Despre piraterie și negocierile morale

Am stabilit că pirateria este furt și suntem în punctul în care negociem mental treaba asta: cum anume ne argumentăm intern faptul că furtul nostru e acceptabil.

Ca orice dilemă morală, și aceasta este o treabă într-o zonă gri. Din păcate prea multă lume tratează subiectul cu imaturitate, cu o logică de copil mic fără autonomie. O parte din elementele morale le-am discutat deja, dar sunt câteva dileme care cred eu că au merit. Eu o să pun niște contraargumente, dar ideal ar fi ca aceste dileme să le las în aporie, poate își găsesc răspunsul corect în mintea voastră.

Furtul politicienilor face mai multe victime

Și nu doar furtul. De fapt, statistic vorbind, nu furtul politicienilor e cel care face victime; furtul care face victime de obicei o face răsunător. Victimele sunt produse mai degrabă de corupție (care e mai mult decât un simplu furt, e mai degrabă despre influență), de un sistem care tehnic nu funcționează pentru că a fost tăiat de mii de acte mai mici care nu sunt neapărat furturi. „Colectiv”, de exemplu, nu poate fi pus în cârca unui singur politician, deși scandalagii de Facebook l-au urcat în cârca lui Klaus „Flamă” Johannis. Nu există un singur furt, o singură șpagă, un singur act de corupție care a dus la un dezastru precum acela; ci mii de mici acte de corupție, mii de neglijări ale bunului simț, mii de încălcări ale regulilor.

Pot să înțeleg de ce pirateria ar putea să fie așadar fără probleme morale de genul ăsta. Dar putem să vedem o istorie contrafactuală în care o trupă Goodbye to Gravity care ar fi vândut mult mai multe albume din albumul de debut ar fi putut alege o locație mai mare unde să cânte pentru concertul lor de lansare al albumului al doilea. Arenele Romane, de exemplu. Și asta nu e o sugestie că pirateria a provocat incendiul de la Colectiv, sau inexistența unor secții de mari arși în spitalele românești. Nu este ca și cum pirateria a provocat lanțul de neglijențe criminale; și nu pirateria ar fi putut cauza o tragedie la concertul Imagine Dragons de la Cluj de anul ăsta, de exemplu, când s-a intrat mult peste capacitatea locației.

Cantitatea de furt e diferită

O motivație interesantă e că furi „puțin”, că există o cantitate până la care e acceptabil. Sau, citez „faptul ca un {cenzurat} a furat de 6 vile e echivalent cu eu furand un episod din lassie”. Explicația mai curată o dă mai încolo: „există găinării și furt”. Și tind să-i dau dreptate omului, pentru că într-adevăr există găinării și furt, și pirateria pare foarte des o găinărie.

Problema, din punctul meu de vedere, este că dacă furi o găină nu afectează puternic pe nimeni. Dacă se fură un milion de găini, deja ai o problemă majoră. Și în cazul pirateriei, chiar dacă individual furtul e limitat, colectiv, furtul e fantastic de mare. Death by a thousand small cuts, cum zice francezul.

Așa că mi se pare că ne apropiem de realitate. Nu furtul individual e problema, ci furtul colectiv. Nu actul individual de piraterie, ci cantitatea de piraterie s-ar putea să fie problema.

Pericolul social e mult prea mic

Cumva legat de punctele anterioare, cineva mi-a amintit că pirateria e o faptă cu un scăzut pericol social, și din nou cred că are dreptate. Pericolul social ar trebui să fie cel care dă tonul pedepselor aplicate. Este suficient de periculos social un pirat care fură un episod de Lassie încât să fie băgat la închisoare? Probabil că nu. Probabil că omul e mai util social chiar dacă piratează, așa că pericolul social este într-adevăr neglijabil.

Asta, zic eu, înseamnă că de fapt trebuie lucrat la pedepse, în ipoteza că vrem în continuare să considerăm că pirateria e un act ilegal. Și nu spun lucrul ăsta degeaba: dacă vrem ca legile să se aplice și să se respecte, așa cum s-a auzit în spațiul public foarte mult în ultima vreme, atunci va trebui să fim pregătiți ca legile să se aplice și să se respecte și în cazul pirateriei. Și în momentul ăsta se prevăd pedepse de 3-6 până la 18 luni de închisoare pentru piraterie. Și acolo nu se specifică cantitatea, nu se specifică dacă pentru un episod de Lassie sau o poză de 16x16 octeți dintr-un produs software. Legea poate fi un ciocan care să nu facă foarte multă discriminare. Teoretic există un spirit al legii pe care judecătorii sunt liberi să-l urmeze, dar asta nu e o garanție mai ales când litera legii și situația politică îți e defavorabilă.

Și nu, legea românească nu te apără așa cum vedeți în filme, în procese spectaculoase în care ai avocați care vorbesc cu o retorică impecabilă. Realitatea judiciară românească e destul de sumbră; justiția pe care o apărăm e capabilă să lase violatori de fetițe de 12 ani liberi pe motiv că fetițele au dat semne că și-ar fi dorit violul. Vă recomand acest tag de la Vali Petcu pentru a urmări felul în care justiția română este justă.

Nu există deficit digital

Din seria „am auzit ceva dar nu înțeleg prea bine” vine ideea cu nu există scarcity digital. Ideea de scarcity (deficit) este legată de relația economică între preț și accesibilitatea unor anumite resurse. Cu cât există un deficit de o anumită resursă cu atât prețul ce poate fi cerut e mai mare. Evident, asta nu justifică cu nimic pirateria. Prețul produselor culturale nu e făcut pe baza a cât de ușor sau greu e să copiezi sau să consumi produsul. Dacă ar fi fost vorba de un scarcity digital, atunci am fi avut prețuri puternic diferite la filme - vrei să vezi un Avengers? Dai 5000 de lei de persoană. Vrei să vezi Haita de acțiune? Dai doi lei de persoană. Dar nu e cazul, costul biletelor e cam pe la același nivel, și nici jocurile de milioane de dolari nu sunt cu mult mai scumpe decât jocurile făcute de un individ în garaj.

Dar ceea ce dorea să zică autorul comentariului este că ceea ce se întâmplă e că copiezi niște biți, și-atâta tot. Că nu furi un obiect fizic. Doar că tu nu consumi „biți”. Uite, „0”, „1”, ăștia-s toți biții. Deci cumva eu simt că explicația asta nu stă foarte bine în picioare. Dar o să vorbim despre aspectul ăsta în momentul în care o să vorbim despre implicațiile sociale, morale și economice ale piratatului.

Materialele respective sunt inaccesibile

Nu vorbim de vreo raritate, un film de artă în trei exemplare făcut de o studentă suedeză în camera ei de cămin. Vorbim de materiale în general accesibile dar inaccesibile în România din diverse motive economice sau politice. Foarte des, aceste materiale sunt accesibile într-o formă, dar este neclar unde. Poate pentru că o televiziune are serialul pe care îl cauți în portofoliul ei - și îl dă săptămânal la o oră inaccesibilă, și nu-l pune online să-ți fie convenabil. Hățișul legal creat pentru drepturile de autor ajung cel mai des să afecteze traseul prin care producțiile pot ajunge la „consumatori”, cu aceștia având cel mai mult de suferit.

Corporațiile nu merită bani

Probabil problema cea mai mare pe care o avem (și pe care o să încerc să o abordez și mai încolo) este legată de faptul că majoritatea producțiilor de cărți, jocuri, film sau muzică sunt produse corporatiste. Poate cel mai puțin în cazul cărților sau muzicii, care sunt două spețe un pic diferite, dar jocurile și filmele sunt cel mai des produse de echipe de sute sau mii de oameni integrați într-un sistem comercial corporatist. De-asta produsele astea costă enorm, chiar dacă unele din ele sunt consumate în sub două ore de către un consumator care poate să fie puternic nesatisfăcut.

Dar există totuși punctul de vedere că corporațiile au suficient de mulți bani și nu sărăcesc ei din faptul că nu le dai tu 3 dolari sau 25 de cenți pe vizionare. Dar problema e întotdeauna în numere, și o să argumentez în discuțiile despre partea economică. Ce vreau să discut acum, însă, este ideea că cumperi numai de la cei care merită, o idee teoretic corectă, fundamentală pentru sistemul capitalist (acea mână invizibilă care reglează piața). Cum decizi „cine merită”? Pentru că nu faci o cântărire morală a țăranului care-ți vinde roșia în piață decât în cazuri extreme; foarte des ceea ce decide dacă faci sau nu o cumpărătură e calitatea produsului.

Dar în cazul ăsta nu calitatea produsului e cea pusă sub semnul întrebării, ci calitatea morală a celui care vinde. Dacă acesta nu corespunde din punct de vedere moral, nu-i dai bani dar tot îi consumi produsul? E un pic ciudată disonanța asta cognitivă, dar mă gândesc că fiecare din voi care folosiți argumentul ăsta aveți o mai multă claritate despre cum funcționează. Eu, în mod sigur, nu am astfel de criterii, și nu fac o investigație morală complexă înainte de a consuma un produs. Mă gândesc că nu aș mai consuma ceva dacă e produs de companii falite moral, dacă ăsta ar fi un criteriu clar pentru a le evita produsele.

Pirateria e ca un împrumut la bibliotecă

Aș vrea să zic că argumentul ăsta ar putea sta în picioare doar că 1. nu e împrumut, că nu dai înapoi, și 2. chiar și bibliotecile percep un abonament pentru serviciul pe care îl fac. Deci, dacă e să fim un pic mai exacți, Netflix sau orice site de streaming e mai degrabă ca o bibliotecă. La fel Kindle Unlimited, sau Game pass-urile care-ți permit să joci un joc vreme de o lună.

Singurul aspect de bibliotecă e că pirateria se face prin distribuția materialelor către mai mulți oameni. E ca atunci când unul fură un portmoneu dar îl pasează la amicul care-l ține cât timp e busculat de către cei care l-au văzut că a furat. Furtul e mai ușor de suportat când îl faci în grup.

Pirateria e ok pentru că în România se fură

Teoretic argumentul ăsta nu e foarte serios. În România se fură, deci fur. Doar că aș putea spune că de fapt cam asta e ceea ce se întâmplă cu pirateria, de fapt e dilema morală superioară pe care o are un român.

Dacă cei din jurul meu accesează fără să dea vreun ban (muncit din greu) chestiile astea, eu de ce să nu o fac? Piratez pentru că piratează și prietenii mei, piratez pentru că o fac toți cei pe care îi cunosc. Piratez pentru că e mai simplu, mai convenabil, și pot oricând să spun că există un considerent moral superior pentru pirateria mea. Piratez pentru că văd politicienii cum fură și viața mi se pare incorectă, pentru că legile nu li se aplică lor, doar mie. Piratez pentru că sunt deprimat de condiția socială în care am fost aruncat și nu mă interesează dacă alții vor să facă o treabă cinstită. Încalc contractul cu societatea pentru că și societatea a încălcat contractul cu mine.

Cum ziceam, postarea asta o să se termine în aporie, pentru că nu am niciun diagnostic moral pentru asta. Eu am făcut pasul de a înceta să piratez acum mai bine de zece ani. Nu a făcut lumea din jurul meu cu mult mai bună; cred că i-am ajutat pe câțiva să aibă claritate în legătură cu ceea ce fac dar nu cred că a schimbat ceva în bine. Chiar dacă acțiunea mea a fost moral cea corectă, teoretic superioară, zece ani mai târziu văd că efectele ei sunt neglijabile. Este moral să ne comportăm moral? Sau trebuie să descindem toți în amoralitate? Ne băgăm cu toții în grădina lui Epicur pentru a gusta din fructul satisfacției imediate?

Habar n-am. N-am soluții, doar dat din umeri și expus lucrurile așa cum le văd. Dar dacă tot suntem aici, hai să explorăm subiectul mai adânc. Data viitoare o să scriu despre adblockere, una din dilemele cele mai interesante pe care mi le-a pus unul din redditori.