Agenție sau autoinstrumentalitate

Ne-am chinuit un pic să găsim un termen pentru o treabă foarte ușor de rostit în engleză dar care nu prea are traducere în limba română; și dacă e vorba să facem pseudoștiință în care să atribuim lipsa acestui termen pe seama unei trăsături mioritice, atunci ne-ar fi foarte ușor să vedem de ce absența lui e o treabă atât de normală. Vorbesc despre agency, un termen englezesc care denotă capacitatea de a lua decizii și acționa în nume propriu. Avem, desigur, locuțiuni, precum „pe barba «pronume-posesiv»”, dar nu avem un cuvânt, și încercarea de a scorni unul ne duce către autoinstrumentalitate, o noțiune la fel de dificil de pronunțat ca și de exercitat. Propun folosirea termenului de agenție pentru această noțiune, și o să explic un pic mai jos, dar înainte, să fac o mică paranteză. Luați-o ca și cum ar fi cuvânt real, și haideți să purcedem.

Personaje cu agenție

Nu am citit foarte multă literatură română recent, dar cam tot ce am citit îmi pune în față o sumedenie de personaje lipsite de agenție, incapabile să decidă pentru sine, nedornice să comunice sau comunicând neclar dorințele personale. Într-o discuție despre un text care e în curs de scriere (nu de către mine) am ajuns și la punctul în care am discutat despre această capacitate a personajelor, și cât de frustrantă e așteptarea ca majoritatea personajelor să fie lipsite de agenție, să fie incapabile să decidă pentru sine un curs de acționare.

Este echivalentul filmelor cu ciorbă - Literatura cu L mare se face, cel puțin în România, cu victime, cu victimizări, cu personaje care sunt pradă mișcărilor din jur, sunt oameni care stau imobili într-o mișcare browniană, foarte des incapabili de mișcare și de evoluție. Sunt, practic, mai rău decât haotice aceste personaje; sunt staționare într-o baltă bolnăvicioasă - observă, suferă, se sacrifică pentru o idee sau două, dar în cele din urmă sunt mai imobile ca o statuie. Asta e marea literatură care se scrie în România și care plictisește generații la rând.

E foarte greu să găsești contraexemple în literatura română contemporană. Eu nu am niciun exemplu în minte unde personajele acționează intenționat într-un fel satisfăcător - eșuând sau reușind. Chiar și importurile literare, copiuța de idei din fantasy și SF-ul românesc, aduc niște personaje localizate - fără o evoluție în pagină, fără o creștere reală. Și ca să duc generalizarea până la capăt: se pare că românii sunt incapabili să scrie personaje care au agenție, pentru că românii în general nu prea au ei înșiși agenție.

Cred că asta ar trebui să fie tema de bază pentru orice roman care se dorește publicat în următorii 15 ani pentru a avea succes la public: un personaj sau câteva personaje care, pornind ca fiind lipsite de agenție, reușesc să-și construiască autonomia decizională și să schimbe lucrurile. Chiar dacă e un parcurs eroic aparent lipsit de sens, este ceea ce oamenii vor să citească și să vadă - e motivul pentru care oamenii se uită în continuare la filme cu super-eroi, de exemplu. Pentru că ce este super-eroul altceva decât un individ cu agenție totală?

Agenția e ceea ce face personaje ca Batman sau Tony Stark atât de atractive. Cu toate greutățile, cu toate situațiile dificile, capacitatea lor de a se ridica prin propriile puteri, de a acționa asupra lumii și a o modifica, de a corecta lucrurile din jurul lor e în cele din urmă suprem-atractivă. Dacă citiți această postare și credeți că există romane românești cu personaje centrale care au această calitate, dați-mi de veste - am lăsat informațiile de contact mai jos. Eu nu am prea găsit, chiar și acolo unde tipicul genului cere personaje autoinstrumentale mi se pare că imaginea noastră despre ce face o bucată de literatură bună e greșită, și reducem din agenția personajului pentru a-l face bun. Ceea ce e complet greșit.

Un pic despre etimologie

Nu o să vă zic că faptul că termenul de agenție nu există în limba română pentru că albanezii nu au vrut să ni-l dea când jucam pe cuvinte la barbut cu ei. Dar există o tentație de a face o paralelă între lipsa termenului și viața politică a românului simplu: lipsit de agenție, e mai bine să nu caute un termen să exprime o idee periculoasă. O simți în viața publică, dar o simți și în viața de familie, unde sfaturile merg mai degrabă spre a ține capul la cutie, de a te conforma, de a nu-ți asuma responsabilitatea deciziei. Mioritic, dacă vreți, suntem victime a ceea ce se întâmplă în jurul nostru și trebuie să ne acceptăm creștinește soarta, să nu ne zbatem, ci să colaborăm cu cel care vine peste noi să ne pună bocancul în gât și mâna în buzunar.

Există tentația, dar nu o să dezvolt ideea, rămâne acolo la nivel de germene; nu ne interesează prea mult de ce. Ne interesează cum am putea repara treaba asta.

Termenul de agenție e unul destul de încărcat - la noi înseamnă „reprezentanță, filială sau sucursală a unei întreprinderi sau instituții, altele decât sediul central”, sau o „reprezentanță diplomatică”. Ideea de agenție, de împuternicire, este acolo, însă lipsește complet din vorbirea și conștiința publică. În căutarea unui termen de dicționar suficient de bun am putea vizita intrări precum autonomie, care ne dă o oarecare idee de independență, dar zic eu că e insuficientă. Autonomia se simte un pic de parcă e doar cu vorba, până la urmă îl are pe nomen la bază, dar lipsește partea cu acțiunea, sugestia autonomiei este o prezumptivă capacitate de a acționa, dar nu asistăm la acțiunea propriu zisă.

Instrumentalitate ar putea fi următorul termen pe care l-aș folosi: în clasică abordare DEX-ică, instrumentalitatea e „însușirea de a fi instrumental”, și aparent „instrumental” în psihiatrie se folosește cu sensul: „care servește drept mijloc pentru dezvoltarea unei acțiuni sau obținerea unui efect”. Deci avem ceea ce ne trebuie acolo, însă instrumental poate fi și un individ pe care-l folosești pe post de coadă de topor (frumoasă vorbă românească). Așadar, trebuie să luăm acel auto, ca să arătăm că e vorba de sine, deci autoinstrumentalitatea curge foarte greu pe limbă dar ne cam zice ceea ce trebuie să fie. „Pe barba mea”, sau „prin noi înșine” (acea sintagmă pe care o trădează PNL-ul de 30 de ani), mai adăugați la asta și „autoinstrumental”.

Dar vreau să mai dati o șansă agenției. În engleză povestea agenției e mult mai interesantă, etimologia lui agency este clar provenită din latina medievală: agentia:

1650s, “active operation;” 1670s, “a mode of exerting power or producing effect,” from Medieval Latin agentia, abstract noun from Latin agentem (nominative agens) “effective, powerful,” present participle of agere “to set in motion, drive forward; to do, perform,” figuratively “incite to action; keep in movement” (from PIE root *ag- “to drive, draw out or forth, move”). The meaning “establishment where business is done for another” is recorded by 1861.

Cu alte cuvinte, ideea de instituție e de notă recentă, e mai importantă partea de forță, putere, de a împinge lucrurile înainte, de a instiga acțiune, de a continua mișcarea. Acesta e termenul pe care vreau să-l import, chiar dacă e din engleză, să-l aduc din latina clasică și apoi din latina medievală pentru a denota exact ceea ce vreau să văd nu doar în personajele cărților pe care le citesc, ci și în oamenii din jurul meu.

Agenție, așadar.