Pirateria nu e o infracțiune fără victime

It gets darker before dawn, și dacă după postarea anterioară despre negocierile morale din jurul pirateriei a listat niște dileme morale, astăzi o să vorbim despre un mit, probabil cel mai repetat mit în conversația recentă de pe reddit și nu numai. Pirateria ar fi o infracțiune fără victime.

Un scenariu pe bune

V-aș fi putut plictisi cu o poveste în care un scriitor care scrie o treabă super-mișto, devine super-popular dar, în același timp, cărțile lui nu vând pentru că sunt piratate (o scrisesem în 7-800 de cuvinte). O poveste destul de proastă din punctul meu de vedere, nu prea stă în picioare, dacă e atât de meseriaș ce scrie omul cum adică nu vinde cărțile?

Doar că genul ăsta de poveste ar fi putut să fie povestea lui Maggie Stiefvater. Povestea ei e un pic diferită, pe lângă faptul că e și reală - când a văzut că vânzările au de suferit din cauza pirateriei s-a dus și și-a inundat site-urile de piraterie cu o copie incompletă a cărții, iar vânzările cărții reale au fost mult mai bune din cauza indisponibilității ei pe site-urile de piraterie.

Povestea lui Maggie Stiefvater sparge din start două mituri: că pirateria nu afectează publishing-ul, și că o copie piratată nu este o vânzare pierdută. Practic, în ciuda acelor angajamente ferme că „da, o să cumpăr dacă îmi place” e foarte probabil ca cel care a piratat să nu mai cumpere cartea. Mai mult, cifrele de vânzări sunt cele care decid dacă un om merită publicat mai departe sau nu, și nu numărul de download-uri pe site-urile de pirați. Editurile nu vor să producă conținut pentru site-urile de pirați, ci vor să producă cărți care să se vândă în librării, pe site-uri și la târguri, satisfacțiile produse de notorietate se transformă în zero lei. Publicarea de cărți este o afacere, deci banul e cel care dictează nu doar viabilitatea unui produs, ci și viabilitatea unui producător.

Câteva întrebări

În cazul cărților putem arăta foarte ușor spre persoana care are cel mai mult de suferit, autorul. Cel puțin așa ne zicem, dar realitatea e că doar în jur de 10% din costul cărții ajunge la autor (și mai sunt taxe de plătit), iar restul se duce în o groază de alte locuri. Editori, artiști care fac coperte, tipografi, transportatori, librari, cei care închiriază spații librăriilor, există un lanț economic enorm care se pune în mișcare de la banii tăi.

Poate cea mai bună lecție am învățat-o de la Cheloo de la Paraziții, care explica cumva prin anii 2000 că nu dai bani pentru albumul curent, ci mai ales pentru albumele care vor urma de-acum încolo. Că banii ăia se duc, de fapt, pentru lucruri bune care se vor întâmpla mai târziu. Munca artistului e terminată când produsul ajunge la tine, dar dacă vrei să te asiguri că artistul va mai putea lucra mai departe pentru a-ți aduce chestii noi… cumpără-i produsul. Arată că ai încredere în el, și îl sprijini în felul ăsta - și în felul asta sprijini industria care îl aduce pe artist la tine.

Și acum să vorbim despre alt aspect. E foarte greu de estimat cât de mari sunt pierderile. E foarte greu de zis cât de mult s-a pierdut prin actul tău individual de piraterie, dar și cât de mult s-a pierdut de pe urma actelor colective de piraterie. Cele 1000 de descărcări s-ar fi transformat în 1000 de cărți cumpărate? Probabil că nu, și toate studiile pe care le-am citit pe tema asta sunt teziste - unele sunt făcute cu banii organizațiilor precum BSA care au tot interesul ca pirateria să pice prost, altele de diverse organizații civice care nu au neapărat interesele marilor corporații la suflet. Mi se pare un lucru foarte dificil de studiat, pentru că în ultimii 30 de ani trăim într-o revoluție culturală continuă și arta și felul în care ajunge arta de la producător la consumatori s-a modificat extraordinar. Orice instrument de măsură am adopta, în doi-trei ani e oricum perimat, pentru că revoluția culturală e cu un pas în fața noastră.

Sunt pierderi, sau sunt transformări? Cumva „a cumpăra conținut” e o idee perimată? Nu cumva ar trebui să plătim 20 de lei lunar pentru un abonament la toată muzica și toate filmele și gata? Dar atunci care mai sunt motivațiile pentru a crea ceva bun, dacă oricum primești tot aceiași bani?

Dar o concluzie

În mod normal aș fi pus mult mai multe informații aici. Cum ziceam, m-am uitat peste niște studii, dar sunt nesatisfăcut de felul în care sunt făcute. Aș fi dorit să stau de vorbă cu oricine care se bate pentru respectarea drepturilor de autor în România, dar organizațiile de profil sunt mai degrabă acolo ca să sugă niște bani de la stat, și de monolog interior sunt sătul. Și cu riscul să antagonizez pe multă lume care găsește articolul ăsta într-un moment de nerv vreau totuși să vă las cu o singură idee:

Pirateria nu e o infracțiune fără victime. Cel mai des cei ce au de suferit sunt fix cei mai vulnerabili. Scriitorul la început de drum. Omul care vrea să lucreze ca sunetist pe un platou de filmare. Omul cu o tipografie mică pe care va trebui s-o închidă pentru că nu mai vrea nimeni să facă pariuri contra piraților. Victimele există, chiar dacă tu nu le vezi. Victimele sunt în joburi care nu s-au mai ocupat, business-uri noi care nu s-au mai înființat, oameni care nu s-au mai salvat din sărăcie dedicându-se unui act artistic și care poate că în alte condiții ar fi trăit altfel.

Problema e că ei neexistând în apropierea noastră, nu avem cum să știm de ei. Scriitorul nepublicat va vorbi despre faptul că editura nu-i va publica manuscrisul, nu despre povestea cu editura care navighează la limită pentru că conținutul produs e popular doar pe rețelele de piraterie.

Probabil asta e treaba care mă irită cel mai mult la pirați - faptul că refuză să vadă posibilele consecințe a ceea ce fac. Și poate multe din argumentele discutate ar fi mai acceptabile dacă pirateria n-ar fi devenit un fenomen de masă.

În fine. O să fac o pauză de la articolele astea pentru că (după cum se simte și din articolul ăsta) sunt un pic sătul de subiect. Când o să mă întorc o să reiau de unde am lăsat lucrurile.