De ce scriu cum scriu despre literatura română

2024-07-20, 08:35

Acum că a descoperit încă un scriitor că pun recenzii pe Goodreads și mimăm cu toții amuzamentul și dezinteresul în legătură cu recenziile răutăcioase din România, poate că ar trebui să explic un pic. De ce scriu chestiile pe care le scriu în recenzii? Aviz cititorului: Capitolul care răspunde întrebării din titlu este acolo și e destul de fain sintetizat, dar, ca literatura română, întâi vă chinui un pic înainte să vă arăt că de fapt n-am nimic interesant de spus. În orice caz, citiți vă rog mai departe, că sunteți oameni de cultură.

Dualitatea românului în ceea ce privește ce e românesc

Dacă ar fi să faceți o caracterizare a românilor, una din trăsături o să fie că își vorbește țara și compatrioții de rău peste tot pe unde merge - cu excepția celor care mint cu nerușinare în numele unui patriotism găunos și deșănțat. Există prea rar calea de mijloc, din păcate, un discurs echilibrat este complicat, având marele dezavantaj de a te pune succesiv în tabere greșite care nu au un discurs la fel de echilibrat ca tine. Nu exemplific pentru a nu lungi prea mult ideea, pentru că nu vreau să insist pe ea. Doar mai adaug că în general intelectualii din zona urbană care sunt fie de stânga, fie centriști sunt din prima categorie (totul e groaznic în România), un număr din ce în ce mai mare de neoconservatori adoptă a doua variantă în timp ce marea majoritate pendulează între „România e de rahat dar noi am inventat stiloul și suntem cei mai deștepți”, în funcție de context, fără cale de mijloc.

Și în mod normal am putea să spunem exact același lucru despre literatura română. Că suntem ultimii codași, dar când cineva ne împunge un pic în orgoliu ne afișăm cu marile noastre valori, cu Emineștii noștri care au făcut înconjurul mapamondului cu creațiile lor. Numai că e o tăcere bizară și în ceea ce privește eșecurile noastre proverbiale și în ceea ce privește succesele noastre redutabile în fața dușmanilor. O tăcere cruntă care ne face să schimbăm subiectul dacă conversăm cu cineva de-afară. Nu e ca și cum nu am avea o premiată cu Nobel pentru literatură, o avem pe Herta Müller, dar cumva nu prea ne convine să discutăm despre ea. Ne-ar plăcea să câștige Cărtărescu, măcar că are un nume vag legat de cărți și se termină cu escu, ce ne-am putea dori mai mult pentru a demonstra tuturor că suntem ăi mai tari? Dar Cărtărescu scrie chestii lungi, n-avem timp să le citim, și de fapt aveam altă treabă, de ce vorbim despre literatură, hai mai bine fotbal, Hagi, Nadia, Șoșoacă, alea alea.

Literatura română e un subiect incomod pentru oricine în afară de imberbul care a citit trei poezii de Eminescu în liceu și crede că a văzut genialitatea, pentru că avea de pregătit la lecție „condiția geniului în literatura eminesciană”. Nu prea vorbim despre literatura română, nu prea o citim, nu prea o cumpărăm, nu prea nimic. Avem librării, cu cărți și tot ce trebuie, dar nu prea discutăm despre literatură, nu prea o cumpărăm, mai ales pe-aia autohtonă. Și probabil pe ultimul loc în materie de discuții o să fie literatura română contemporană. De ce să vorbim despre ceva ce nu există?

Doar că, surprinzător, literatura română există în contemporaneitate și chiar cunoaște un moment de înflorire. Suspectez că s-au publicat mai mulți scriitori români relativ tineri în ultimii 5 ani decât s-au publicat în ultimul deceniu, o creștere sănătoasă, scriitorii români sunt mult mai prezenți în librării, chiar dacă prezența lor e pasageră. Dar nu vreau nici să fac o analiză a fenomenului cultural la noi în țară în anul de grație 2024; las asta pe mâna experților. Nu sunt unul. Sunt un simplu cititor care are o dilemă teribilă: dacă aș vrea să citesc o carte românească ce carte ar trebui să citesc?

Lipsă de critică utilă

Aș putea să mă iau după ce scriu criticii români. Probabil asta ar fi greșeala numărul unu, pentru că urmărind criticii români o să dau invariabil peste oameni care au lăudat fie Solenoid, fie Inocenții, fie Solomonarul, și asta înseamnă că o să-mi fie foarte dificil să dau peste un critic cu gusturile mele. Și pe blog am mai discutat despre critici și critică mai ales când am scris despre Solenoid căruia i-am dedicat o serie întreagă de articole de unde a ieșit și celebra vorbă: „înfășoară-mă în sârmă și dă drumul la curent!”. Fanii domnului Cărtărescu m-au atacat atunci și m-au atacat și la un an, doi, cinci sau câți le-a luat să termine de citit imundul text din Solenoid.

Dacă cauți recenziile la Solenoid vei găsi nenumărate texte laudative, unele încercând să mimeze un nivel înalt de cultură a recenzorului, altele pur și simplu scrise încă dinainte ca recenzorul să deschidă cartea. Uneori, hibele cărții sunt indicate în recenzii în chip laudativ: „un roman fluviu care începe abia la pagina 300” este aprecierea lui Liiceanu, editorul lui Solenoid, care tocmai ne-a zis că nu și-a făcut treaba să taie primele 300 de pagini. Recenziile Solenoidului sunt halucinante, o isterie publică menită să vândă cel mai mare scriitor român. Solenoid e, pe fond, o carte proastă, defocalizată, o bâlbâială prelungită pe multe sute de pagini, din care vreo 3 sau 5 sunt acoperite cu cuvântul AJUTOR, foarte artistic. Măcar le citești ușor pe alea. Restul, nu prea.

Problema nu ar fi asta, părerea mea despre Solenoid (sau alte cărți) este subiectivă, e părerea unui cititor cu opinii, dar nu reprezintă o universalie, nu e un adevăr obiectiv. Problema mea e că părerea asta nu e reprezentată deloc în zona criticii literare. Nu știu dacă lucrurile au stat vreodată altfel, dar așteptarea mea atunci când citesc o recenzie sau o bucată de critică literară este să-mi fie și mie utilă - fie să-mi arate lucruri pe care eu nu le-aș fi văzut în text, dar să fie o apreciere a textului, să-mi spună dacă merită să pun banii să iau cartea să aflu despre ce e vorba în ea. Nu știu foarte mulți care să facă genul acesta de recenzii, și în momentul în care cauți ceva informații despre o carte pe care o vezi într-o librărie șansa foarte mare e să dai peste un text de-ăsta cu aprecieri flatulente care ție ca potențial cititor nu-ți e cu nimic de ajutor.

Nu afirm nici că toată critica literară ar trebui să fie un ghid de cumpărare pentru inventarul librăriilor. Nici gând. Nu vreau să invalidez dreptul la opinie, chiar și flatulentă, hiperintelectualilor care se adresează doar profesorilor de la Literatură de la Universitatea București. Sunt ok. Părerile lor, mai mult ca părerile mele, vor fi cele prinse în volum cu titlul „Istoria Literaturii”. Spun doar că e totuși necesar și un astfel de ghid - e nevoie de mai mulți oameni care să vorbească cu un minimum de autoritate și să spună dacă o carte va merita sau nu va merita cumpărată. O democratizare a criticii, dacă vreți. Și prilejul a apărut odată cu

Goodreads

Goodreads este un site de recenzii care odată era independent (și mergea mult mai bine), dar care acum a fost luat de Amazon și ținut pe semi-întuneric și în foame pentru că Amazon e firmă săracă și nu-și permite să dea banii pentru întreținere. Și chiar dacă există alternative, StoryGraph, de exemplu, Goodreads a rămas centrul nodal al conversației legate de recenziile de cărți făcute de amatori. Oricine poate posta o recenzie, nu există foarte multe criterii de promovare, sistemul este ușor de folosit și intuitiv. Goodreads e de foarte mare ajutor pentru cititorii care pur și simplu doresc să afle ce zic alții despre o carte. Așa cum în România nimeni nu-și ia Observatorul Cultural sau România Literară ca să se convingă că merită să facă o cumpărătură, nici în străinătate lumea nu se duce la marii critici să afle dacă merită investiția, în afara cazului în care suferă de elitism în fază terminală. Majoritatea deschid site-urile de recenzii și se uită acolo - asta dacă nu se iau după influenceri când își aleg următoarea carte, practic recunoscând faptul că doresc să citească un autor care a plătit unii din cei mai bogați oameni din lume ca să-i amintească cartea într-un tweet.

Goodreads e, așadar, expresia perfectă a democratizării opiniilor despre cărți. Recenzorii sunt destul de mulți, dar unele cărți sunt mai recenzate ca altele, și sunt mult mai mulți care doar dau note cărților. Văzusem niște cifre: pentru cărțile populare proporția de recenzii este 1:1000, pentru cărțile indie poate să ajungă și la 1:10/1:15. România e genul de țară unde notările sunt cam 1:10 - majoritatea celor care citesc sunt și utilizatori experți de internet și pun și note și chiar și recenzii pentru cărți. Chiar și-așa o să vedeți că multe din cărțile românești au foarte puține recenzii, asta nu are absolut nicio legătură cu faptul că un tiraj de 1000 de cărți vândut complet e trecut de editură ca un succes răsunător.

Notele nu sunt suficiente

Goodreads e un barometru interesant pentru România. O să vedeți foarte multe cărți care primesc 5 stele pe linie - ăia sunt prietenii autorului care nu au altă opinie decât „aplaudăm ca focile”. Foarte des cărțile astea nu ies din sfera „prietenii autorului” pentru că nu se cumpără tirajele, dar, anticipez. Ideea e că Goodreads nu e, cel puțin la notare, un reper foarte bun pentru calitatea unei cărți din România. Când ai doar zece note pe carte e foarte ușor să faci brigading - să te strângi cu o gașcă mică să dai peste cap notele unei cărți. În bine sau în rău.

Așadar ai nevoie de oameni care scriu recenzii. Se poate minți, dar există o limită și la minciună. Poți să pui aceeași recenzie de pe zece conturi, sau o recenzie similară, dar e ușor de prins minciuna și aici. Așa că singurul motiv pentru care vrei să folosești Goodreads (pentru literatura română) nu e neapărat pentru notele unei cărți ci pentru recenzii. Până când îți dai seama de un lucru tragic. Noi nu prea știm să scriem recenzii. Aș da citate dar nu are sens să scot din context niște fragmente scrise de oameni care poate că nu vor genul ăsta de expunere. Doar că de la laude deșănțate, aproape delirante, la foarte seci și inutile „Cărtărescu redefinește textura sufletului uman în Solenoid”, cititorul român pare că vine pe Goodreads pentru a-și demonstra propria erudiție înainte de orice. Genul ăsta de habarnism critic e inspirat de cele două puncte de contact cu critica literară românească: ora de limba română, unde toți autorii sunt impecabili și scriitura este un adevăr divin pe care un autor îl șlefuiește în taină fără să-i înțelegem secretul, și coperta a patra. Coperta a patra este locul unde o să găsești niște texte delirante care sunt incapabile să-ți explice ce anume este cartea, foarte des folosind cuvinte mari. Când termină de citit un text, cititorul român este așadar condamnat să dea o apreciere pozitivă - sau să nu dea niciun fel de apreciere. Ceea ce fac cei mai mulți, abandonând ideea de a mai cumpăra o carte de autor român pentru că ai noștri scriu „prea greu”.

Cum notez și recenzez eu?

Ca blogger, am scris recenzii pe blogul personal în orice formă era acesta. Am început cu blogul de prin ‘99-2000, prin diverse locuri, înainte să mă stabilesc pe platforma wordpress prin 2006, mutându-mă pe dorinlazar.ro mult mai târziu. Am recenzat mai mult filme, muzică, prea puțină literatură - multă vreme am abandonat lectura și cred că am avut vreo trei-patru ani în care nu am citit nici măcar o carte. Când am revenit deja Goodreads exista - am început să adaug recenzii acolo, uneori le mai postam și pe blog, dar cumva mi s-a părut mai simplu să le pun pe Goodreads.

Ce mi-a plăcut a fost că Goodreads mi-a dat o scară valorică suficient de bună:

1* = Nu mi-a plăcut
2* = A fost ok
3* = Mi-a plăcut
4* = Mi-a plăcut foarte mult
5* = Extraordinară

Îmi dă loc de nuanță acolo unde contează. Saltul de la o stea la două e mare, dar odată făcut cartea poate să navigheze între numărul de stele. Uneori revizitez recenzii vechi și schimb după impresia pe care mi-am format-o și prin perspectiva altor cărți lecturate. Sunt cărți pe care le-am depunctat, sunt cărți pe care le-am apreciat mai mult (cel mai des la o recitire). În timp am căpătat mai multă consecvență.

Dar această scară de notare înseamnă că foarte multe cărți care nu-mi plac ajung la zona de o stea. Așa că atunci când scriitorul se supără pe mine că nu i-am notat cartea mai bine mă uit pe scara asta și mă întreb unde ar putea avea loc. „Din păcate n-am zero stele”.

Și acum vine recenzia. Pentru mine foarte important e să știu de ce citesc o carte. Care e relația mea cu cartea - este o experiență plăcută sau nu? Și în cazul cărților în care relația cu cartea e neplăcută (literatura română, dar nu numai) - ce anume a făcut acea experiență neplăcută? Ce anume nu se leagă? Ce lipsește din scriitura respectivă?

Dar ceea ce mă mână în recenzia mea e să scriu onest și deschis ca și cum aș scrie pentru prietenii mei și pentru cititorii mei. Oameni care au absolvit Școala de Făcut Prieteni Dorin Lazăr și au înțeles că nu menajăm dacă e ceva de rău de zis, dar și lăudăm dacă e cazul.

Exemple

Cărtărescu - Solenoid - 1*

Viața e prea scurtă pentru a citi Solenoid. Solenoid e o carte care te sărăcește din toate punctele de vedere – e o carte grea și e o carte lungă. Povestea e destul de simplă. Un profesoraș de școală generală cumpără o casă în formă de vapor care are în ea un scaun de dentist și un solenoid uriaș. La un moment dat face sex cu o colegă care atinge butonul de pe care se pornește acel solenoid, și încep să leviteze. Profesorașul o ia razna și nu știu ce s-a mai întâmplat pentru că nu am putut să trec de pagina 300, pentru că mi-am dat seama că e un demers inutil. Mai departe vă voi explica de ce cartea lui Cărtărescu este o carte proastă, de ce Cărtărescu nu știe să scrie iar Liiceanu este cel mai slab editor din întreaga Românie. continuarea

(aici am și o recenzie pe blog)

Margaret Atwood - Oryx and Crake - 1*

This is an abandoned book, and here’s why. First of all, the writer is incoherent at best, especially when she writes ‘present day’ stuff. It was disheartening to try to decrypt whatever the heck she tries to say; it’s the sort of book that has the pretention to be read twice to be properly understood, but has little appeal to be read at least once. continuarea

(asta ca să vedeți că nu sunt rău doar cu românii)

Ioana Pârvulescu - Inocenții - 1*

„Inocenții” e locul unde merg compunerile școlare să moară. Un text cu o voce falsă, un insectar de amintiri ambalate în figuri de stil lățite pe zeci de pagini, inconsecvent, cu paragrafe în care ideile zburdă fără noimă, lipsit complet de profunzime, unul din cele mai apreciate romane din ultimul an e încă un motiv pentru care alcoolismul pare o alternativă rațională la a cheltui banii pe cărți scrise de autori români. continuare

Cristina Chira - Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor - 3*

O colecție de povestiri scurte care au toate în centru (sau un pic în lateral) un personaj inspirat inspirat puternic din biografia autoarei. Cineva care face arhitectura, se angajează ca barmaniță, apoi pleacă în Anglia. Că este sau nu este e mai puțin important. Ce e deranjant este că poveștile nu se doresc să fie legate între ele (cu o excepție notabilă), cu toate astea ele sunt unite de acest personaj fantomatic. continuare

Alexandru Lamba - Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte - 3*

„Șapte virtuți…” urmează traseul unui corporatist deconectat de la propria viață, și amplificarea unor greșeli datorită lipsei de comunicare.
Lucrurile care funcționează. În primul rând scriitura. Chiar dacă pe la colțuri mai scârțâie, chiar dacă uneori autorul își mai scrântește câte-o gleznă într-o groapă metaforică, momentele sunt rare și nu împiedică lectura. Se citește fantastic de rapid, și ritmul e foarte bun - nu se bate apa-n piuă și nu se trage mâța de coadă în mod inutil.
Al doilea lucru este că în ciuda faptului că e o tentativă de Literatură, „Șapte virtuți…” are o scenă de sex care nu e mizerabilistă, în ciuda decorului vag mizerabilist pe care-l construiește în rest. Curajul de a scrie despre doi oameni care fac sex, să le facă plăcere și să nu fie o expresie a maladiei mi se pare că merită cu adevărat premiat.
Din păcate, însă, sunt mai multe locuri unde lucrurile nu funcționează. Să o luăm cu titlul: „cele șapte virtuți deșarte” sunt explicate în citate dintr-o predică fictivă care însoțesc primele șapte capitole. Zic predică fictivă pentru că citatele însele sunt ilogice - încercând să comenteze și să răspundă păcatelor capitale. Legătura cu conținutul capitolelor, însă, e șubredă rău… continuare

(asta să vedeți că și la o carte pe care am apreciat-o ca bună am chestii de comentat)

De ce fac asta?

Știu că mi se reproșează foarte des că vin și spun niște lucruri neplăcute pe un ton neplăcut. E drept. Nimeni nu i-a spus în față lui Cărtărescu că viața e prea scurtă ca să citești Solenoid - poate doar psihologul dânsului. Poate că față în față cu domnul Cărtărescu nu i-aș formula lucrurile fix așa - dar nu sunt față în față cu domnul Cărtărescu și nici nu-mi pasă de această onoare. Comunicarea din recenzie nu o am cu domnul Cărtărescu, așa cum nu o am cu Ioana Pârvulescu sau cu orice alt autor pe care îl citesc. Comunicarea o am cu mine și cu cititorii mei. Cui nu-i place e liber să meargă să îl citească pe Ceaicovschi, nu știu, nu îmi pasă foarte tare.

Da, uneori exagerez fie pentru a obține un efect semi-amuzant, fie pentru a-mi justifica mie relația pe care am format-o cu textul din carte. E dreptul meu de cititor, dacă tot mi-am pierdut timpul și banii cu cartea respectivă, să scriu despre ea cum doresc. Dacă vreau, pot să-i și desenez mustăți personajului de pe copertă, de ce nu? Uneori, foarte rar, cunosc personal scriitorul, ceea ce face întâlnirile ulterioare un pic ciudate. În funcție de cheful personal pot adăuga niște „ce n-a mers bine, ce s-ar putea face diferit”. În cazul Oanei (cea care m-a inspirat să scriu această postare, îmi pare rău că nu am obiceiul să fac vague-posting ca restul scriitorimii române), am îndrăznit să afirm că nu e complet eșuată ca scriitor în ciuda faptului că Stadii este maculatură. Scriitura are o șansă, mai are nevoie de o poveste bine organizată, un editor un pic mai sever, și poate un pic de dialog onest cu cititorii.

Și fac asta nu pentru că îmi place să antagonizez scriitori sau cititori. Nici pentru a-i distra - Alex Ștefănescu o făcea mai autoritativ decât mine. O fac pentru că vreau să-mi amintesc eu mie însumi ce am simțit când am citit o carte. Scriu pentru prietenii mei, să știe dacă o carte merită sau nu (din punctul meu de vedere) și scriu pentru cititorii mei care s-au strâns mai mulți ca un tiraj mediu de carte românească pe acest blog. Încerc să fiu onest în aprecierile mele, și chiar dacă gusturile mi se schimbă măcar sunt genul căruia nu-i e rușine să recunoască când greșește ceva.

Mai e un motiv important pentru care scriu chestia asta. Scriu pentru a înțelege. Vreau să înțeleg de ce lucrurile arată cum arată în literatura română; vreau să înțeleg cum pot eu la rândul meu face lucrurile mai bine atunci când o să le fac. Multă vreme am dat vina pe criticii de literatură, care abordau întotdeauna textele de la un nivel mult prea înalt. Mi-am dat seama în timp că ei nu sunt vinovați - publicul lor cumpără carte. Ah, că ei au public de cel mult câteva mii de oameni din zona intelectuală, și sunt singurii pentru care se scriu recenzii, asta arată de ce se cumpără cât de mult se cumpără.

Și ce consecințe are?

Faptul că sunt un pic dur, poate și ireverențios cu scriitorii români nu îmi aduce neapărat gloria pe care mi se reproșează că o vânez. Absolut neașteptat (cough cough), îmi aduce suficient de multă agresivitate - cu cât sunt scriitorii mai mari, cu atât mai agresivi sunt cititorii lor șocați de recenzia pe care am pus-o. Cred că cea mai mare surpriză am avut-o de la fanii lui Cărtărescu, care sunt mult mai agresivi decât s-ar putea crede și sunt mult mai incapabili să se exprime decât și-ar dori autorul.

Al doilea efect neplăcut e că uneori oamenii mai descoperă o recenzie de-asta și-mi spun în secret că da, și lor li s-a părut la fel. În public laudă autorii și cărțile, în privat… nu chiar. Ceea ce îmi spune că suprafața prietenoasă și laudativă ascunde un adevăr mult mai mare - anume că literatura română e un fel de CAR, în care toată lumea cumpără și laudă cărțile celorlalți cu promisiunea că la un moment dat își vor vinde și vor primi laude la rândul lor. Public avem omerta, când mergem la o bere îi bălăcărim pe toți care nu sunt prezenți.

Și al treilea efect neplăcut e că în momentul în care o astfel de recenzie iese la suprafață mai vine câte-un scriitor care insistă să-i citesc textul lui nepublicat „că e mai bun ca al lui X”. După ce primele dăți am cedat și am încercat să lecturez textele trimise, am decis să refuz onoarea de a fi beta-reader pentru oamenii pe care nu-i cunosc. E mai sănătos.

Ultima treabă e legată de scriitori. Marea majoritate nu reacționează la recenziile mele, și bine fac. Că reacționează în sinea lor, că sunt pe o listă de indezirabili a lor, foarte bine, e ok, nu mă deranjează să le citesc o carte în viitor dacă o scriu bine. Dar la unii animozitatea e mai fățișă - cercul sefiștilor s-a supărat când am comentat despre unii scriitori români în ICRPodcast, și nu mai sunt bine primit la discuțiile lor. În fine, nici asta nu mă deranjează, doar că uneori câte-un scriitor mai face vague-posting despre mine și ce am scris în vreo recenzie. Motivul pentru care eu nu fac vague-posting e să știe lumea clar despre ce vorbesc, de-asta măcar m-a ajutat că Oana a pus și numele meu lângă screenshot-ul pe care l-a pus pe Facebook, altfel dacă vedeam postarea ei ziceam doar „uite, un tip care vede același lucru pe care l-am văzut și eu!”. Sunt mereu într-un mare dezavantaj, am o memorie foarte proastă, fac doar conexiuni logice și nu prea țin minte chestii cu exactitate, așa că dacă vorbește lumea despre ceva ce am scris eu e foarte posibil să nu-mi recunosc textul.

În fine, anul ăsta mi-am promis ca din 100 de volume de citit, 25 să fie de literatură română. Nu știu dacă am menținut proporția, iar ultima carte românească mi-a tăiat cheful de citit, din fericire acum compensez cu ceva mult mai bun, chiar dacă merge mult mai lent.