Luptele neluptate

Intru pe mastodon în dimineața asta și în loc de tradiționalul „bună dimineatsa la cafelutsă” văd genul ăla de cugetare care de obicei stă pe un jpeg cu figura unui înțelept antic. „Nu te plânge de luptele pe care le-ai considerat o cauză pierdută și nici măcar nu ai încercat să le lupți”.

Și a durut. Nu știu dacă autoarea se referă la situația politică de azi. Este posibil, chiar dacă simt că e improbabil, pentru că de obicei citesc de la ea chestii tehnice. Dar zilele astea într-adevăr parcă e un nexus în care România începe să plătească facturile pentru corupție, sau măcar dobânda, ca la un împrumut pe multe zeci de ani.

Ai oameni care se luptă cu salvamari și oameni care protestează contra vaccinării - oameni care luptă, practic, pentru dreptul de a muri în chinuri. Ei votează toți AUR, dar nu e ca și cum acest lucru ar fi de ajutor, conform intențiilor de vot acești oameni vor fi cam 25% implicați în procesul decizional începând de la anul.

Ai poliție care lasă un drogat să conducă și să omoare cu sălbăticie oameni în niște zone unde nici edilii nu au făcut nimic pentru siguranța pietonilor, cumva dându-și mână de la mână corupți din toate instituțiile ca o beizadea să omoare niște oameni. Probabil drogatul va scăpa, pentru că e tânăr și îi pare rău - o chestie care se întâmplă doar când tata și mama au o tonă de bani și sunt foarte bine plasați politic.

Ai femei însărcinate care mor din lipsă de tratament. Doar o avanpremieră pentru ce se va întâmpla în momentul în care avortul va fi interzis, chestie pe care și-o dorește cu mare ardoare prostimea de dreapta din țara asta, pentru că faptul că femeia ar avea dreptul de a decide în legătură cu corpul ei este prea mult în această țară. În acest caz femeia s-a rugat de doctori să o ajute, să o trateze, dar nu vă faceți griji, oameni ca Neamțu, Papahagi sau Eftimie luptă să-i pună căluș, să nu ne mai înnebunească cu scâncetele ei.

Ai azile de bătrâni în care aceștia sunt tratați mai rău ca leproșii în evul mediu, izolați de lume, înfometați. Că arăt din nou către PSD pare a fi complet neîntâmplător - România social-democrată își bate joc și de caracterul social, și de democrație.

Ai oameni care ard pentru că afacerile de milioane de euro ale unui PSDist au fost protejate de către autorități de-a lungul anilor. În același timp n-ai unde să-i tratezi, pentru că deși au trecut opt ani de la Colectiv, nu avem secții de mari arși, pentru că, probabil, nu se putea fura suficient din proiectele de secții de mari arși, sau secțiile au fost inaugurate și închise la fel de repede. Și exemplele pot continua.

Ai, practic, un stat care omoară oamenii sistematic. Dar vina nu e a instituțiilor. Niciodată nu e vina instituțiilor, ci vina e întotdeauna a oamenilor, a indivizilor. Dar nu există responsabilitate individuală, și am stat să mă gândesc de ce. Am și un răspuns, dar nu o să vă convină. Realitatea e că o proporție prea mare din români sunt și ei corupți la rândul lor. Ei nu vor să se corecteze problemele astea atâta timp cât sunt un inconvenient personal. Românii cred că doar furându-și căciula singuri pot să aibă un petic de fetru: vor să se asigure ca în loc să ai un sistem care să te ajute și pe tine, și pe vecinul tău, e mai bine să ai un sistem unde doar șpaga sau influența te poate scoate în față.

Și toate gândurile astea, vă zic sincer, îmi fac sângele să fiarbă. Acum 20 de ani am decis să nu plec din țară, la un cost personal imens. Am revizitat decizia asta destul de des, și de fiecare dată am zis că nu, o să rămân în țară, pentru că încă cred că țara asta mai poate fi salvată. Lucrurile păreau să evolueze pozitiv, să meargă înspre bine. Astăzi, însă, nu mai sunt sigur. Pentru prima dată mă uit și mi-e atât de scârbă de compatrioții complici încât îmi doresc să fug și să nu mă mai uit înapoi. E o reacție instinctivă, știu că se va calma în momentul în care va mai trece un pic de timp și o să fiu prea ocupat ca să mă mai gândesc la lucrurile astea. Doar că dățile trecute când am avut senzația asta eram înconjurați de oameni care strigau contra sistemului, eram toți în stradă și protestam.

Acum nu mai suntem, semn că oamenii au plecat, sau s-au adaptat. Unii s-au aruncat în barca fasciștilor, ca să protesteze că marea problemă a României este știința medicală, faptul că doi adulți ar putea să aibă o relație consensuală, sau că femeile ar putea avea dreptul de a decide în legătură cu trupul lor. E mai simplu să faci asta, te hrănești doar cu mai multă ură față de cei din jurul nostru. Îți dă multă energie treaba asta, și simți că faci ceva cu adevărat.

Ei, în contextul ăsta fraza aia m-a lovit mai tare decât aș fi vrut. „Nu te plânge de luptele pe care le-ai considerat o cauză pierdută și nici măcar nu ai încercat să le lupți”. Nu știu dacă asta era intenția, dar m-a trezit un pic din visarea melancolică cu un pic de realism stoic. Eu însumi, îmi dau seama, adoptând un circuit similar cu cel al urii - cel al plânsetului de milă față de sine.

Doar că sunt încă aici. Nu am considerat România o cauză pierdută. Și uitându-mă la ce am făcut în ultimii ani, voi continua să nu o consider o cauză pierdută. Asta nu înseamnă că nu o să fiu dur cu ea, și cu cei care vor să o transforme într-o cauză pierdută.

Vedeți, problema mea e un pic complicată. Nu pot să cred în corupția completă a sistemului pentru că cunosc prea multă lume care lucrează sau au lucrat pentru statul român, în slujba celor din jurul lor, și care au făcut cinste meseriilor lor. Am văzut îndeaproape cum arată și statul necorupt. Și trăiesc cu credința fermă că se poate, că oamenii aceștia există chiar și în statul român, și că au nevoie de ajutorul nostru.

Da, mă simt un pic singur și încorsetat în momentul în care văd atât de mult rău cum iese la suprafață. Dar dacă e un lucru pe care trebuie să-l fac e să-mi reamintesc luptele pe care le-am început, și cele pe care chiar le susțin. Și să investesc în oamenii care luptă celelalte lupte pentru mine.

Și eu mă întorc la lupta mea.