Bărbatul alb

Poate cea mai dubioasă acuzație care venea mereu înspre mine dinspre stânga spectrului politic de-a lungul timpului era acuzația de a fi „bărbat alb”. Voi explica, desigur, adăugând un semnal legat de ce se mai întâmplă în ultima vreme prin România.

Ce este „bărbatul alb”

În ciuda denumirii, nu e neapărat o chestiune rasială. La fel cum avem „negru pe plantație” ca expresie (incorectă politic) a muncii neremunerate corect, tot așa ar trebui interpretat și „bărbatul alb”; dacă „negrul de pe plantanție” e o exprimare semi-acceptabilă pentru simplul motiv că România e destul de omogenă din punct de vedere rasial, nu pare însă o exprimare pe care ai vrea s-o folosești când stai la masă cu Cabral, deși sunt sigur că ar înțelege-o ca altceva decât un afront la adresa propriei moșteniri genetice.

Teoretic, și acuzele la adresa „bărbatului alb” ar trebui să fie tratate similar. „Bărbatul alb” este o construcție care se referă în general la privilegiile vesticilor în raport cu populațiile pe care le exploatau. Sintagma se referea așadar la statutul privilegiat pe care, la un moment dat, culoarea pielii l-a căpătat, mai ales în SUA, Franța, sau Marea Britanie. „Bărbatul alb” vorbește despre privilegii acordate automat, și dacă aceste privilegii existau inițial doar pentru exponenții bogați ai societăților respective, în timp aceste privilegii s-au răsfrânt asupra toți reprezentanților rasei caucaziene creându-le avantaje uneori subtile, alteori foarte evidente pe baza moștenirii genetice.

Este, din punctul meu de vedere, unul din cele mai dificil de tratat subiecte din societatea modernă pentru un român care a crescut într-o țară relativ omogenă din punct de vedere rasial. Desigur, o să spuneți că avem și noi romii, dar foarte mulți romi nu au neapărat o culoare a pielii puternic diferită de a românilor - o să vezi și români suficient de închiși la culoare, și romi suficient de albi încât să nu știi care-i care. De aceea subiectul „bărbat alb” e destul de ciudat pentru români, și a fost foarte multă vreme pentru mine.

O poveste despre stânga și dreapta românească

Aș fi lăsat sintagma în pace, mai ales că de la primele momente de prezență a mea pe internet a trebuit să mă confrunt cu acuze de a fi „bărbat alb” pe care a trebuit să le resping. Pentru că calitatea mea de bărbat alb nu mi-a adus privilegii într-o țară care are doar oameni albi.

Pe la începutul anilor 2000 însă feministele teziste importau discursul din vest fără să-l mai mestece, fără să-l adapteze la realitățile României. E motivul pentru care multă vreme am scris împotriva valului de idei de stânga care începeau să cuprindă intelectualitatea românească - discursul importat în România fără niciun fel de adaptare, fără niciun fel de aplicare asupra societății românești. Acuzele care veneau din partea unor reprezentanți privilegiați ai intelectualității, cu studii în străinătate, și care veneau să îmi explice mie că sunt privilegiat. O eroare, mai ales că la nivel individual pot să spun că sunt un individ ca mulți alții din România permanent faultat pentru lipsa de resurse materiale, și de relații privilegiate și ținut înapoi ca potențial, care a trebuit să se lupte cu multe restricții și piedici pentru a îndeplini și grăuntele de realizări pe care le-am avut până acum.

Și nu spun astea ca să mă plâng - ca mine sunt foarte mulți, și nu avem un nume foarte bun pentru „cine suntem”. Dar nici nu e obiectul acestui articol, poate vorbim într-un #nda despre asta. Lamentația asta personală am pus-o doar ca să explic cât de nepotrivită e, sau se simte, eticheta de „bărbat alb privilegiat” pe mine, sau pe cei ca mine, mai ales când eticheta vorbește despre cum am avut sclavi (serios, ai citit măcar un pic despre istoria României?) și am exploatat colonii. Pentru că despre asta e vorba în ura mea față de feminismul anilor 2000 și început de 2010 - de activiști „feminiști” care importau ideile astea fără niciun fel de rușine, și gesticulau nervoși într-o disonanță complet aiuristică față de societatea românească. Eram practic în situația teribilă de a susține ideile feministe de egalitate în fața legii, egalitate de șanse, opoziție contra discrimiării, dar a fi în dezacord cu activiștii feminismului, lucru care m-a plasat pentru o mare parte din anii ‘00 și ‘10 în tabăra opusă.

Că activiștii de stânga din România au îndreptat mai multă intelectualitate spre dreapta, e probabil un lucru pe care nimeni nu o să și-l reproșeze. Nu era o problemă până recent; economic, politic și social România are nevoie și de o dreaptă sănătoasă așa cum are nevoie și de o stângă sănătoasă; multă vreme ambele orientări politice au suferit și încă suferă. Ăsta e unul din cele două motive pentru care în momentul în care și-a stabilit direcția politică, USR a optat pentru „centru-dreapta” - economic, România pare că are mai multă nevoie de dreapta decât de stânga (celălalt motiv e că stânga are încă un renume infam datorită Partidului Comunist).

Cred că abordarea politică de stânga a românilor care veneau și înghițeau pe nemestecate conversația politică din vest a compromis și mai mult șansele de însănătoșire a României. Poate din lene, poate din incompetență, stânga a fost prea multă vreme detașată de realitate; ori stânga fix asta nu ar trebui să facă. Practic, această detașare a împins mai mulți oameni pe dreapta, oameni care se simt inconfortabili în zona respectivă, mai ales pe măsură ce și dreapta vestică alunecă din ce în ce mai tare către fascism, către reinstalarea inechităților sociale pe bază de sex sau rasă, pentru protecția marilor averi și decimarea păturii de mijloc. Dar închidem paranteza asta politică pentru a reveni la ce se întâmplă azi în România

Românii învață să devină bărbați albi

Știu că e dificil să urmărim mai multe subiecte în paralel, dar, din fericire, avem vreo trei subiecte de presă din ultimele trei-patru zile pe care le putem uni, și care nu implică droguri.

1. Un reportaj făcut de Digi24, care și-au amintit că mai au și datoria să mai facă genul ăsta de gesturi. Digi merge și vorbește cu livratorii asiatici să afle cum trăiesc ei. Pentru cei care locuiesc în provincie, v-ați întâlnit cu livratorii asiatici pe Facebook, în postările oamenilor din București care au probleme să li se livreze mâncarea și „nu te poți înțelege cu ei nici măcar în engleză”.
2. O știre despre un tânăr srilankez mort în timp ce încerca cu disperare să scape coborând pe o frânghie de la etajul 5.
3. O știre despre încă un caz de sclavie, în Covasna.

Și sunt mai multe aspecte aici. În primul rând, românii nu sunt străini traficului de persoane. Până la urmă Andrew Tate a venit din Marea Britanie în România să își construiască rețeaua lui de trafic de persoane, probabil sătul de bombardierii „pă Anglea” care seduceau neprofesionist una-două fete și le promiteau viață bună pe meleaguri străine. Poveștile despre traficul de persoane sunt prezente an de an în ziarele românești - și dacă inițial era despre români exploatând români, în timp lucrurile s-au mai schimbat. S-au traficat prin România moldoveni și moldovence, mai nou ucraineni și, după cum a observat și afaceristul Tate, se pare că România e o țară foarte prietenoasă cu infractorii.

Dar traficul de persoane e o situație în care noi ca români vedeam doar infractorul care profită, nu și beneficiarul serviciilor oferite de partea traficată. Ei, a fost nevoie de puterea colonizatoarecivilizatoare a Silicon Valley pentru a primi și noi avantajele exploatării omului de către om: cu aplicațiile precum Uber (vârful de lance) și, mai nou, aplicațiile de livrări de mâncare la domiciliu.

Nu e ca și cum livrarea la domiciliu era un lucru inexistent în România; sunai la un restaurant care avea livrare (erau destul de puține), oamenii de la restaurant țineau doi-trei oameni angajați permanent care să facă livrări fie cu mașini fie cu biciclete/motociclete. Nu existau sistemele agregatoare unde intrai, te uitai peste ofertă și alegeai ce vroiai, care schimbă dinamica livrării - de la câțiva oameni angajați permanent care fac ture de la un loc la adresele oamenilor, ai oameni care aleargă prin tot orașul să livreze în tot orașul.

Este un job bizar, care inițial părea profitabil. Nu știu cât de profitabil este acum, dar în mod sigur pare genul de job pe care nu îl faci ca să te îmbogățești; un calcul destul de simplu arată că lucrul ăsta e imposibil. Nu cred se (mai) fac mulți bani din a fi livrator pentru o aplicație de-asta. Dar poți face bani ca companie de livratori, mai ales când livratorii pe care îi folosești sunt într-o poziție fragilă din punct de vedere social și provin dintr-un mediu mult mai sărac decât România.

În Sri Lanka, de exemplu, salariul mediu este de 90100 rupii, adică 1284 de lei. În momentul în care un srilankez câștigă aici 1500 de lei el câștigă peste salariul mediu la el acasă; dacă reușește să-și facă rost de mâncare în plus și locuiește în cele mai mizerabile condiții, poate că reușește să trimită din acei bani vreo 1000 de lei acasă, și deja e ca și cum ar lucra de-acasă. Cam cum sunt românii care lucrează în Spania la căpșuni, în Germania la sparanghel, sau în Anglia în construcții.

Diferența morală pentru noi acum este că suntem de partea care primește avantajele exploatării sărăciei. Începem să simțim cum e să exploatezi în formele astea de sclavie modernă. Da, nu rupem picioarele sclavilor ca pe vremea lui Epictet, dar deodată acuzația de alb din „bărbat alb” nu mai pică atât de nepotrivit.

Când mai adaugi la asta faptul că avem inteligenți care țin la drepturile individuale, cât timp femeile nu au dreptul de a decide ce fac cu trupul lor, partea de bărbat din sintagma de „bărbat alb” lovește și ea din ce în ce mai percutant.

Și ca să nu uit și de ultima știre din cele pe care vi le-am arătat. Dacă prima oară când am auzit termenul de sclavie în știri eram mult mai iritați, am discutat mult mai aprins, nu ne mai impresionează știrile astea despre srilankezi ținuți sclavi și exploatați, sau chiar români exploatați de alți români în regim de sclavie.

Cum procedăm mai departe?

Odată deschis apetitul pentru sclavie modernă, probabil că o să renunțăm destul de greu la avantajele pe care le-am câștigat. În timp ce ne mutăm destul de lent dinspre exploatați înspre exploatatori și gustăm avantajele de a fi în a doua categorie, poate că e momentul să ne uităm și la implicațiile sociale și politice ale exploatării. Pe măsură ce ne mutăm în conversația despre exploatare și sclavaj dintr-o tabără în alta, va trebui să ne asumăm mai mult costurile îndreptării acestei situații. Inclusiv costul moral de a accepta eticheta de „bărbat alb” pe care până acum câțiva ani puteam s-o rejectăm ușor.

Promisiunea tehnologiei e că vine să ușureze viața oamenilor, și să elimine exploatarea umană. Realitatea tehnologiei este că face sclavajul mult mai eficient, mult mai ușor de coordonat, și chiar să-i dea o spoială de liber-arbitru. Cred că asta e și cea mai mare dezamăgire a mea - că în timp ce tehnologia ar putea să ne ajute să facem lucrurile mai ușor, mai bine, mai eficient și să degrevăm oamenii de munca grea… o folosim pentru a face viața altora mai grea, pentru a exploata mai ușor alți oameni, și pentru a ține oamenii în sărăcie artificială pentru a profita de pe urma muncii lor. Și pentru un idealist ca mine treaba asta doare puternic.

Dar putem să facem lucrurile să fie corecte din punct de vedere uman. Putem să ne întoarcem atenția asupra celor care profită de pe urma sclavajului modern, al traficului de persoane. Da, individual nu putem să facem foarte mult, dar la nivel de societate, putem. Avem un stat pe care ar trebui să-l pregătim pentru a nu lăsa săracii să cadă în sclavaj - fie că sunt români sau străini. Nu mai suntem cei mai săraci din curtea școlii, să ne trimitem săracii la muncă în alte părți; românii învață să exploateze sărăcia pentru ei înșiși. Și e o situație care poate deveni foarte periculoasă foarte repede.

Personal, mi se pare amuzant că în sfârșit tezele alea copiate din occident pe care le auzeam pe la feministele anilor 2000 încep, vag, să se aplice. Stânga românească nu a făcut nimic util pentru români, și singurul lucru memorabil făcut de stânga românească a fost să mănânce sărățele din gunoi. Cam ăsta e nivelul de maturitate politică pe care îl avem, și suntem complet nepregătiți pentru ceea ce va urma. Iar asta va ajunge să ne coste incredibil de mult pe termen lung.

Anul trecut tazz ne învăța că comandatul de mâncare este eliberator pentru români. Anul ăsta aflăm că oamenii aduși pentru eliberarea românilor nu o duc chiar așa de grozav. Și cui îi pasă de ce se întâmplă peste un an, doi sau cinci? Hai să băgăm un burgăr de pe tazz, că ne e foame, și-am muncit intelectual la postarea asta prea mult. Mai las-o bre mai moale cu conștiința asta socială, tu nu erai de dreapta?