(Activism și) reactivism

Cum zilele astea sunt concentrat pe Podcastul de Istorie și nu prea am vreme de altceva, am mai puțină activitate pe aici. Dar asta nu înseamnă că nu mi-aș dori foarte mult să scriu despre câteva lucruri, și pe măsură ce mă gândesc la ele îmi dau seama că devin articole enorme. Așa că încerc să-mi ușurez treaba din viitor scriind despre mici bucăți înainte, să vă pregătesc.

O să vreau să vorbesc în primul rând despre activism, o noțiune pe care înainte trebuie s-o explic: activismul este o atitudine morală care pune accentul pe necesitățile vieții și pe acțiune mai mult decât pe principiile teoretice. Activistul este individul care ia niște concepte teoretice și le aplică în viață și în societate, încearcă implementarea lor și susține perpetuarea acelor concepte. Activismul este, așadar, esențial progresului în societate, chiar dacă acel progres este stagnarea.

Relația României cu activismul e una complicată, pentru că Activistul de Partid era o instituție comunistă - practic cel mai prost individ dintr-o comunitate era pus să facă activitățile de partid. Activistul de partid era, așadar, avântatul care nu doar făcea niște lucruri absolut cretine în slujba sistemului și a partidului unic, ci foarte des le făcea cu foarte multă dedicație. Așadar, în România, ideea de activism este urâtă din toată inima, și resentimentul față de activism este justificat din foarte multe puncte de vedere. Activistul e văzut ca înfometat de atenție, dorește să fie lăudat, poate chiar ridicat în slăvi public, și își dorește să fie apreciat.

Dar realitatea este că nu poți avea mișcare politică fără activism politic; așadar pentru a avea un partid funcțional (și mai multe partide, dacă Partidul Comasat Român ne va mai permite acest lux pe viitor) ai nevoie de oameni care îndeplinesc acest rol. În România însă activismul este destul de moale - armele activismului în România au fost foarte multă vreme mai degrabă indirecte. Mai un afișaj, mai un fluturaș dat la oameni, mai o prezență în studiourile Tv, mai o rectificare bugetară să nu mai ai bani de nimic dacă nu ești în partidul corect, lucruri de genul ăsta care nu sunt foarte pe față. Mai toate partidele au renunțat la activism, nedorind să se asocieze cu genul de activitate pe care o desfășura partidul comunist; de-asta membrii partidelor „clasice” românești nu prea au habar de lucruri gen ideologie - chiar și taberele de tineret care teoretic sunt fix de îndoctrinare sunt mai degrabă antrenament pentru hărțuirea sexuală decât clarificare a ideologiilor de partid.

De-asta apariția partidelor din stradă care doresc să facă lucrurile un pic diferit s-a bazat pe activism. USR a fost primul născut din activism în jurul societății civile din București (USB) și a problemelor sociale ridicate de exploatarea resurselor naturale ale României (Pungești, Roșia Montană), după care s-a dus înspre cauze mai complexe (justiție, lupta uneori irațională contra PSD). USR însă a încercat să devină partid legitim și a abandonat activismul, iar cei care s-au simțit abandonați au fost preluați de următorul val de activism (pe care o să-l explic un pic mai încolo).

Problema majoră a activismului mi se pare însă faptul că activismul e o chestie care se autoîntreține sau moare.

Activismul în perpetuitate

Îl știți pe John Stuart Mill, nu? A fost portar la echipa de juniori a Barcelonei. Stând în poartă avea foarte mult să se gândească la chestii, de-aia o să vedeți mai multe referințe la ce mare gânditor e, nu la activitatea lui fotbalistică. În fine, e foarte puțin important, băiatul ăsta aud că a fost un tip foarte deștept, crescut în spiritul utilitarianismului; tot ce făcea era în sprijinul comunității, în sprijinul celor din jurul lui, scopul vieții e să faci cât mai mult bine pentru cât mai multă lume. Mill a fost crescut să fie activistul ideal - un copil minune, implicat în marile cauze sociale ale timpului său, în slujba fericirii celor din jurul lui. Doar că destul de repede în viață pe Mill l-a lovit depresia punându-și întrebarea: „ok, dacă toate lucrurile astea pentru care mă lupt sunt îndeplinite, care mai e rostul meu în viață?”

Ca orice victorian, Mill își închipuia capabil să modifice întreaga lume și să ducă la niște rezultate ireversibile, neștiind că activismul se face pe viață; că oricât de logică e pledoaria ta pentru o cauză socială se va găsi un tâmpit care să-și facă partid contra ei. O să-l abandonez, așadar, pe Mill în depresie (nu a ajuns niciodată să apere la echipa mare a Barcelonei că stătea prea mult pe gânduri la fazele mai rapide), și o să mă concentrez pe prima idee pe care vreau să o pun jos să fie scrisă. Ideea că activismul se face în perpetuitate, că de fapt scopul activismului e activismul în sine.

În anii ‘90 și ‘00 feminismul abia reintra în România. Zic „reintra” pentru că feminismul fusese adoptat într-o formă ciuntită chiar de regimul comunist, care avea nevoie de muncitori, și care nu-și dorea să țină jumătate din populația activă în case, să construiască familii și cămine care să nu corespundă instrucțiunilor partidului. Vestului i-a luat mai mult să-și dea seama ce forță de muncă fantastică stă retrasă acasă, și doar când s-a trezit la această realitate a activat forța de muncă feminină; în fine, ce vreau să zic e că anii ‘90 și ‘00 puneau femeile din România cu câțiva pași în față suratelor din Vest cel puțin în ceea ce privește chestiuni precum reprezentarea, prezența la locul de muncă sau paygap-ul.

Prin anii ‘00 însă, activiștii și activistele de stânga au venit cu lecția învățată din vest. Au început să vorbească despre paygap și alte probleme similare evitând să vorbească despre problemele reale ale femeilor (violența domestică, de exemplu); motivul era că nu exista literatură pe problemele reale ale femeilor din România, dar exista suficientă literatură pe problemele femeilor din Vest. Activistele feministe însă nu au considerat asta o problemă; în fond, o problemă poate fi și creată pentru a fi rezolvată, nu e problemă. În fine, ideea e că în anii ‘00, ‘10 a reînceput să crească societatea civilă, populată în mare parte cu acești indivizi care trăiesc exclusiv pentru activism. Unii din ei chiar rezolvă probleme reale, dar foarte mulți și inventează probleme pentru a fi rezolvate, cu un exemplu recent în cretinătatea aia pe care ACCEPT și alții o susțin cu X-ul la coada cuvintelor.

Ce se întâmplă acolo este un caz simplu de activism pentru perpetuitate. Niște oameni au călărit o idee până au dat în aberații. Că există un precedent istoric? Există. Dar cum nu ne punem gâtlegău peste cămașă, nici nu aprindem focul cu deperetefrecătoriu, avem și precedentul istoric că oamenii ăștia o să ajungă în penibil și o să dispară acolo până când o să-și amintească că mai sunt și alte lucruri de făcut. Ce vreau să zic e că oamenii ăștia nu sunt neapărat rău intenționați - mulți dintre ei intră în subiectul ăsta în mod cu totul întâmplător, și duc la extremă o idee (aceea de a fi cât mai primitori cu persoanele non-binare) altfel pozitivă. Este blestemul activismului, să nu știe unde să se oprească, unde e suficient ce a făcut și care ar trebui să fie prioritățile lor; e o formă de supra-compensare la infamia societății căreia nu-i pasă de cauzele la care aderă activistul.

Din păcate, însă, noile generații de activiști nu au nimic să-i tempereze. Pe de o parte, spectrul activismului nu mai este atât de negativ - activismul comunist nu mai este decât o amintire îndepărtată pentru oamenii care au sub 50 de ani, și deci și-a pierdut aura negativistă; de asemenea, internetul permite oricărei idei, oricât de extremă, greșită, sau nocivă, să-și găsească și coaguleze aderenți; în momentul în care ai un grup de oameni care susțin o cretinătate, grupul ăla își va autoîntreține entuziasmul într-o formă chiar excesivă. Și vorbim acum și de forma aberantă de activism pe care eu o numesc…

Reactivismul

Până acum vreo douăzeci de ani, să te pui cu fundul în mijlocul drumului și să zici „nț” nu aducea foarte multă satisfacție. Adică, să nu-nțelegem greșit, nu era neapărat nesatisfăcător, se găseau și atunci oameni care să se pună de-a curmezișul și să aibă parte de atenție, dar ca să urci pe un munte de negativism și să devii popular nu era chiar așa ușor. Pentru ca opinia ta negativă să ajungă la cât mai multă lume trebuia să fii înainte de toate bun la ceva, trebuia să treci de niște filtre, nu oricine avea acces la megafon. Dar prin 2003 apare Wordpress, și deodată orice individ poate avea păreri pe internet aproape gratis. Epoca internetului de largă distribuție începe. Facebook, Twitter, apar și ele la mică distanță în spate, și deodată descoperim cât de atractiv este să te dai cu fundul de pământ atâta timp cât o faci spectaculos. Opinia negativă atrage, și, spre deosebire de cei din categoria anterioară, nici măcar nu trebuie să faci ceva! Trebuie doar să comunici, să pui câteva cuvinte pe o pagină și lumea poate să ia foc!

Am băut din pocalul reactivismului și m-am îmbătat și eu cu băutura asta. E dulce. Îți dă energie, te simți un mic Dumnezeu în momentul în care îi trimiți pe toți înapoi în origini. Și motivul pentru care o faci e întotdeauna pentru atenție - oricum se justifică unii pe la colțuri, reactivismul ia din activism o formă concentrată a foamei de atenție care animă activistul. Reactivismul se construiește prin ură concentrată, un apetit pentru distrugere pe care nici măcar Guns’n’Roses nu putea să-l anticipeze. Și nimic, dar chiar nimic nu poate să oprească acest reactivism.

Aș putea spune că activismul e plictisitor în comparație cu reactivismul; pentru că activismul presupune că faci o chestie de care te ții și o duci până la capăt; reactivismul îți dă libertatea de a te implica în absolut orice. Departe de a te implica într-o cauză pe termen lung, te implici mereu pe termen scurt; nimeni nu așteaptă consecvență de la tine. „Unpopular opinion” e al doilea supranume al tău, între timp ai și învățat să nu mai scrii cuvintele astea, că lumea te caută fix pentru a asculta aceste unpopular opinions care sunt exact cum v-ați aștepta, extrem de populare. Iei în brațe creștinismul dar arăți zero empatie față de aproape? Minți în prostie, dar le reclami altora erorile ca fiind minciuni? Posibilitățile îți sunt deschise. Reactivistul e impecabil, pentru că el stă în fund și critică; nu își asumă niciodată greșelile, nu o să auzi de la el o corectare a greșelilor pe care le-a făcut anterior.

De unde își trag acești reactiviști popularitatea? În primul rând, discursul negativ atrage întotdeauna pentru că are mult mai multă energie. E foarte ușor de produs (și nici măcar nu trebuie să minți, pur și simplu trebuie să ignori sau să judeci fals), și dacă vorbești cu suficientă convingere vei găsi rapid un cor de oameni care să-ți ia logica fragmentată și s-o amplifice, s-o trimită mai departe. Reactivismul îți trage popularitate instantanee.

Explicam la început cum USR e partidul născut din activism și care a scăzut odată ce energia activiștilor a scăzut. De fapt, USR e născut din o treime activism, o treime reactivism și o treime impostură clasică de partid politic - orice partid politic presupune o doză serioasă de impostură, deci nu le luăm treaba asta în nume de rău. Oamenii care chiar au crezut în proiectul USR s-au luptat - cu lumea și cu ei înșiși - și încă mai sunt pe-acolo, poate chiar și-au făcut alt partid în speranța că își pot exprima mai coerent ideile. Dar reactiviștii… ei bine reactiviștii nu prea au rezistat alături de USR. Odată ajuns (foarte scurt) la guvernare reactiviștii și-au dat seama că le moare publicul, și așa că au decis să le facă dușuri AURii urmăritorilor lor.

AUR este, așadar, partidul care prinde energia reactivistă. Singurul partid care are curaj să spună pe nume lucrurilor, Alianța Urii contra României este reactivist prin excelență, cu toate inconsecvențele pe care cârcoteala constantă le aduce. Ești suveranist dar faci proteste la ambasada Austriei pentru că îți spune că proiectul globalist Schengen nu are loc de România? Da, sigur, de ce nu? Șoșocii sunt doar o formă de reactivism; e o dovadă că cu spume la gură prinzi vreo 5% din voturi, pentru că eșecul unui secol de proastă guvernanță în ceea ce privește educația indivizilor nu poate să-ți producă votanți inteligenți sau reprezentanți mai răsăriți.

Să ne-nțelegem. Nu toți reactiviștii sunt AURiști, dar mulți o să susțină parțial idei care să fie preluate de partidul urii pentru că partidul ăla preia orice idee care are un minimum de ură contra aproapelui. Reactivismul însuși e suficient de inconsecvent politic încât să ai hardlineri anti-AUR, sau pur și simplu indivizi super-haotici.

Un pic de empatie pentru animale

Răspunsul natural la reactivism este acela de a respinge conținutul criticilor; din păcate este exact chestia pe care se bazează reactiviștii, care își permit să spună orice fără consecințe, și deci să susțină o polemică la infinit fără niciun fel de argumentare coerentă. Dacă gândea logică se revoltă contra inconsecvenței intelectuale reactiviste, reactivistul însuși prosperă în această inconsecvență cât timp nu e obligat să și-o autoanalizeze. În același timp, nimeni nu poate să trăiască în inconsecvență intelectuală la infinit. Poate individul e turbat, dar nu înseamnă că nu poate avea, uneori, dreptate - punctele în care are dreptate sunt cele de care reactivistul se agață, un singur dram de dreptate îi justifică toată inconsecvența intelectuală.

Dialogul cu ei e imposibil, reactiviștii sunt niște interlocutori nesinceri în permanență; nu trebuie uitat că se hrănesc cu energia negativă, și au o permanentă foame de atenție. Uneori sunt atât de disperați de atenție încât pot aduce pe masă întrebări cât se poate de legitime - încercarea de a le răspunde este, însă, inutilă pentru că, să nu uităm, oamenii ăștia trăiesc pentru a te contra.

Într-un excelent articol în care The Economist explică fenomenul național-conservatorismului aceștia fac și observația că pentru mulți dintre oamenii implicați în mișcare există câteva probleme de fond reale, care trebuie adresate dacă se dorește recuperarea acelei părți de societate sedusă de discursul extremist. Soluția este, așadar, săpatul în discursul scandalagiilor de profesie și aflat ce anume îi atrage pe oameni la discursul negativist - care sunt nevoile pe care societatea le-a ignorat și care îi atrag la scandal? Desigur, în România sunt atât de multe lucruri care nemulțumesc încât e o minune că nu am ajuns în război civil. Răspunsul la reactivism ar trebui, așadar, să fie buna guvernare. Din păcate buna guvernare este o treabă imposibil de făcut într-un stat compromis și corupt precum cel român. Oamenii cinstiți și corecți nu vor ajunge vreodată să aibă real puterea; și când ajunge câte unul rătăcit reformele pe care le întreprind sunt foarte ușor de dat înapoi.

Reactivistul nu poate fi înfrânt cu vehemență. La fel ca la un copil care urlă pentru atenție în mijlocul magazinului, vehemența în răspuns doar încurajează comportamentul neconform. Știu că și eu m-am hrănit multă vreme cu răspunsul negativ, care e drept, poate să te doboare, dar foarte des devine motivație în sine. Din păcate însă răspunsul la reactiviști e foarte des mai mult reactivism, și acest reactivism se hrănește pe sine însuși. Degeaba îl acuzi pe reactivist că este putinist, aurist sau orice altă categorie de genul ăsta; el poate să-ți respingă acuza fără menajamente pentru că reactivistul mănâncă căcat de plăcere, nu are nevoie de sprijin de la Moscova. Faptul că e idiot util e neimportant pentru el; de fapt nu vezi tu adevărul, dar el îl vede cu claritate. Disputa cu reactivistul nu poate fi câștigată așa.

Singurul mod în care poți câștiga contra reactivismului este să-ți vezi mai departe de treabă, dar și să adresezi punctele majore care ar putea să atragă adepți și adversari. Reactivismul este un job full-time, dacă te angajezi în el nu mai ai timp de nimic constructiv în viața ta.

În loc de concluzii

Reactiviștii sunt niște oameni surzi - un dialog cu ei e imposibil. În lumea reactivismului nu există retracție, nu există corecturi, nimeni nu-și cere scuze pentru nimic. Reactivistul crede că e impecabil în gândire, și atunci când i se pune în față dovada greșelii sale va găsi întotdeauna o corectură pe care s-o facă. Am explicat în alte postări tehnicile pe care le aplică - mutatul țintei, „era doar o glumă”, „eu sunt doar un chibiț pe internet”, sunt doar câteva din armele pe care le aplică. Arsenalul reactivistului e mult prea complex - poți petrece ceva timp să demontezi discursul reactivistului dar nu vei putea niciodată să-l pui în dificultate. Sunt reactiviști care au făcut carieră mâncând dejecții live la a treia antenă, ăia sunt dovada clară că poți să treci prin viață fără pic de remușcări chiar și mințind cu nerușinare, și îndemând la ură constant, cu toate armele opoziției pe ei. Practic, dacă ăia nu au avut niciodată remușcări cum poți să ceri unui anonim să aibă remușcări când zice prostii?

Ăsta e și modul de a recunoaște un reactivist - un om care nu învață din informație nouă care i se prezintă. Indiferent cât de adânc este în eroare, acest om va săpa mai adânc tranșeele în care se află, sau pur și simplu va abandona subiectul fără să mai insiste pe problemă; dar și fără să încerce să repare răul făcut.

Într-o lume normală, vocile reactiviste ar fi mult mai puțin amplificate pentru că discursul lor nu rezistă la o minimă examinare. Internetul însă a democratizat minciuna, însă, oricine poate s-o zică și s-o amplifice fără consecințe. Și ai generații care au fost hrănite exclusiv cu minciuni, atunci discursul reactivist, revanșist, plin de energie și ură devine atractiv; în fond, măcar minciuna reactivistă e mai atractivă.

Închei cu o singură idee: în ziua de azi e foarte dificil de făcut diferența între reactivism și critică. Uneori, cele două pot avea discurs similar. E foarte greu să faci diferența; doar urmărind indivizii în timp îți poți da seama dacă critica lor e întemeiată sau nu. Ori să faci dosar de sănătate mintală pentru toți tâmpiții de pe net nu e o pretenție rezonabilă. Așa că… nu prea e un răspuns bun la treaba asta. Până la urmă importantă e reputația pe care și-o construiesc oamenii; probabil pentru mulți și eu sunt complet compromis datorită reacțiilor mele din trecut, alții ar putea poate să mă ia în serios. Din fericire, majoritatea mă ignoră, și și asta e bine într-un fel.