificat. Am înțeles, era cea mai logică alegere. Și treaba asta m-a lovit. Nu m-a lovit atunci. M-a lovit o săptămână mai târziu, când lumea nu mai era în regulă, și m-a lovit anxietatea, neliniștea și nesiguranța. Am încercat să îmi fac un pic de timp pentru sărbătorile de iarnă, dar ceva se schimbase iremediabil; m-am mințit că am timp să mă concentrez pe școală, puteam să-mi scriu lucrarea de licență, și totul era bine. Dar nu prea era bine, și au început destul de rapid să-mi lipsească banii ăia pe care mi-i dădeau - deja îmi era un pic cam dificil să mai cer bani din altă parte. Dar nu e vorba doar de bani, e vorba de independență, și de nesiguranța pe care ți-o dă o tăiere atât de bruscă a unei situații pe care o credeai stabile. Mi s-a luat covorul de sub picioare, și începusem să cad în hăul care se deschisese sub mine - și încercările de a găsi altceva au fost inutile - Deuro era gigantul local și celelalte firme au trebuit să absoarbă oameni mult mai calificați ca mine.

Patru luni a durat situația asta, în care nici măcar nu reușisem să mă concentrez suficient cât să-mi fac lucrarea de licență; cele patru luni m-au terifiat, îmi căutam cu disperare un loc de muncă, cumva ferm convins că sunt inutil societății și o să ies șomer, situație care în capul meu era mai rea ca omul străzii. Nici nu contează că la modul realist situația era chiar ok pentru mine; contează felul în care o percepeam și înțelegeam eu.

M-am întors acceptând un salariu de nimic și cu un sentiment al datoriei exagerat - cumva gata să mă sacrific pentru firma care totuși și-a găsit de cuviință să mă reangajeze și să-mi dea un salariu. N-am îndrăznit deloc să cer o mărire, sau să spun „nu”. Probabil îmi intrase în minte suficient de tare sperietura respectivă. Că firma nu m-a tratat foarte corect, aia e altă treabă - că măririle s-au lăsat așteptate pentru că eu nu îndrăzneam, că momentul în care am sărit să fac imposibilul să salvez un proiect cu o investiție foarte mare și tot ce mi s-a oferit a fost o mărire modică de vreo 60€, aia e altă discuție.

Următoarea situație a fost un pic diferită - colaboram cu o firmă care a încercat imposibilul și a eșuat. La final de an am fost anunțați că se caută noi investitori, primii care au venit au fost niște manageri de faliment, și lucrurile au mers lent și prost împotriva noastră. Eram în plină criză din 2008, și a fost destul de greu să găsim niște proiecte acceptabile. Căutarea a fost la limită - mai aveam bani să rezist vreo câteva săptămâni. Chiar dacă reușisem să îmi pun finanțele la punct înainte de criză, nu reușisem să salvez nimic pe lângă - și am stat câteva săptămâni cu destul de multă frică.

Dar chiar și săptămânile alea în plus au fost suficiente să-mi negociez de pe poziție destul de puternică salariul la următorul angajator. A fost foarte la limită totul, dar până la urmă am avut nervi destul de tari încât să nu intru în panică. Doar că primul an la noul angajator a fost o cădere mentală totală. Poate o răbufnire după ce am reușit să îmi găsesc, totuși, un loc, poate pur și simplu eram prea obosit, dar a durat ceva să-mi reintru pe un făgaș normal (e drept, schimbasem stiva tehnologică și mediul și aproape toți colegii și cam tot, de fapt). În cele din urmă m-am adaptat, chiar bine.

Ultimul episod a fost în 2020. Culmea, cum ziceam și în postarea despre burnout, nelegat de COVID. Dar acum eram deja suficient de solid pe picioare încât să nu mă mai tem de nimic; și nu mai eram singur în toată treaba asta. Mi-am permis un an și jumătate de stat pe tușă, și mi-aș mai fi permis încă pe-atât. Singurul motiv major pentru care lucrurile nu au decurs mai bine a fost COVID-ul, care m-a închis în casă obligat-forțat. Restul problemelor le-am povestit acolo - mare parte din ele.

Ce nu îți zice nimeni despre momentul în care ești concediat: Știi cum toată lumea se uită la tine ca fiind omul care asiguri stabilitate? Privirile alea se schimbă. Presiunea de a-ți regăsi echilibrul poate deveni sufocantă; și oameni care nu au pic de experiență îți explică că nu ești suficient de bun, că e cazul să faci mai mult, că trebuie să-ți cauți rapid ceva și să accepți orice. „Nu chiar orice, dar orice, și cât mai urgent”. Atunci când balanța financiară merge doar în jos matematica arată un pic altfel. Și în afară de presiunea din afară e presiunea pe care o pui tu pe tine; și și cea mai neînsemnată problemă neașteptată te poate da peste cap.

Toată lumea crede că e suficient de stăpână pe sine cât să nu reacționeze negativ. Poate îți vei zice că e ok, ai resurse, te descurci. Curând o să vezi că lucrurile stau un pic altfel. Foarte puțini sunt cei care chiar reușesc să-și găsească echilibrul și chiar să se odihnească atunci când au presiunea concedierii în spate. În plus, e stigmă. Familia se uită ciudat la tine, prietenii încearcă să-ți găsească ceva (dar cel mai des nu ce știi tu sau ce vrei tu), și de-abia atunci îți dai seama cine ți-e povară de gât și cine ți-e sprijin și-ți dă forță. Dar s-ar putea să fie prea târziu.

Așa că invariabil, cei mai mulți vor pica în depresie - mai ales dacă vin cu așteptări că „nimic rău nu mi se poate întâmpla”. Și nu, nimic nu te prea pregătește de concediere - și nu, nu ai de unde să știi dacă vei pica tu.

Pentru ca se poate întâmpla la orice firmă. Că chiar dacă în IT suntem obișnuiți că „se găsesc clienți” - va exista un moment în care nu se vor mai găsi, și cu cât te vor concedia mai rapid cu atât vor reuși să salveze mai multe resurse. Și da, ești protejat de codul muncii dacă firma vrea să mai angajeze alții pe postul tău - nu și dacă firma decide să restructureze complet postul pe care lucrezi.

Recunosc că nu mă mai pot simți niciodată în siguranță din punct de vedere financiar - după trei astfel de lovituri, singurul lucru pe care îl aștepți e următoarea lovitură. Cum zic Paraziții, cea mai bună lovitură rămâne eschiva. Că suntem în România, și pentru că România a fost construită atât de bine cum a fost, jucăm jocul ăsta pe hard.

TL;DR

Se poate oricând, se poate întâmpla oricui. Poate crezi că ești indispensabil, dar în curând o să afli că nu. Proiectul la care lucrezi poate fi abandonat de client, fără plată, și firma la care lucrezi poate să-ți zică: „îți vom da cele mai bune recomandări”. Ăla care te concediază o să fie concediat și el curând.

Și nimic nu te poate pregăti pentru asta. Dar poți face ceva. Păstrează bani pe-aproape - nu te împrumuta excesiv, și fii pregătit să faci pasul în lateral. Nu ca DeNiro, în 30 de secunde, dar nici foarte departe.

Postare inspirată dintr-o întrebare un pic stresată de pe r/programare.