Horia (2024)

Dacă încă îl mai prindeți în cinematografe, nu ezitați. Horia e cel mai bun film românesc pe care l-am văzut în ultimii 10 ani, fără niciun fel de concurență. Și acum, că am trecut de această introducere simplă, hai să vorbim despre el.

O poveste simplă (fără spoilere)

Horia, un adolescent dintr-un sat românesc, este îndrăgostit de o fată care locuiește în Cluj. După o ceartă cu tatăl lui, acesta face un gest impulsiv și pleacă de acasă pe o Mobra care îi aparținuse tatălui său. Pe drum dă nas în nas cu realitatea, și i se alătură Stela, o puștoaică care vrea să scape de familia ei să ajungă cu el la Cluj. Și, pentru că nu vreau să dau spoilere (încă) au parte de diverse aventuri pe parcurs.

Povestea e extrem de simplă. E un format banal, un road-movie și un film cu adolescenți care dau nas în nas cu realitatea. Personajul principal e Horia (Vladimir Țeca) un tânăr de 17 ani (18 în două zile) care intră într-o ceartă cu tatăl lui (Petrică jucat de Liviu Cheloiu) din cauza relației lui la distanță. Decis să îi demonstreze tatălui lui că nu știe ce vorbește, Horia ia Mobra veche a tatălui său și pornește spre Cluj (de undeva din județul Constanța, nu mai țin minte dacă au zis din ce sat). Este o decizie naivă, mai ales că Horia nu e deloc pregătit pentru ce va urma. Prima noapte doarme sub un pod, unde e văzut dimineața de un clan de țigani și Stela (Angelina Pavel) coboară și-i fură telefonul. Supărat, Horia decide să își continue călătoria, și ajunge la bacul peste Dunăre unde se reîntâlnește cu Stela - care, la rândul ei, vrea să scape din clanul care o trimite la furat. Lăsăm spoilerele pe altă dată că nu are sens să zic toată povestea. Mergeți să-l vedeți.

Jocul actoricesc este adecvat, filmul e bine filmat, scenariul are foarte puține lucruri de reproșat, este o experiență relaxantă și amuzantă. Ah, și se poate vedea și cu copii peste 16 ani sau adulți peste 50, că numărul de imprecații este redus la minimum, se înjură, dar foarte puțin și cu foarte mult sens în context.

Oxigen pur

De multe ori mai vedeam câte-un film de-ăsta simpluț, fie de Hollywood, fie filmele alea de duzină, Hallmark, făcute pe rețetă, și mă-ntrebam ce ne-ar costa să facem și noi așa ceva. Că nu ai nevoie de mari actori, doar de niște actori decenți care să primească un scenariu decent și indicații regizorale ok. Și Ana-Maria Comănescu (regizor+scenarist) se pare că a făcut lucrurile astea cu mare îndemânare. Este un film simplu, relaxant, plăcut. Nu te îneacă cu mesaje puternice, sau cu meditații umflate cu pompa la o ciorbă la o masă murdară. Nu stă obsesiv cu camera pe faianța din bucătărie sau baie, nu alunecă în exces. Este… amuzant. E o comedie amuzantă. Nu doare capul după ce ieși de la film, ieși de la film și ești relaxat. Serios, simt că Ana-Maria Comănescu a descoperit ce ar trebui să fie genul „comedie” și a pus în film treaba asta.

Nu credeam că o să apuc să văd un așa film prea curând. Mă obișnuisem cu filmele din care ieși un pic înjurat din cap până-n picioare, gen Taximetriști sau Teambuilding, sau filmele cu pretenții de comedie făcută de oameni cu minte bătrânicioasă, gen Ramon. Nu e nici, nici. E decent, chiar dacă pe alocuri personajele își ies din pepeni și aruncă cu organul ici-colo. Nu este nici absurd în desfășurarea acțiunii, povestea are un parfum de credibilitate, chiar dacă la o chestionare mai atentă ridică prea multe întrebări fără răspuns. Nu încearcă nici să fie excesiv de simbolic. Ai putea spune că Stela este o zână care-l călăuzește pe Horia în primul lui contact cu lumea reală, pentru că într-adevăr personajul apare aproape magic, reapare de zici că-i călăuzită de destin și destinația ei finală are un parfum de magie. Dar de ce s-o dai exagerat în simbolism când poți să te bucuri de un film bun?

Horia e credibil ca adolescent un pic pămpălău, dar decent și inimos. Stela este jucată excelent de Angelina Pavel - o contrapartidă „spirt”, cinică a adolescentului lent și naiv. Finalul e optimist și extrem de nimerit, încă mă bufnește râsul gândindu-mă la el. Muzica e un pic nostalgică - vibe de anii ‘70, ‘90, soundtrack-ul e cu melodii vechi dar cumva se simte adecvat. Deci, ce zic, mergeți să-l vedeți. Și mergeți să-l vedeți la cinema pentru că merită.