Avem strategie de securitate informatică?

Rolul statului modern, cel puțin la modul teoretic, e să asigure siguranța cetățenilor din zona geografică pe care o păstorește, plătitori de taxe sau nu. Până acum 10 ani treaba asta însemna să ai armată și oameni la graniță, să nu-i lași pe ăia răi să intre, să ai poliție pe străzi, să nu-i lași pe tâlhari să prospere. România de bine de rău s-a achitat relativ decent de treaba asta. O să fie un pic cam mult pentru unii, prea puși pe scandal, dar de bine de rău avem niște certitudini referitoare la posibilii vecini dornici să ne invadeze, și România era până mai deunăzi o țară destul de sigură - foarte puține colțuri din orașele și satele românești în care să nu poți să te plimbi seara de unul singur, de exemplu. Bine, vorbim de un minimum de siguranță, dar e acolo.

În ultimii ani însă cred că a mai apărut încă o dimensiune a siguranței cetățenilor pe care nu o discutăm suficient de mult în spațiul public, în mare parte pentru că nu o asociază nimeni cu vreun rău fizic, imediat. În parte datorită înapoierii tehnologice a României (o treabă care ține mai degrabă perioada dinainte de intrarea în Uniunea Europeană) și datorită reluctanței instituțiilor de stat de a adopta soluții informatice reale (e mult mai greu să furi cu calculatorul când toată viața ta ai furat cu sacoșa), nimeni nu s-a prea preocupat de problemă.

Pentru oricine are o oarecare tangență cu tehnologia starea curentă a soluțiilor informatice din România e cu adevărat șocantă. Interacțiunile cu statul român arată niște soluții care dacă funcționează o fac cu totul întâmplător și sunt executate în ciuda tuturor utilizatorilor lor, o sursă de continuă suferință pentru un aparat de stat care și-ar dori să se întoarcă la scris în registre, unde și nepotul retardat al secretarei poate să simuleze că e competent pentru locul de muncă bine plătit pe care îl ocupă. Aproape fiecare interacțiune cu soluțiile software din România sunt o durere constantă; soluțiile sunt gândite spre suferința cetățenilor, și spre bucuria șpăgarilor care se pot plânge că soluțiile nu sunt suficient de bune și că trebuie să cumpere soluții noi.

Vă mai amintiți de eRomânia? Sau poate știți ceva de daco-romanica (o formă simplificată e acum Biblioteca digitală a Bucureștilor, care nu e securizată cu HTTPS și este pe un port oarecare, 8881, de parcă e făcută de un student în anul 2 cu două nopți înainte de ultimul seminar). Sunt sigur că s-a cheltuit de zece ori pe soluțiile astea, și încă nimeni n-a făcut închisoare pentru starea deplorabilă în care se află, dar nu despre asta vreau să vorbesc; desigur, starea deplorabilă a „flotei software” ar trebui să aducă niște pedepse cu ani buni de temniță pentru mulți actuali sau foști consultanți pentru firme precum Microsoft sau Oracle, dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Ci despre faptul că securitatea informatică e un subiect din ce în ce mai important în viața oamenilor în România, și, ne convine sau nu, problema securității informatice o afectează și pe băbuța care vinde pătrunjel în piață, și pe parlamentarii României. Din care cel puțin trei au fost ținte recente în atacuri ale unui stat teoretic prieten, pe care fostul mare vlogger de tech îl vrea să ne vândă soluții 5G.

Ce face statul român pentru a asigura securitatea informatică a cetățenilor săi? Nimic. Mai avem noroc cu CE și parlamentul european, unde din păcate noi vrem să trimitem toți analfabeții ahtiați după metale prețioase, și unde se mai iau ceva decizii și se crează niște baze care să ne păstreze niște libertăți intacte în fața asaltului exteriorului. Că vorbim despre corporațiile americane, chinezești, sau europene, de fermele de troli ruși, ucraineni sau români (din categoria: cum, nu știați?), măcar acolo, la Bruxelles, se mai încearcă ceva. România? Cel mult dacă vin neonaziștii ăștia poleiți care își doresc să instaureze o dictatură informațională pe care o denunțau acum patru ani în pandemie.

Ceea ce e nu doar foarte credibil, dar și foarte ușor realizabil. Pentru că dincolo de securitatea pe care ar trebui statul să o asigure indivizilor care fac parte din națiune, să nu uităm că indivizii trebuie protejați de statul însuși care poate oricând, mai ales în ziua de azi, să treacă de la respectarea legilor și regulilor la folosirea uneltelor informatice pentru discriminarea, hărțuirea și persecutarea grupurilor marginale sau mai puțin marginale. Să nu uităm, în materie de persecuție marginalii sunt doar primii pe lista mare a persecuției, indiferent că sunt marginalii sunt LGBT, că sunt rromi, unguri, sau fetele/femeile la vârste la care sunt fertile.

Securitatea informatică este o problemă globală, națională, și individuală. Și dacă noi credem că în România dezastrul e în alte părți, nu aici, nu confundați rețeaua rapidă a lui Teszari cu ceva calități superioare ale românilor în materie de calculatoare. Suntem în urmă, suntem analfabeți ca nație, stăm practic cu pantalonii în vine și o invitație deschisă pentru oricine vrea să ne facă rău, că vorbim de spitale sau alte sisteme esențiale.

Puneți mâna și citiți primul vers de la imnul României.