Lecturile pe ianuarie

Pentru că anul ăsta mi-am propus să citesc un pic mai mult și să scriu despre ce citesc pe blog, iată-mă încercând să mă țin de promisiune.

Hikaru No Go #20-#23

Anul trecut am decis să recitesc seria Hikaru No Go pe care mi-o luasem de pe Comixology, de pe vremea când Amazon nu avea nicio treabă cu ei. Hikaru No Go e o serie despre un copil care învață Go și devine profesionist, dar care a revitalizat pasiunea pentru jocul de Go în Japonia și în alte părți. Ca impact, în mod sigur Hikaru No Go a fost o bună introducere pentru mulți copii în universul jocului, atât de mult încât pe final, autoarea a decis să implice personajele într-un concurs internațional (pentru că manga-ul se vindea deja destul de bine și în Hong Kong, Coreea, și în alte părți).

Doar că volumele astea de final cam strică finalul pe care-l gândise inițial. Și cumva, din punctul ăsta de vedere, seria e un pic stricată de ultimele volume, chiar dacă ele mai închid niște fire ce fuseseră deschise pe la mijlocul poveștii. În cele din urmă, însă, e o poveste numai bună pentru copii, e bine scrisă, bine desenată, cred că plângerile mele o fac să fie mai rea decât e. Povestea e bună, și v-o recomand, deși e destul de scumpă dacă e de luat de pe Comixology-sub-Amazon sau cum îi mai zice acum.

Lavinia Braniște - Sonia ridică mâna

Anul ăsta mi-am propus să citesc mai mulți autori români, iar „Sonia ridică mâna” a avut nefericirea să fie primul roman pe care l-am citit. Scriitura e competentă dar conceptul este foarte slab; pare mai degrabă un fragment de roman (intitulat „Partea I”) și o compunere a personajului principal „cum mi-am petrecut vacanța de vară”, intitulată „Partea a II-a”. Dacă îl considerăm roman îl includ în acea specie oneroasă numită „oameni cărora li se-ntâmplă chestii pentru că ei există” - nu există o poveste, e cel mult un studiu de personaj, dar și acest studiu de personaj pare o încercare ratată, pentru că toate personajele din jurul Soniei au lucruri mai interesante de zis, făcut sau povestit. E, așadar, un roman cu ciorbă în stilul pe care îl urâm cu toții, genul ăla de roman de care zici că-ți place doar pe social-media ca să dai impresia că tu chiar citești cărți.

Romanul a fost premiat, și nu-i contest premiile, că bănuiesc că a fost mai bun ca alte romane înscrise în cursă. Cum ziceam, scriitura e competentă, nu ai fracturi logice fantastice, dar lipsește esențialul: personajul, acțiune, știți voi, momentele subiectului, ca la școală. Și asta nu-i suficient ca să ia notă de trecere. Recenzia pe Goodreads.

Povești regale de Crăciun

Citit cu un pic de întârziere, ăsta e un cash-grab rapid făcut de editura Paul Editions? cu povești ieșite de sub copyright. (sau suficient de vechi încât să nu mai pună nimeni întrebări). Problema cu ele e că au exact aceeași problemă pe care le au toate actele culturale legate de Crăciun. Realizările remarcabile sunt rare; the bar is set incredibly low.

Prima poveste este una scrisă de Regina Maria, și urmează cu o poveste tembelă despre cum și-a primit un brad de Crăciun Moș Crăciun de la un înger. Dar există și alte povești care ar putea avea un oarecare prestigiu - sunt acolo povești de la Hans Christian Andersen, un fragment din Cuore, texte de la Gîrleanu și Brătescu-Voinești, și mai bine de o treime din carte e ocupată cu povestiri scrise de Selma Lagerloff. Acum, nu zic nu, cine s-a chinuit să facă colecția asta a făcut o selecție bazată pe prestigiul autorilor, și nu e o alegere proastă. Doar că…

Problema majoră cu poveștile de Crăciun, mai ales cele vechi, e că calitatea așteptărilor e incredibil de scăzută, ca să corespundă publicului țintă. Și publicul țintă sunt bunicii care le citesc nepoților care sunt prea mici să știe că se poate mai bine în materie de povești. În fine. Evitați, în afara cazului în care vă displace cineva foarte tare și vreți să o faceți cadou. Se vinde în automatele din gară, dacă vreți un hard-mode pentru suferința de a călători cu CFR-ul.

Kevin Kwan - Sex și vanitate

Îmi place din când în când să citesc câte-o carte ușurică - ceva aventură fără prea mult creier, sau o romanță siropoasă, nu-i problemă. Cartea lui Kwan părea fix pe felie ce-mi doream eu - prima parte chiar sună ca un romance clasic, cu happy-end și tot ce trebuie. Și este, doar că de fapt romance-ul este doar un vehicul pentru ca Kevin Kwan să facă name-dropping. Poate vrea să arate că așa gândesc oamenii cu bani, dar la un moment dat îți dai seama că firul narativ nu prea există pentru altceva decât să mai spună Kwan un nume de brand sau de un magazinuț de prin centrul New York-ului. Și… Eh. Pe mine nu m-a impresionat foarte tare. Chiar și-așa, e competent scrisă, și își atinge țelul la final, are o poveste, deci e un pic peste ce am amintit mai sus.

Simon Elliott - Pertinax: The Son of a Slave Who Became Roman Emperor

Una din cărțile pe care le-am citit pentru Podcastul de Istorie. Pertinax nu are foarte multe monografii dedicate, nepărând un personaj foarte important în narațiunea Imperiului Roman, dar Simon Elliott a strâns toate sursele primare, piese arheologice, și a scris o poveste chiar digerabilă. E o introducere excelentă în subiect, oferă o foarte bună punere în context, și are în rolul principal un personaj interesant și surprinzător din istoria romană. O recomand cu căldură, chiar dacă titlul e un pic de clickbait.

Dan Lungu - Părul contează enorm

„Părul contează enorm” este o colecție de povestiri scurte, și dacă e ceva ce Dan Lungu nu știe să facă, acela e să scrie povestiri scurte. Și poate mai deranjant decât faptul că Dan Lungu nu știe să scrie povestiri scurte sunt elogiile pe care Marius Chivu, care compilează această colecție, le aruncă înspre autor. Teoretic, Marius Chivu ar fi trebuit să știe cu ce se mănâncă povestirea scurtă, pentru că până la urmă și are ceva ateliere de scriere creativă, te-ai gândi că ar putea să se priceapă. Dar nu, decide să îl expună pe Dan Lungu republicându-i povestirile scurte și slabe.

Este… neplăcut. Nu din cauza faptului că frizează pe alocuri vulgarul, sau are personaje din zone sociale dezavantajate. Obiectul povestirilor sale nu e o problemă, ci are fix problema pe care o are și Lavinia Braniște când zice o poveste: e incapabilă să o zică. O povestire scurtă trebuie să fie auto-conținută, și pentru asta autorul trebuie să facă niște concesii. Există un buget pentru lucrurile pe care le poți face într-o povestire scurtă ca să aibă logică. De exemplu, nu vrei să ai foarte multe personaje, pentru că fiecare personaj nou pe care îl introduci e o deviere de la atenția pe care vrei s-o acorzi personajului sau evenimentului central. Dan Lungu nu știe de lucrul ăsta, în schimb, ai povestiri unde ai fără probleme câte două-trei personaje noi pe pagină, fiecare cu aventuri tranzitive, de la un personaj la celălalt, și uitând de unde a plecat.

Și tot vorbind de bugetul pe care îl ai ca scriitor, dacă ideea povestirii tale e un eveniment, atunci ar trebui să elimini din poveste lucrurile care nu te duc într-o formă sau alta spre evenimentul pe care vrei să-l descrii. E cazul povestirii „Cheta la flegmă”, unde textul are vreo 12 pagini, dar evenimentul la care se referă e pe o jumătate de pagină la finalul poveștii, care și-așa se termină nedeterminat, ca un „Floare-albastră, Floare-albastră, Totul este trist în lume”, dar mai neclar de-atât. Povestea nu ne duce înspre acea „chetă”, probabil că Dan Lungu ar fi putut tăia fără probleme 90% din poveste.

Mai există scuza cu „portretul de personaj”. Este posibil ca Dan Lungu să vrea să facă portrete de personaje, caz în care alege cele mai plate personaje pe care le descrie prin ochii mătușii care avea un iubit care avea un văr aviator care a murit în război, lucru care nu ne interesează. Și partea tristă e că se vede că autorul a lucrat pe textele astea ca un poet pe versurile unei poezii. Fiecare frază e concentrată și are un sens, numai că sensul ăla n-are nicio noimă în organizarea mare a textului, îți introduce un personaj nou și e o doar o deviere de la subiect. Nu așa se scrie povestire scurtă.

Există, însă, oameni cărora e posibil să le placă aceste povestiri ale lui Dan Lungu. Marius Chivu, bunăoară, e încântat de curajul prozei, pe care o asemuie noului val cinematografic. Cumva, elogiile lui Marius Chivu m-au lămurit de ce literatura contemporană pare scrisă de un pensionar în mijlocul unui AVC, navigând din idee în idee și neajungând la nicio concluzie. De ce se scrie atât de prost și atât de dezlânat, de ce povestirile scurte pe care le citesc sunt atât de lipsite de farmec și de conținut.

E loc de mai bine.