Video și credibilitate

Pe la mijlocul anului am formulat o critică la adresa documentarului Cleopatra. Nu am mai publicat-o pentru că nu mi s-a mai părut un lucru important, analiza unui astfel de documentar doar ar da mai multă apă la moară oamenilor care se uită la istorie ca la o jucărie propagandistică și atât. Dar odată cu filmul Napoleon s-a reaprins o discuție mai veche legată de felul în care populația se raportează la sursele de informare, și chiar dacă discuția respectivă nu e publică vreau să reamintesc câteva aspecte.

Manipularea e mai simplă pe video

Dacă o imagine e 1000 de cuvinte, și fiecare secundă de video are 24 de cadre, la nivel metaforic putem să ne dăm seama cam care e nivelul de informație la care e supus un individ în momentul în care se uită la un videoclip. Evident, realitatea e un pic diferită, dar chiar și-așa, un videoclip, oricât de scurt, cară cu el foarte multă informație, multă din ea subtilă. Sunetul e și el important, și dacă în plus videoclipul are și inserții de text, privitorul e practic bombardat cu foarte multe informații primite pe canale diferite, ceea ce face materialul video mult mai imersiv.

Este o treabă recunoscută încă de la începutul cinematografiei. Foarte multe din investițiile în cinematografie sunt de natură propagandistică - de exemplu primul film românesc este un film numit „Independența României” și filmat în 1912; o piesă care îl punea evident pe Carol într-o lumină cât se poate de bună, el fiind unul din sponsorii antreprizei.

Problema e destul de simplă: când omul e conectat cu toate simțurile (chiar dacă filmul era mut, era însoțit de muzică adecvată scenelor) e mult mai ușor să atingi omul la coarda sensibilă, să-i prezinți un punct de vedere manipulativ. Poți să uiți aspectele problematice, poți să pui accent pe lucrurile importante mesajului pe care vrei să-l transmiți.

De-asta un film despre Nicolae Iorga nu o să explice cum cei care l-au omorât erau urmașii lui naturali din punct de vedere spiritual, de-asta dacă ai face un film despre Mihai Eminescu nu prea o să se vadă latura antisemită, și de-asta zic că în următorii 100 de ani o să apară un film dedicat lui Adolf Hitler care va arăta și partea lui de adevăr, la fel cum acum găsești vreo câteva documentare care să-ți spună de valențele civilizatoare ale imperiului lui Gingis-Han. Singura problemă a lui Hitler fiind că următorul criminal la nivelul lui încă nu și-a desăvârșit opera, dar se antrenează pe margine sau se chinuie să reajungă la proeminență.

De ce e mai simplă manipularea pe video? Pentru că cel mai des materialul video e consumat la viteză mare, nu poate fi oprit, derulat înapoi cu ușurință, e greu să îl interpretezi pe loc și, spre deosebire de materialul audio, care poate să piardă ascultătorul în mijlocul mesajului, sau materialul scris, care poate fi studiat cu un caiet de notițe lângă, materialul video e imposibil de urmărit la fel, pentru că efortul de procesare al individului e mare mai ales când informația e suficient de inteligent structurată încât să mențină omul captiv. Așa că dacă vrei să schimbi o idee din mintea cuiva, cea mai simplă cale e cea a audio-vizualului.

Astea nu sunt lucruri noi. Încă din interbelic oamenii sunt conștienți de treaba asta, și purced la îndoctrinarea națiunilor. Marile puteri își împart lumea inundând-o cu material propagandistic, și mențin oamenii educați cu filme; cinematografia explodează. Războiul rece e câștigat la Hollywood, și e motivul pentru care trăim într-o epocă dominată de cultura anglofonă; și chiar dacă am putea pune o parte din hegemonia anglofonă în spatele muzicienilor, să nu uităm că Video killed the radio star.

Greu de analizat, greu de refutat „pe loc”, individul este cel mai des copleșit de un film bine gândit. Felul în care informația e transmisă, de asemenea, refuză interactivitatea - foarte des, protestele individuale sunt înăbușite de faptul că clipul curge mai departe, și majoritatea modalităților de transmitere a filmelor nu permit derularea înapoi, sau o pot transforma în ceva costisitor (inclusiv în materie de timp).

Ăsta e motivul pentru care neofasciștii români apar în video atât de des. Toată lumea râde la spumele lui Șoșoacă sau la diatribele agresive ale lui Simion; dar după ce urmărești suficient de mult lucrurile astea obosești mental și ajungi să vezi „punctele lor de vedere”, stând foarte mult în câmpul lor intelectual. De-asta protestările față de afirmațiile lui Simion sau Șoșoacă sunt relative la formă mai mult decât la fond; pătrunderea fondului cere repetarea experienței și în cele din urmă la auto-inculcarea respectivelor idei - mintea fiind prea obosită să mai refuze întipărirea unor idei periculoase când este foarte mult zgomot.

Și mintea obosită este cea mai ușor de manipulat.

O notă separată: documentarele și filmele istorice

Părăsind însă troaca de porci o să ne întoarcem la cealaltă formă de educare pe care oamenii o supraestimează. Documentarele sunt programe educative de entertainment și propagandă. Asta însă nu înseamnă că sunt o distracție ușurică (unele din ele pot să fie chiar înfiorătoare), sau că sunt neapărat propagandă deșănțată fără noimă (dar multe ar putea fi considerate exact lucrul ăsta). Sunt programe educative, dar asta nu înseamnă că informația conținută în ele este corectă - de fapt, sunt destul de puține documentarele care pot să reziste la o analiză critică atentă; marea majoritate preferă să găsească o cale de mijloc între informația corectă și informația cu valoare de entertainment.

Un documentar bun nu este cântărit pe baza informației pe care o poartă, deși vor fi unii care o vor face; un documentar bun va fi cântărit ca orice alt produs audio-vizual - cât de spectaculos este, cât de convingător. De aici vedem deriva unor programe precum History Channel și Discovery, care au devenit redute ale reality-show-urilor completate cu ocazionalele documentare despre al doilea război mondial.

Într-o discuție recentă am fost întrebat despre ce ar atrage publicul la o anumită perioadă istorică, perioadă istorică foarte des neglijată de documentaristică; și din discuție a fost clar că și regizorul a înțeles că adevărul istoric e important, dar mai importante sunt perspectivele sau aserțiunile spectaculoase atașate demersului. Asta pentru că ai nevoie de niște aserțiuni spectaculoase pentru a ține un om legat la un documentar despre o perioadă istorică pe care o cunoaștem doar prin oale, oseminte și resturi de arme.

Și pentru mulți oameni spectacolul e cel care primează. Ăsta e motivul pentru care Roxinii din această lume atrag atât de mulți fani; pentru că vin cu teze care îl antrenează pe consumator: „Istoria ți-a fost furată”, „Refugiații vin să-ți fure femeile și copiii”, „Dușmanul veghează la graniță”. În momentul în care ai o teză de genul ăsta, adevărul aserțiunilor tale e prea puțin important. În fond, regimul comunist ne-a convins că visul milenar al poporului român este să trăiască în liniște și pace în granițele curente ale țării, EXCLUS cadrilaterul, Basarabia, sau Cernăuțiul. Una din cele mai puternice emoții pentru o manipulare e furia, și fix furia e felul în care sofiștii de azi își manipulează victimele, exact cum explicam într-o postare un pic mai veche pe subiectul ăsta. Furia e suficient de puternică pentru a-ți suprima rațiunea, și dacă o ghidezi suficient de bine lucrurile se aranjează perfect.

Cam asta e ținta unor documentare precum dejecțiile Roxiniene sau precum afro-centristul documentar despre Regina Cleopatra care era neagră. Filmele istorice nu sunt departe de treaba asta - în fond, cele mai bune filme românești din perioada comunistă sunt, în afară de câteva comedioare ușurele, cele de propagandă istorică (că Sergiu Nicolaescu a mai făcut după aceea câteva filme istorice în care înfiera clasa politică din care făcea parte e un pic ironic). Dar într-o măsură similară filmele istorice produse la Hollywood, sau în cam orice națiune de pe pământul ăsta, important nu e neapărat adevărul istoric (deși sămânța de adevăr trebuie să fie acolo pentru a menține credibilitatea), ci cum îi face pe spectatorii-țintă să se simtă.

Documentarele sunt, așadar, cel mai des despre privitor, despre felul în care trebuie să-și integreze aspectele documentate în identitatea personală. Asta nu înseamnă că nu există documentare bune; dar că indiferent de cât de bune sunt, documentarele sunt cu toate failibile, și trebuie văzute întotdeauna cu un ochi critic și analizate în amănunt.

Și așa ajungem la aspectul despre care vreau să vorbesc real în această postare:

Susceptibilitatea publicului

În principiu existența unei piese propagandistice, manipulatorie, cu informație reală sau falsă, nu ar trebui să deranjeze. Faptul că cineva a făcut un documentar care o face pe Cleopatra neagră (sau, mai nou, pe Hannibal negru, deși el era dintr-o familie de origini semite) nu ar trebui să mă deranjeze prea tare. Problema e faptul că marea masă a populației abordează informațiile respective fără un ochi critic, și informația greșită e promovată și răspândită mai departe, mai ales dacă informația respectivă corespunde unei nevoi de autoafirmare, precum „noi, dacii, eram stăpânii Europei, dar conspirația romanilor ne-a subminat forța, adevărul secret însă…”.

Dacă un documentar greșește (voit sau nevoit) într-o problemă importantă și publicul preia ideea, e un pas destul de mic până când publicul impune ideea respectivă ca dominantă, ca adevăr absolut. Dacă e să vorbim tot despre istorie, nevoia de a ne construi o mitologie eroică (mai ales într-un prezent lipsit de valoare) e mai importantă decât nevoia de a cunoaște adevărul, de a pune contextul corect, de a clarifica, de a nuanța; oricum în psihicul popoarelor nu e loc de nuanțe.

Și nimeni nu e imun la propagandă, și oamenii ajung să creadă lucruri chiar dacă le pui în față dovezile contrare; dacă presiunea de grup este suficient de puternică atunci oamenii o să creadă orice. E ceea ce a demonstrat isteria fascistă din anii ‘30, e ceea ce demonstrează isteria fascistă din anii 2020.

Deci?

Deci ce? Nu există remediu, și asta e treaba cea mai dificilă. Ideologia câștigă întotdeauna peste bunul simț, peste rațiune, chiar peste principii centrale vieții tale; așa poți să ai creștini care îndeamnă la ură și oameni care luptă pentru libertate militând pentru restrângerea drepturilor individului.

Sunt aici să zic ce se întâmplă, nu să repar. Poate că ceea ce trebuie să facem e să punem sub semnul întrebării lucrurile pe care le consumăm, ideile pe care le adoptăm. Poate că e o ficțiune acel sclav care îi reamintea personajului central dintr-un triumf roman că este un simplu muritor, dar acesta e acel „Memento mori” șoptit printre dinți în timp ce te crezi prea deștept din informațiile pe care le-ai acumulat de-a lungul timpului.

La Podcastul de Istorie ne-am obișnuit să reamintim ascultătorilor că dincolo de părerea noastră ar trebui să meargă să se confrunte ei înșiși cu materialele pe care le-am studiat, sau chiar să găsească alte surse de informare. Demersul nostru de informare a fost și rămâne onest, dar trebuie din când în când să le strecurăm acest „memento mori” ascultătorilor - pentru că altfel oamenii vor fi prea tentați să alunece în beția unor idei care le vin din afară. E fain că ne ascultă pe noi, dar e important să se uite și la ce zic alții, sunt sigur că există oameni mai buni decât noi în analizarea anumitor epoci.

Însă vreau să revin, ca și concluzie, la partea cu care am început. Dacă vreodată vă veți face o autoanaliză critică a ideilor pe care le aveți, câte dintre ele poartă greutatea influenței „video”? Câte idei v-au fost inculcate fără un filtru critic, pentru că au fost împachetate într-o formă accesibilă, digerabilă, un pic obositoare? Câte informații ați verificat din lucrurile pe care le gândiți?

E un exercițiu greu. E mult mai ușor să abandonezi în fața șuvoiului informațional modern, să consumi în loc de a digera. Dar poate cel mai important e să recunoaștem câteva adevăruri esențiale:

• doar pentru că e video nu e adevărat
• doar pentru că își spune că e documentar, nu înseamnă că e educativ sau că informează corect și real
• doar pentru că pare un film istoric nu înseamnă că „așa arată istoria”, și că „lucrurile respective s-au întâmplat așa”
• doar pentru că cineva zice că e adevărat, nu înseamnă că e.

Și după ce internalizați ideile astea o să vedeți că veți fi mult mai puțin tentați să aruncați afirmații absolute despre orice subiect istoric, și o să căutați nuanța.