Oliver Anthony și confuzia ideologică

Nu știu cât de mulți ați auzit de Oliver Anthony. Un băiat muncitor din Vasluiul american a ieșit acum două săptămâni cu o piesă pe YouTube. Piesa se numește „Rich men north of Richmond”, și în ea se plânge, ai putea spune, de oamenii bogați și cum tratează săracii.

În primul rând, piesa e incredibil de sinceră, Oliver Anthony (înțeleg că nu așa îl cheamă, dar așa se recomandă) își dă sufletul în ea, și spune ce are de zis. Numai că un sfert din cântec îl petrece într-un atac bizar la adresa „grașilor care își cumpără dulciuri din ajutorul social”, și lucrurile sunt foarte ciudate de aici, pentru că omul insistă că nu, nu despre asta e vorba.

Versurile sunt următoarele:

Lord, we got folks in the street
Ain’t got nothin’ to eat
And the obese milkin’ welfare
But God if you’re five foot three
And you’re three hundred pounds
Taxes ought not to pay
For your bags of fudge rounds

Clar, nu? Sunt oameni pe stradă care n-au ce mânca, și grăsanii profită de ajutorul social, și dacă ai un metru șaizeci și 136 de kilograme n-ar trebui să plătească taxele pungile tale cu bomboane de caramel. Awesome. Omul spune că nu lovește în săraci, în același timp explică în clipul pe care vi l-am dat că a scris versurile astea citind un articol despre faptul că nefiind școală copiii sar peste mese și că 30% din banii de ajutor social se duc pe junk food. Mno, domnul Oliver Anthony zice că poate nu înțelegem noi engleză prea bine, că e loc de interpretare, și de fapt că nu e vina lor. Din păcate, omul și-a ales foarte prost cuvintele, și mă-ndoiesc că fix doar asta vrea să zică.

Pentru că o să vă explic un pic în ce capcană ideologică a picat Oliver Anthony, și de ce se plânge atât de mult despre felul în care sunt cheltuite taxele. De vreo 15-20 de ani curentul libertarian e din ce în ce mai puternic în SUA. Acesta vrea reducerea până la eliminarea statului din treburile cetățeanului, o anarhie mascată care nu-și spune anarhie - doar vrea să taie, selectiv, din puterile statului asupra cetățeanului. Din observațiile personale, pare să vrea să taie selectiv din puterile statului numai când democrații sunt la putere, și în locurile unde se iau măsurile necesare dar cel mai puțin convenabile pentru votanți; ideologia libertariană e de fapt hrănită de banii fraților Koch și construită în așa fel încât partidul republican să fie răspunsul.

Nu că democrații ar fi mai breji - așa cum noi avem mafia transpartinică ce ține USL la putere, și ei au aceste două partide care sunt reprezentanții oligarhiei (vezi nda#02) care prosperă indiferent de cine conduce, în defavoarea săracilor și păturii de mijloc care e din ce în ce mai săracă și ea. Dar, cum ziceam, inspirația lui Oliver Anthony vine clar din tabăra republicană, unde arătatul cu degetul către săracii care primesc ajutor social și deci care sug de la țâța statului este un sport olimpic, aproape.

Și sunt sigur că ceea ce zice Oliver Anthony e cinstit. Omul e clar de o sinceritate debordantă, nu pot să-l învinovățesc că nu e ceea ce simte el în sufletul lui; dar se vede că părerile politice i s-au format cu Fox News și tabăra republicană. Povestea cu abuzul ajutorului social e veche de prin ‘76, din campania lui Reagan când a pierdut în fața lui Gerald Ford, și pornește de la un articol despre Linda Taylor, supranumită Welfare Queen - Regina Ajutorului Social (Google, fură de-aici traducerea, nu o mai folosi pe-aia cu ‘regina bunăstării’), o tipă care era în fruntea unei mafii și care profita puternic de pe urma sistemului de ajutor social. Reagan a muls povestea asta la fel de mult cât grăsanii mulg ajutorul social în cântecul lui Anthony, și de-atunci, pentru că în ciuda eșecului lui Reagan povestea a prins bine la public (vezi cazul de azi), e reciclată în diverse forme de atunci. Una din forme e mesajul social al lui Oliver Anthony, care în mijlocul unui protest contra bogaților se întoarce contra celor din jurul lui, la fel de săraci ca el, și le dă câte-o palmă peste ochi.

Că a vrut sau nu a vrut asta, versurile rămân, dacă nu cumva va decide să-și modifice cântecul. Oricât de mult își dorește ca lumea să ia interpretarea lui pentru versurile alea, versurile vor rămâne așa dacă el nu le va schimba într-o variantă actualizată, extinsă, sau cum vreți voi să fie. Și va continua să fie folosit pentru a-i ataca fix pe cei a căror soartă vrea s-o deplângă, săracii.

Și tind să-l cred pe om. Toate ideile pe care le spune vin dintr-un loc sincer, dar dintr-o varză ideologică unde oamenii nu au timp suficient să gândească ce zic. De-asta ajungi să ai creștini care vor s-o lași mai moale cu chestiile pe care le-a zis Iisus, că alea sunt învechite, acum e necesar altceva, oameni care iubesc România și românii atât de tare încât ar elimina vreo 75% din români și ar închina țara Rusiei. Pentru că oamenii s-au obișnuit cu un mod instantaneu în care în momentul în care au ieșit cuvintele pe gură sunt bune ieșite, și orice prostie ai spune, de fapt ce contează e intenția ta care e bună și pozitivă, nu faptul că ai recitat jumătate din Mein Kampf. Pentru că nu are nimeni timp să se gândească la ce spune, să reflecteze asupra implicațiilor a ceea ce afirmă.

Marea majoritate a oamenilor sunt acum în această varză ideologică în care răspunsurile instinctive iau locul dezbaterilor inteligente și măsurate - că sunt de dreapta sau de stânga. Și mi-aș dori ca dezbaterile astea să rămână doar la nivel de spart capete pe social media, dar în România, rezultatul e că ai deja un partid legionar cu o structură militarizată (în care ai căpitani) care explică cine e român și cine nu e. Nu m-ar mira ca cineva de la Alianța pentru Ura între Români să preia cântecul lui Anthony și să-i facă o variantă românească pentru alegerile de la anul.

Dar ca să închei discuția despre cântecul ăsta, ceea ce spune cântecul și ceea ce ar fi vrut să zică de fapt Anthony sunt două lucruri foarte diferite - însă în istorie cântecul o să rămână așa cum a fost cântat, nu cum ar fi vrut Anthony să fie înțeles de fapt. Că-i convine, că nu-i convine, treaba lui. Cântecul nu va merge în lume de mână cu explicațiile suplimentare ale autorului, oricât de mult și-ar dori el asta.