#lecturi Februarie-Martie

Am rămas în urmă cu raportul la lecturi, dar asta doar pentru că lunile astea două m-am concentrat mai degrabă pe studiat pentru Podcastul de Istorie. Dar chiar și-așa, am strâns ceva lecturi, și hai să punem un pic recenziile pe scurt, să vedem ce am avut timp să citesc. În ordine cronologică, nu tematică (o să revin într-o altă postare cu un comentariu legat de progresul cu cărțile românești).

Pamela Butchart - Directorul școlii mele este un șobolan-vampir [4/5]

Știți senzația aia trippy când ascultați o piesă prog-rock din anii ‘70, care durează 90 de minute? Ei bine, Directorul școlii mele… este cam același lucru numai că în loc de iarbă ești pe speed, și totul devine din ce în ce mai ieșit din comun până când se ajunge la un deznodământ aproape logic. Dar nu contează. Este o carte pentru copii de clasa a IV-a, cu copii de clasa a IV-a, scrisă ca de un copil de clasa a IV-a, material perfect pentru categoria denumită Young Teen. Este povestea unei săptămâni a unui grup de patru copii din clasa a IV-a care sunt ferm convinși că noul director de școală este un șobolan-vampir - spre deosebire de liliac-vampir, că n-are aripi și susține cu maximă încredere că îi place să zboare dar îl dor mâinile.

Știam că e carte pentru copii? Știam. Este un gen pe care l-aș aborda mai des? Nu chiar. E o carte de copii mici scrisă pentru copii mici spre deosebire de cărțile pe care le citeam eu ca copil mic. Aș fi preferat genul ăsta în copilărie, dar nu prea exista - generația mea cel puțin a fost asaltată cu cărți abandonate de adulți ca fiind pentru copii, Jules Verne & friends. E fain că cei de acum au alte opțiuni, și cartea asta în special a fost chiar reușită.

Cristina Ispas - Eva și ceilalți [1/5]

Încă o carte românească, încă o dezamăgire. Eva și ceilalți este o carte cu un editor lipsă, bănuiesc, Cristina Ispas a rămas singură și neajutorată crezând că dacă a umplut multe pagini le-a umplut și bine. Există potențial - pare un fragment ficționalizat-biografic (probabil o autobiografie romanțată, dar nu se știe, poate chiar a inventat ea situațiile și personajele), pe care însă nu reușește să o transpună într-o poveste interesantă. Nu există claritate: unde se întâmplă chestiile? locuiește la sat sau la oraș? Genul ăsta de întrebări rămân fără răspuns, nu există o logică narativă. Ar fi mers mai degrabă o colecție de povestiri scurte cu același personaj central, dar niște povestiri scurte nu scrise în stilul ăsta modern în care povestirea nu are nicio noimă, genul pe care le aplaudă Iaru și Chivu, ci povestiri scurte cu sens, care chiar să povestească ceva, nu doar să umple pagini.

Pare genul de carte din seria „scriitorii români ar putea să scrie dar nu au prieteni să le zică că greșesc”. Ca multe, multe altele.

Aurora Liiceanu - La taifas [2/5]

Ceea ce nu-ți zice nici coperta, nici nimeni altcineva este că „La Taifas” e o culegere de observații personale din cariera de psiholog a Aurorei Liiceanu. O colecție de reflecții scurte bazate pe cazuri psihologice, fără să fie neapărat un dosar de cazuri psihologice. Cu bune și cu rele - atitudinile ei, chiar și-atunci când se vrea distanță și imparțială, sunt tipice unei generații mai în vârstă decât a mea. Un pic de rasism, mult sexism, dar chiar și-așa, e într-o doză acceptabilă. Ajută că Aurora Liiceanu „vorbește” uneori cu cuvintele profesionistului, și ajută și faptul că nu e o persoană ușor de șocat. Unele texte relevă o imaturitate comunicațională tipică generației din care face parte - povestitul de filme, de exemplu, e un pic amuzant, dar și încercările de a acoperi cu eufemisme punctele un pic problematice. E echilibrată în exprimare chiar dacă echilibrul cere sacrificarea corectitudinii. Și, în fine, cel mai important, e bine scrisă.

Nu este ceea ce mi-aș fi dorit de la genul ăsta de carte - e o colecție de „cazuri” care sunt prezentate nu cu distanța psihologului ci ca fiind trăite din perspectiva de prieten implicat în povești. Și unele povești sunt suficient de clar niște exagerări încât să ajungi să le citești și să-ți dai seama că Aurora Liiceanu a avut și niște mitomani printre clienți. Toate bune, totuși, cartea Aurorei Liiceanu e excelent scrisă, și încep să cred că românii sunt incapabili să scrie ficțiune, dar sunt foarte capabili să scrie non-ficțiune sau genuri adiacente.

Anthony R. Birley - Septimius Severus: The African Emperor [3/5]

E o carte excelentă pentru a descoperi cariera împăratului Septimius Severus și, mai ales, o carte chiar echilibrată. Ce îi pot reproșa e că pe alocuri este o carte grăbită, unele lucruri se „întâmplă” cu o viteză foarte mare, autorul nu stă să le comenteze în detaliu, și poate mi-ar fi plăcut să insiste mai mult pe anumite aspecte. Pare mai interesat de aspectele sociale și într-adevăr are câteva perspective interesante. Un supliment excelent pe lângă sursele primare pentru podcast.

Ilkka Syvänne - Emperor Septimius Severus: The Roman Hannibal [4/5]

Căutând materiale despre Septimius Severus, am fost foarte încântat să găsesc cărțile lui Ilkka Syvänne, un istoric militar finlandez care s-a specializat pe porțiunea asta de imperiu roman (așa numitul „late roman empire”). Uneori e un pic cam entuziasmat cu cifrele pe care le-am putea contesta destul de serios (la bătălia de la Lugdunum pune vreo 300.000 de luptători pe câmpul de luptă ceea ce e… dificil), dar per total încearcă să-și argumenteze ipotezele și, chestia care mă încântă la Syvänne, citează și adnotează excelent sursele primare. Asta, desigur, îi face cărțile să ajungă tomuri de vreo 700 de pagini, dar nu cred că deranjează pe nimeni.

Nu pot să mă pronunț dacă e o bună introducere pe subiect (ca de obicei, recomand sursele primare, în special Herodian pe subiectul ăsta, Dio pare un pic tendențios), dar aplecarea lui Syvänne către aspectele militare e o bună abordare pentru unul din cei mai activi-militar împărați romani.

Alice Oseman - Loveless [2/5]

Am citit-o pentru clubul de lectură al Ghandei, cel puțin cât am citit-o, pentru că e una din cărțile abandonate. Nu este scrisă prost, dar mi se pare targetată către o categorie de oameni cu care nu mă pot identifica, și cartea asta este exasperant de identitară. O tipă merge la colegiu și singurul lucru pe care îl face e să descopere că are preferințe sexuale și romantice diferite de ale altora (e asexuală/aromantică). Este mai degrabă genul de carte care te învață ce sunt chestiile alea, dar eșuează pentru că e scrisă prost. Ca să mă citez din recenzie: „Într-o altă viață aș fi citit cu plăcere această carte. O viață în care aș fi fost lobotomizat și m-aș fi uitat cu plăcere la carton, i-aș fi dat un nume, să zicem Georgia, și m-aș fi uitat adânc în procesele cognitive ale cartonului”

Nu e scrisă rău, ca formă se vede că Oseman nu e dezastruoasă. Scrie cu naturalețe, nu neapărat frumos, interesant, dar scriitura i se potrivește pe stilul „slice of life”, e suficient de mediocră cât să nu iasă din tiparele genului. E acceptabil. Doar că de fiecare dată când încearcă să ne lase singuri cu personajul ei principal își începe ca un activist de partid comunist să-și toarne lecția de propagandă. Și… oamenii nu sunt așa. Nu zic, Oseman se folosește de niște lucruri pe care oamenii le simt, dar autoarea predică din amvonul ridicat sub fusta Georgiei și este absolut plictisitoare. Personajul lui Oseman nu are pasiuni, nu are nici măcar activitate școlară, este doar o fată care încearcă să răspundă la întrebarea „de ce nu îmi face plăcere să mă implic în relații de natură sexuală ca și ceilalți din jurul meu”. Un „not like other girls” care te face să-ți dai ochii peste cap.

Cred că cartea asta poate fi apreciată numai dacă ești deja montat politic - e o proastă introducere în termenii pe care vrea să-i introducă, din păcate.

Laura Shaine Cunningham - Sleeping Arrangements [3/5]

Cartea asta am folosit-o ca să-mi mai dreg gustul după cărțile (care nu aveau de-a face cu istoria) pe care le-am citit. Este o carte autobiografică, o fată de cam 10 ani care își pierde mama datorită unei boli nespecificate și care e crescută de unchii ei; vorbește de prieteniile ei, despre dificultățile ei într-o Americă mult diferită de ceea ce cunoaștem acum. O carte scrisă foarte fain, autoarea are o voce excelentă și dacă primele pagini sunt mai puțin credibile (mai ales datorită distanței de mama ei, care moare în primul sfert de carte) în timp are mai multă logică. Abordează cu larghețe anumite subiecte care sunt șocante (de exemplu ca copil de 10 ani povestește o parte din aventurile prietenei ei de aceeași vârstă care deja se angajează în prostituție). Dar felul în care o face e foarte bun și distanța arată și o urmă de traumă peste care autoarea a trecut cu succes, și poate să și-o reexamineze relaxat. Ceea ce m-a făcut să mă simt foarte confortabil ca cititor, în ciuda subiectelor inconfortabile.

Sunt însă dezamăgit de carte per total. Bănuiesc că autorea a vrut să păstreze o autobiografie onestă și nu a vrut să exagereze prea tare, ceea ce o face o carte bună, clar mai bună decât restul de maculatură care s-a acumulat până acum.

Tales of Honor Volume 1 & 2 [4/5] [3/5]

Următoarea carte pentru clubul Ghandei a fost On Basilisk Station pe care o să o termin cândva luna asta (o citisem dinainte, în fond, eu am propus-o). Nu o să vorbesc de carte (apropos, On Basilisk Station e gratis pe Amazon), cât o să vorbesc despre adaptările în comic-novel pe care le-am citit ca refresher. Volumul 1 este o excelentă transpunere a primei cărți care e combinată și cu ceva fragment dintr-o carte ulterioară, fragment care e lăsat nerezolvat (Honor Harrington rămâne captivă Corneliei Ransom). Dar transpunerea lui On Basilisk Station e excelentă având în vedere constrângerile de dimensiune și format. Mi-aș fi dorit poate un pic mai multă atenție la detaliile care în carte sunt absolut fascinante, dar cred că e o bună introducere - pentru mine a fost de fapt introducerea în universul Honor Harrington, și a fost cartea care mi-a facilitat accesul (o găsisem la Antic Ex întâmplător și mi s-a părut fascinantă coperta și apoi interiorul). Genul: militaristic Sci-Fi, strong female protagonist, adică exact genul de space-opera pe care nu puteam să-l ratez.

Volumul doi e un pic mai slab - e un fragment pe o stație orbitală, și povestea nu rezistă atât de bine ca On Basilisk Station. Dar e totuși încă o poveste excelentă, merită citită dacă puteți să faceți rost de ea. E si un pic campy, se vede că e făcut cu ajutorul fanilor, și e desenată, editată pentru fani.

Ah, și poate cel mai important, printre contributori la cele două este Linda Sejic. Dacă nu știți cine sunt soții Sejic, căutați-i. Sunstone, Harleen, comic novels de 5/5.

Simona Goșu - Stela [1/5]

Dacă voyeurismul v-a îndemnat vreodată să luați un personal între două orașe și să ascultați conversațiile pe care le au două babe care ignoră existența lumii înconjurătoare, Stela e romanul perfect pentru voi. Este o incursiune fără rost într-un personaj care nu are nimic de făcut și nimic de zis. Este cel mai probabil un semn de vârstă al autoarei care a decis să ne explice că ea a devenit acea babă care să vorbească despre chestii neînțelese cum trebuie din lumea înconjurătoare, despre rețete și vizite la medici, despre pastile, tratamente, medici, despre tot felul de mărunțișuri de genul ăsta.

Înțeleg că e un gen foarte iubit de scriitorii sau editorii în vogă acum. Încep să recunosc după copertă cărțile românești proaste - Stela l-am cumpărat totuși în speranța că o să mă duc la lansare informat. M-am informat și nu m-am mai dus la lansare - o carte abandonabilă, pe care aș putea-o pe autoare de malițiozitate, dar o suspectez doar de faptul că nu are pe nimeni în grupul ei de prieteni care să-i spună că nu e bine scrisă cartea. Este un studiu de personaj care nu ar fi meritat mai mult de 5, hai 10 pagini, în niciun caz peste 250. Ce e mai rău e că Simona Goșu nu scrie prost, dar scrie dezorientat, scrie doar ca să umple pagini, scrie degeaba. O să revin într-o postare ulterioară cu mai multe detalii pe tema asta, totuși.

Dune, romanul grafic 1, 2 [4/5]

Transpunerea în roman grafic este, în primul rând, fidelă, ceea ce este un mare merit pentru o carte destul de serioasă și relativ dificilă, încărcată de detalii. Și sunt plăcut surprins că Nemira nu a fușerit aceste ediții, după ce a dezamăgit cu cam tot ce a scos în ultimii ani. Așa că vă recomand să vă luați romanele grafice în română - chiar dacă o parte din traduceri ar fi putut fi mai bune (și aveau traducerea lui Ioan-Doru Brana din care să se inspire) sunt totuși foarte ok adaptate în română.

Rodica Ojog-Brașoveanu - Cianură pentru un surâs [3/5]

Sincer, îmi doream mai mult, speram la mai mult, și am fost dezamăgit. Agatha Christie de România a copiat un personaj și a scris un fan-fiction înainte să existe temernul - Miss Marple se numește Melania Lupu, și este un personaj gol de conținut. Nu are profunzimea și veridicitatea lui Miss Marple (la fel cum nici Miss Marple nu era veridică la început, dar a devenit în timp). Problema mea e că toată cartea se refugiază în dialoguri. Pare, mai degrabă, un scenariu de film novelizat; doar că autoarea a uitat să folosească procedeele specifice unui text pentru a ne transmite mai multe lucruri despre personaj. Nu știm cum arată, cât de bătrână e, ce o face diferită de ceilalți oameni; ca personaj se ascunde în spatele unui nume și atât. E bătrână, aparent, dar doarme la minus 30 de grade într-o casă neîncălzită în holul rece și nu pățește nimic. Dar nu e singura performeră de genul ăsta, și una din victime o face și ceea ce o doboară nu e vreo gripă (într-un bloc de pensionari imuni la bolile sezoniere nu e cazul) ci de cianură.

Soluția vine de nicăieri - e pregătită din timp, dar e pregătită totuși superficial. În fine, tratăm cu indulgență cartea, că-i de-a noastră, notăm lipsa de veridicitate a personajelor și mergem mai departe. Cartea e extrem de citibilă, am terminat-o în trei ore, practic am citit-o pe nerăsuflate. Doar că… e lipsită de personaje, sunt niște cartoane care vorbesc între ele, și e o mare pierdere.

Ilkka Syvänne - Caracalla: A military biography [4/5]

O carte care mi-a fost mai degrabă utilă decât plăcută, pentru că am studiat-o lent și pe-ndelete, confruntând cu sursele primare ca parte din pregătirea podcastului de istorie. Îmi place ce face Syvänne cu sursele primare, felul în care le include și le adnotează, dar mi se pare că e prea dornic să-i dea o aură pozitivă lui Caracalla, un tiran sângeros. Dar chiar și-așa cartea merită pentru adâncimea analizei militare pe care o face carierei lui Caracalla, și punerii în context excelente - te pregătește foarte bine pentru a înțelege aspectele militare pe care le va discuta mai târziu. Nu are foarte mult material pe care să lucreze, dar chiar și-așa nu umple 700 de pagini cu baliverne.

Cam asta a fost, o perioadă în care am citit mai puține titluri pentru că am lucrat din greu la Podcastul de Istorie. Dar nu regret, au ieșit niște episoade faine pe care o să le publicăm în următoarele săptămâni :)