Libertatea nu e egală pentru toți

Asta e o postare despre jocuri de noroc, dar o să încep cu o discuție scurtă nelegată de subiect. Nu mai departe de ieri vorbeam despre două știri: în prima, în Bacău niște stâlpi de înaltă tensiune au fost dărâmați la pământ pentru că niște hoți au furat elemente de susținere de la baza lor, în cealaltă niște cetățeni au furat un pod cu totul în Suceava. În discuțiile foarte scurte pe tema celor două știri s-a sugerat că nu există o problemă etică acolo; oamenii ăia fură pentru că simt că li se cuvine, că nu fură de la un om, fură de la stat, sau de la o firmă, nu?

E un pic ciudat ce aleg oamenii să facă cu libertatea pe care o au. Foarte des ajungi să vezi alegeri aparent iraționale, dar, când te cobori la firul ierbii, deciziile respective par cele corecte. Cam asta e și problema cu păcănelele despre care am văzut că se vorbește destul de mult zilele astea dintr-un motiv care îmi scapă, dar e neimportant. Cel mai recent am văzut adus subiectul în discuție de Orădeanul care a povestit pe blogul lui despre niște povești personale. Am mai discutat și cu cineva care chiar joacă la păcănele, despre de ce o face și despre ce simte când o face.

Și pot să înțeleg de ce e atât de mișto să joci la păcănele, chiar dacă am aversiune la risc și nu mă bag să joc pentru că știu că statistic e imposibil să câștigi. Dacă joci puțin și nu ai câștigat în primele zece minute, șansele tale de a ieși pe plus sunt foarte aproape de zero. Prefer alt gen de jocuri - genul unde plătești o dată 10 sau 30 de euro, și poți să le joci câteva zeci de ore; da, nu există să primesc banii înapoi, dar măcar e o modalitate de a controla pierderile, dacă e să le considerăm pierderi.

Esența a ceea ce spun băieții ăștia doi aici e că oamenii sunt mașini care funcționează pe dopamină; că dacă unii au vicii deranjante (precum păcănelele) alții compensează cu vicii în alte direcții. „E vorba de dependență, nu contează drogul”, spune Bitză, și de-asta îmi este foarte greu să-i judec pe cei care s-au apucat de păcănele. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc, ci despre o reflecție pornită de la postarea lui Orădeanul; și anume că libertatea nu e egală pentru toți.

Mă gândesc că am avut privilegiul să trăiesc în cea mai liberă perioadă a României - anii ‘90 - și să văd ce înseamnă libertatea cu adevărat. Vorbim despre o perioadă în care legile se aplică rar și aleatoriu, o perioadă în care poți scrie orice (vezi Vadim) și poți spune orice, poți gândi orice, și face orice. Nu întâmplător anii ‘90 sunt anii marilor furturi și marilor falimente; populația ieșită de sub control a început să facă… orice. „Nimic nu e adevărat, totul e permis” e practic motto-ul anilor ‘90, de la noi l-or fi furat ăștia de la Ubisoft.

Libertatea însă nu e benefică pentru toată lumea; de fapt, pentru marea masă a populației libertatea nu e un lucru bun, în mare pentru că nu au capacitatea de a înțelege și partea de responsabilitate personală. Ăia care au furat din stâlpii de înaltă tensiune probabil rămân fără curent, bani care ar fi putut ajunge în infrastructura de transport acum au fost investiți în a reface stâlpii ăia, comunitatea din care fac parte e mai săracă, dar ei, indivizii, se simt câștigat „da, n-am avut curent vreo zi-două, dar am niște stâlpi de fier”. Pierderea societății per total e mult mai mare decât costul unor simpli stâlpi de fier. Chiar și pierderea lor individuală e mult mai mare decât costul stâlpilor, dar ei nu văd asta pentru că nu așa funcționează matematica din capul lor.

Libertatea fără un ghid moral și autocontrol e doar un drum către autodistrugere.

Aparent această postare este un comentariu la filosofia celor de la Paraziții. În fine, să mergem mai departe. Problema reală e că libertatea e bună doar în momentul în care ai un bagaj de informații și o structură morală care să te ajute să navighezi prin univers. Ai nevoie de prieteni buni care să te sfătuiască bine, ai nevoie de modele demne de urmat, ai nevoie de oameni cu care să canalizezi energia în acțiune pozitivă pentru tine și pentru societate. Ai nevoie de un scop, un ideal. Ai nevoie de o societate care să nu fie în faliment moral.

Dar știi care e problema reală? Integritatea morală nu este în mod evident un avantaj în momentul în care nu toată lumea joacă după reguli. Când legile nu se aplică, când se aplică judicios, când mai bine de jumătate din oamenii care muncesc nu câștigă suficient cât să plătească o chirie, întreținerea și alimentele pe o lună, când nu există nicio cale evidentă pentru a ieși din mocirlă, evident că te întorci către profeții falși. Tăria morală rezistă până când îți dai seama că unele lucruri nu le vei putea obține niciodată.

Așa că mi-e imposibil să-i condamn pe cei care își pierd banii și viața în mașinile de hrănit creierul cu dopamină care sunt cazinourile, păcănelele, pariurile. Ai cumva o alternativă pentru ăla care intră la păcănele? Poti să-i oferi ceva la fel de palpitant ca lovitura aia ce dă numele de păcănea? Poți înlocui cu ceva cu adevărat puternic sentimentul ăla? Dacă nu intri în domeniul substanțelor interzise, mă îndoiesc.

Soluția? Nu prea o ai. Răul a fost făcut, odată deschis apetitul ai nevoie de o voință de zeci de ori mai puternică decât dacă nu ai fost expus la genul ăla de infuzie de dopamină. Libertatea, cum ziceam, nu e egală pentru toți; dacă nu ai un punct de plecare stabil, dacă nu ai un mediu care să te ajute să-ți păstrezi echilibrul, libertatea îți poate dăuna mai mult decât te poate ajuta.

Multă vreme am crezut că libertatea e o necesitate fundamentală. Am fost dezamăgit să constat, însă, că libertatea fără control este mai degrabă povară de gât; și că majoritatea își vând libertatea cu prima ocazie cu care o pot valorifica. Libertatea fără reguli este otravă.

Nu știu dacă am o concluzie. Discuția recentă legată de păcănele este că se plănuiește interzicerea reclamelor la cazinouri online. E o soluție, dar nu știu la ce problemă; răul e deja făcut, așa cum ziceam și Orădeanul în postarea lui. Îmi e foarte dificil să-i învinovățesc și pe cei care dețin acele cazinouri online. Societatea ar fi trebuit să aibă un răspuns la asaltul de dopamină ieftină, dar nu are cu ce compensa. Nu are valori suficient de puternice cât să compenseze. E prea profitabil pentru toți cei care sunt în control. E prea profitabil pentru politicieni, care au o pătură din ce în ce mai săracă de oameni al căror vot contează, e prea profitabil pentru afaceriști, care au mână de lucru ieftină și le pot lua banii ușor celor slabi. Dar, înainte de toate, cel dintâi inamic la adresa libertății unui individ e individul însuși.