Cultura cu C mare

„Timișoara l-a adus pe Brâncuși în expoziție. Brașov a adus Forza ZU” exprima cu năduf pe Facebook Mihai Tatu de la Litera9, într-un nou episod din „dacă nu suferi nu e cultură”. Prima oară am crezut că e o postare laudativă până am văzut că de fapt problema era că sunt mai vizibile evenimente ca Forza ZU și Massif decât Bienala Albastră, care acum miră oamenii prin Brașov.

Forza ZU nu ar fi cultură

Pentru că peste câțiva ani nu o să mai știm despre ce e vorba trebuie să vorbim un pic despre ce este acest Forza ZU. Forza ZU a fost un megaconcert organizat pe 9 septembrie 2023 în Piața Sfatului din Brașov. Înregistrările pot fi urmărite pe YouTube (la un moment dat le-a căzut transmisia, deci avem partea I și partea a II-a). Nu știu despre ce public vorbim, dar cei de la Radio ZU s-au lăudat cu zeci de mii de spectatori (care s-au tot perindat de-a lungul celor opt ore cât a durat concertul).

Ca de obicei când vorbim despre Radio ZU nu trebuie să uităm că DJii de la Radio ZU, Buzdugan și Morar, furau glume de la oameni de pe net, motiv major să le dăm un vot de blam. Dar nu despre probitatea morală a animatorilor discutăm acum, ci despre faptul că un astfel de megaconcert (care a prins floarea muzicii pop de radio) nu ar fi cultură. Mihai Tatu îmi explică:

Dorin Lazăr, fac distincția dintre cultură și divertisment, așa cum am preluat-o de la Miki Braniște în „Creativitate-Marfă. O perspectivă din interiorul scenei culturale independente clujene 2009-2019”. Cultura are două elemente care lipsesc divertismentului, introspecția și educația, în timp ce obiectivele principale ale divertismentului sunt imaginea și profitul.

La o vedere superficială nu putem să nu-i dăm dreptate. Aș dori să citesc mai mult, dar textul lui Miki Braniște nu îmi e ușor accesibil pentru a vedea și argumentația acestei separații între cultură și divertisment, pentru a înțelege nuanțele, așa că o să presupun că rezumatul făcut de Mihai Tatu este corect și exact. Și din păcate o să trebuiască să facem o comparație între Brâncuși și Forza ZU în ceea ce privește introspecția, educația, imaginea și profitul.

O comparație la prima mână

Rezultatul este… complicat. Pentru că nu există niște scări universale pe care să gradezi câtă introspecție, câtă educație, câtă imagine și cât profit s-a făcut de pe urma celor două evenimente, și în ce direcție trebuie să arate acul pe acele scări pentru a considera un eveniment cultură sau divertisment.

O să-i dau totuși dreptate lui Mihai Tatu: probabil în Brașov nu există spațiu expozițional suficient de bun pentru a prezenta o expoziție precum cea cu Brâncuși. Poate foaierul Teatrului Sică Alexandrescu, pentru că în rest sunt fie spații destul de mici, fie inaccesibile publicului în general. Dar probabil că Timișoara poate face un concert similar cu Forza ZU, și-atunci clar câștigă la cultură.

Cultura cu C mare

Probabil că sunt eu foarte ranchiunos, și probabil că putem discuta și ajunge la ce anume face Forza ZU non-cultură și ce anume face Brâncuși cultură. Cam suspectez în ce direcție merg argumentele, și de fapt ajungem fix acolo unde nu e comod să discutăm, și anume că actul cultural accesibil, populist, popular, facil, poate fi eliminat din discuție și pus deoparte fix pentru toate aceste calități (sau defecte). Nu e cultură pentru că e ușor. Pentru că nu îți imprimă o stare neplăcută, transformatoare. Pentru că nu e suficient de complex. Toate, argumente pe care le putem desface, dar nu o să o facem acum.

În schimb, o să identificăm ceea ce e considerat artistic: dacă ceva displace, e dificil de digerat, dificil de înțeles, greu accesibil, atunci este artistic (desigur, dacă ești în partea care a înțeles demersul artistic). Cu cât mai complicat cu atât mai bine. Cultura se scrie cu C mare și nu doar la începutul frazei: e o diferență între Cultură și cultură. Cărtărescu este Cultură, Brâncuși este Cultură, Arghezi e Cultură. Puya nu e decât cel mult cultură (dar de fapt doar divertisment). Trupa ASIA care nici măcar nu a fost capabilă să-și cânte propriile cântece pe scenă e cel mult divertisment, chiar dacă versurile de la ASIA le sunt mai cunoscute românilor decât versurile lui Cărtărescu. Dar Cărtăresc e complicat, eclectic, adânc, puternic, nu îl poți compara cu ASIA.

Ce este Cultură cu C mare? Uneori lucrurile pot fi surprinzătoare: Led Zeppelin poate fi considerat de aceiași oameni cultură superioară și divertisment deșănțat, depinde dacă îi întrebi în 2023 sau 1983. Ne va fi foarte dificil să identificăm în cazul ăsta ce e Cultură și ce nu, dar există, zic eu, un criteriu foarte simplu:

„Cultură cu C mare este cultura avizată de elita intelectuală curentă.” „Citabilul Dorin Lazăr, op. cit. vol XII p. 873”

Popularitatea nu e o problemă

Chestia enervantă e că întotdeauna există un argument de natură morală pentru care artiștii sunt blamați. Popularitatea e cel mai parșiv dintre ele: dacă ai succes ești nimeni tocmai pentru că ai succes. Mergând pe aceleași standarde, Maria Tănase este un zero, Eminescu, Creangă, Caragiale, și ei niște nimeni, Stănescu și el un irelevant. Un geniu ar putea fi Ioan Adam, semănătoristul de care n-ați auzit niciunul din voi, dar sigur l-ați văzut în vreo definiție la un rebus.

Argumente de genul ăsta l-ar desființa pe un Shakespeare, Dante, Dickens, Byron, Verne, Dafoe, numai să arunc câteva nume care-mi vin la gură. Că toți ăștia au avut succes la timpul lor, au fost vizibili pentru creația lor și au influențat lumea din jurul lor, făcând chiar și bani de pe urma obiceiurilor proprii (ca să nu mai zicem și de imagine). Ideea asta că există o Cultură pe care trebuie să o protejăm e o idee destul de nouă, o aberație a modernistă a păturii de mijloc care își dorește să creadă în supraoameni și să-și închipuie că locul lui Brâncuși e la muzeu.

Ăștia mari sunt mari pentru că au făcut ceva care a transformat într-o formă sau alta societatea, nu au făcut acte de penitență pentru copiii care nu vor să citească. S-a râs la Shakespeare în Globe Theatre, s-a dansat și pe Mozart, și se cântă și cu Grasu XXL pe scena din Brașov. Arta și cultura nu trebuie să fie doar suferință, și e ok să ne mai relaxăm pe subiectul ăsta.

Arta nu e făcută ca să stea în muzee

Un lucru foarte important pe care trebuie să-l mai zic e că Brâncuși nu a executat materiale de umplut muzeele. Nici marii pictori, nici marii sculptori, nici marii scriitori sau compozitori nu au făcut artă care să ajungă în depozitare. A te uita la o expoziție Brâncuși este ca și cum te-ai uita la un insectar ca și cum ar fi natură vie.

Nu e.

Și între Forza ZU și expoziția Brâncuși, expoziția aduce mai mare prejudiciu artei decât concertul vieții. Sculptura nu e făcută ca să se umple de praf pe un piedestal într-un muzeu, ci trebuie să fie într-un parc, să te lovești de ea când mergi pe o alee liniștită, trebuie să fie într-o cameră personală să fie un obiect la care să te uiți să te inspire și să te ajute să meditezi, trebuie să fie pe un televizor pe un mileu. Și sculptorii nu au sculptat niciodată ca să ajungă direct la o expoziție searbădă unde nu inspiră niciun sentiment, altul decât „de ce scârțâie podeaua asta?”. Brâncuși pe piedestalul din Timișoara e un Brâncuși mort, plimbăm moaștele dar nu lăsăm drept-credincioșii să le pupe.

Probabil în mintea noastră e mai importantă transformarea moaștelor lui Brâncuși într-o mumie faraonică decât interacțiunea cu cultura „curentă”. Acum avem sculptori care trimit direct la muzee, pictori care doar atârnă în galerii, și literatură, muzică și film doar pentru cunoscători. Doar că cultura aia, produsă doar pentru cunoscători, aia e cea care moare prima.

Și rămân la urmă doar cei populari, influenți, care și-au făcut imagine și poate au făcut și profit. Cei vizibili, cei care ajung la oameni. Că cultura e despre felul în care interacționăm între noi, nu despre ce-și discută trei elitiști între ei la o expoziție Brâncuși. Chiar, voi v-ați primit înapoi banii pe Cumințenia Pământului?