Primul prag pentru scriitorii români

Cum știți, mi-am propus să citesc mai mulți autori români contemporani. Asta înseamnă că anul ăsta va fi destul de plin de cărți abandonate sau notate cu o stea, pentru că majoritatea autorilor români contemporani nu reușesc să fie suficient de convingători cât să ajung până la capătul lecturii.

O să vă povestesc de primul prag pe care trebuie să-l treacă, pentru că văd treaba asta foarte des, suficient de des încât să merite discutată. Primul prag pe care un scriitor român trebuie să-l treacă este să transmită clar cititorului despre ce este textul pe care îl scrie și de ce cititorul ar vrea să-l citească.

În teorie ar trebui să fie simplu. În practică, majoritatea scriitorilor români eșuează la acest capitol pentru că foarte des uită de sine și uită că scriitura e un act de comunicare cu niște oameni care nu sunt autorul, deci habar nu au cine sunt toate personajele alea și de ce fac ce fac, așa că trebuie să li se zică. Este senzația aceea care alungă toți cititorii - senzația că pentru a pricepe ceva dintr-un text românesc trebuie ca cineva să-ți explice dinainte despre ce e vorba.

Indiferent că vorbim despre texte lungi sau texte scurte, în literatura română contemporană e omniprezentă lipsa de grijă a scriitorului față de cititor, la fel ca și aroganta presupunere că cititorului i se va explica că acesta este un text în care se întâmplă X și Y, deci va trebui să stai și să mă suporți, cititorule, până la capăt, ca să afli dacă am dus la justa concluzie tot ce ai citit sau ți-am ocupat timpul degeaba. Cititorul e cel care trebuie să facă un efort, e cel care trebuie să se lupte cu ceea ce a încifrat autorul acolo.

Soluția? Ca scriitor, meseria ta e să răspunzi cititorului la întrebarea: „de ce sunt aici?” Sigur, nu toată lumea trebuie să răspundă la întrebarea asta. Scriitorii străini care ajung la noi nu trebuie s-o facă, pentru că ei deja au trecut de filtrul ăsta la ei acasă. Scriitorii mari nu au nevoie să răspundă la întrebarea asta. De exemplu, un volum de Cărtărescu nu are niciodată nevoia de a se justifica pentru că știe că va fi citit de toți impostorii din cercurile literare și va fi clasat pe prima treaptă a orice va publica - are avantajul de optzecist în literatura română. Dar cei noi, cei tineri sau mai puțin tineri care vor să scrie în anul 2020 și nu au o rețea de 5000 de cititori garantați? Ei, aceștia trebuie să convingă.

Și e foarte greu să convingi pe cineva să citească dacă nu le dai niciun motiv in situ, pe pagină. Teoretic, pe pagină nu trebuie să mai convingi pe nimeni, după cum o demonstrează Cărtărescu: dacă ai trecut de editor, ai convins prin marketing, omul a cumpărat textul tău, deci la tine s-a atins scopul. Dar de fapt un scriitor român contemporan trebuie să convingă mai ales după ce textul a fost cumpărat, după ce produsul a fost vândut pentru că doar așa va reuși să convingă pe oameni să citească și un următor text scris de același autor. În afară de cei care își cumpără cărțile pentru a umple bibliotecile să dea bine pe social media, care sunt puțini la număr, textul ar trebui să fie cel care contează cel mai mult.

Iar calitatea textului e cea mai slabă la români, pentru că acolo lipsesc modelele pozitive. Citisem în introducerea colecției de povestiri scurte a lui Dan Lungu un elogiu tembel al lui Marius Chivu la adresa conținutului colecției. Aș fi apreciat mult mai mult dacă Marius Chivu ar fi avut un pic de verticalitate și ar fi zis: „Dan Lungu scrie romane. Din când în când își rezumă ideile în povestiri scurte, dar genul nu i se potrivește, le scrie prea condensat. Chiar și-așa, e util să vedeți procesul creativ - face x, y, și z foarte bine, dar a, b, și c nu se potrivesc foarte bine pe ceea ce ar trebui să fie o povestire scurtă”. Treaba asta mi-ar fi vândut mult mai bine colecția de povestiri - tot același public ar fi cumpărat-o, dar măcar ar fi fost onest în legătură cu ce anume conține și experiența de a citi povestirile ar fi fost mult mai bună.

Cred că editorii români s-au obișnuit prea mult să fie doar corectori de traduceri. Au publicat prea multă carte deja filtrată, deja lucrată cu îndemânare de alți editori cu alt gen de experiențe, și nu știu să retrimită înapoi un text până nu ajunge într-un stadiu de inteligibilitate satisfăcător. Nu știu sau nu vor să lucreze cu un autor pe text și sunt profund demotivați de la a face asta - probabil și din cauza vânzărilor scăzute, o autoprofeție în momentul în care ceea ce publici din contemporani este oricum gunoi, sau pe-acolo. În felul acesta sute de cărți contemporane românești ratează obiectivele, alungând mii de potențiali cititori, ca să poată ajunge editorul român să se plângă că lumea nu mai citește. Păi ce să citească, dacă tu îi pui pe masă doar lături?

Și, ca să fie clar, nu spun că scriitorii nu ar trebui să fie curajoși, nu ar trebui să experimenteze, să încerce să facă lucrurile așa cum simt ei. Dar trebuie să nu uite că și cititorul trebuie să aibă o motivație să rămână cu cartea deschisă, altfel acel experiment va fi ultimul cu care vor intra în contact. Și scriitorii să nu uite că o carte cumpărată nu e un contract ca cititorul să o și citească sau chiar să o citească cu plăcere.

Am fost întrebat de ce mă supun la aceste chinuri, și răspunsul meu e că vreau să înțeleg. Vreau să înțeleg cum ajunge o întreagă nație să scrie exclusiv ca o șleahtă de impostori, ilegibil, îngălat, contorsionat, comprimat, ca un balon experimental cu împănat cu sadism și ură față de aproape; pentru că lipsa de empatie a scriitorului român contemporan față de cititor e evidentă de la prima pagină, și o simți lovindu-te cu fiecare pagină dată.