#lecturi Vara 2024

Chiar nu am mai scris de la începutul lui iunie despre ce cărți am citit? Hai să facem o postare masivă, să mă asigur că nici cei trei cititori pe care îi mai am nu o citesc până la capăt.

Colleen Hoover - Verity [1/5]

Colleen Hoover e tipa aia care e pe val mai ales la adolescenți; acum e în cinematografe filmul făcut după „It ends with us”, o poveste care face ideea de abuz domestic absolut amuzantă - e primul film despre un subiect atât de grav care mă face să râd în gura mare în cele mai dramatice momente. Dar nu despre „It ends with us” vreau să vorbesc (deși, paranteză, Blake Lively joacă cât de bine se poate, și wow, ce seamănă cu Jane Seymour).

Eroina din Verity își începe parcursul cu hainele pline de sângele și creierul unui tip lovit de o mașină în mijlocul New Yorkului la ora de vârf - de pe a doua pagină se îndrăgostește de un tip extraordinar de bine făcut care îi dă cămașa de pe el într-o baie de Starbucks. Eroina nu este erou de acțiune, nu e un Schwarzenegger în mijlocul unui New York încărcat de zombies, este o scriitoare care se culcă cu toți tipii care o publică. Din fericire pentru ea, nu publică mult.

Verity ia premiul pentru cea mai neverosimilă scenă de sex, în care mușcă tăblia patului care avea tăblia lipită de zid. Dar e scris pentru adolescenți, practic Hoover este genul de scriitoare care are niște trope și nu îi e teamă să le folosească.

Roger McKenzie, Frank Miller, Klaus Janson - Daredevil, Marked for Murder [2/5]

Contribuția lui Frank Miller e mai degrabă de desenator aici. Este o bandă desenată care are cam toate tarele unei benzi desenate și prea puține din posibilele calități; povestea e slăbuță, dar acceptabilă pentru un anumit tip de public, dialogul e exagerat, personajele negative sunt prost explicate, are cross-overs câte încap, dar chiar și-așa nu e cea mai rea poveste posibilă. Drinking game favorit: de fiecare dată când Bullseye amintește că poată să omoare pe cineva cu orice obiect.

Scott Lynch - The Lies of Locke Lamora [1/5]

O carte abandonată la 10%. Sunt sigur că cartea devine mult mai bună mai târziu, dar chiar nu am putut să o citesc - personajul ba e minor, ba e major, ba îl jefuiește pe un bogătaș, ba ne întoarcem în timp cu câteva ore înainte de a-l jefui, ba cu câteva săptămâni… Și cred că și stilul mi s-a părut un pic prea pompos, prea încărcat. După câteva time-skips de-astea am decis că nu pot să urmăresc cartea, și am abandonat-o. Înțeleg de la alții că e o carte excelentă. Pentru mine nu a fost. Poate peste câțiva ani o să-i dau din nou o încercare.

Oana Paler - Stadii [1/5]

Un ITist se desparte de o tipă și se împrietenește cu alta, când îi moare fratele și el se îmbată. Drept urmare ITistul omoară un tip pe care vroia să-l întrebe „cine e” și nu primea un răspuns mulțumitor, după care se combină cu o influenceriță. Dar influencerița e plictisitoare, așa că se combină cu o tipă care e medic legist și psihiatru. Între timp, ajunge să lucreze cu poliția - și chiar măturisește unui polițist crima lui. Dar e ok, legista e omorâtă cu o piatră în cap. Oare acesta e doar un simplu joc. Fără semn de întrebare. Sfârșit.

Oana a văzut recenzia mea de pe Goodreads și a crezut că face o chestie luând concluzia recenziei și prezentând-o ca fiind singurul lucru pe care l-am zis în recenzie. Nu a spus nimic despre faptul că personajul e incongruent cu sine însuși, că romanul e o colecție de povestiri scurte legate cu sârmă și prea puțin sens. Că dialogurile sunt varză, că pot fi precedate memetic cu „Nimeni, niciodată:” și că pentru a descifra o scenă de sex a trebuit să facem brainstorming pe canalul de discord vreo 7 oameni ca să ne dăm seama exact ce vroia să zică. Dar și-a însușit concluzia, drept pentru care o transcriu aici:

Bine, faptul că a fost premiată cartea zice exact ceea ce vă așteptați: că e o carte proastă, pe care vă va fi mai bine dacă o s-o săriți. Oana Paler nu e complet eșuată ca scriitor - dacă învață să scrie ar putea chiar să scrie ceva interesant. Doar că Stadii nu e ceva interesant. Stadii este maculatură.

James Clavell - Shōgun [5/5]

Pentru că a fost temă la clubul Ghandei, mi-am făcut curaj să citesc Shogun. Ce experiență intensă! Și ce scriitură mișto - Clavell reușește să nu te plictisească în pagină, să schimbe perspectivele cu măiestrie, și să construiască niște personaje credibile cu motivații complexe care intră în conflict.

Pe la 60% cartea mi-a provocat o oboseală teribilă tocmai din cauză că era mult prea încărcată și situația mult prea tensionată. A trebuit să fac o pauză de vreo două săptămâni înainte să o reiau. Și, apropos, serialul care a apăut recent? Surprinde excelent esențialul, și portretizarea personajelor e perfectă. Și chiar dacă inițial îi dădusem cărții 4 stele (probabil pentru că mi-a indus acea oboseală de tot ce e japonez), experiența a fost de neuitat, și treaba asta merită premiată.

Sabina Yamamoto - Nu mai e nimeni acasă [2/5]

Cartea Sabinei Yamamoto vrea să fie o autobiografie ficționalizată pe ici, pe colo. Tot ce reușește să fie e o colecție de povestiri scurte care uneori au, dar cel mai des n-au legătură între ele. Are un mizerabilism cu parfum de credibilitate, pe de altă parte Sabina Yamamoto e incapabilă să ne explice situații până la capăt. Sunt episoade care rămân cu tine, dar majoritatea textului e uitabil. Poate lucrul care a rămas cu mine este întrebarea: Sabina Yamamoto sugera că maică-sa era prostituată și făcea orgii cu bețivii cartierului? Pentru că lucrurile sunt foarte neclare, și autoarea trece prin ele cu o nonșalanță bizară.

Suspectez că există un public pentru autobiografia Sabinei Yamamoto și acel public nu sunt eu. Dar scriitura nu e dezastruoasă, și măcar se înțelege ceva, chiar dacă nu e ce vrea autoarea să se înțeleagă. Nu mai e nimeni acasă e un proiect de mângâiat orgoliul autoarei - nu știu dacă merită să-i dați atenție sau nu. Dar se poate mult mai rău.

N. D. Stevenson - Nimona [5/5]

O poveste despre un fată cu puterea de a lua orice formă (Nimona) care se alătură „personajului negativ” (Ballister) pentru a lupta contra „binelui” cu tentă fascistă dintr-o țară de poveste.

Singurul lucru pe care l-aș fi putut reproșa acestei cărți este că partea în care Nimona și Ballister lucrează împreună e prea scurtă - dar dacă stau bine să mă gândesc e și aspect pozitiv, că nu se lungește prea mult ca să devină plictisitoare povestea. Și cred că funcționează excelent; chiar dacă nu reușește să deseneze la fel de bine ca în film societatea exagerată apărată de eroi „de poveste”. Și chiar dacă nu spune ce anume se întâmplă cu societatea după ce și regele și directoarea Institutului sunt eliminate.

Alex Olteanu - Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă [2/5]

Un corporatist se trezește într-un basm neoconservator în care e dat afară pentru că nu a îmbrățișat cu suficient de mult entuziasm ideile woke. Drept urmare chiar înainte de a fi concediat decide să se sinucidă înecându-se beat muci în mare. The end.

A, mai e și cu alte snoave pe lângă, cu sex. Dar ele pot fi scoase fără niciun fel de problemă din poveste, nu aduc nimic și nici nu duc nicăieri. Dar, de apreciat, sunt coerente.

Dacă mi-ar fi plăcut subiectul ar fi fost de trei stele. Scriitura e corectă, chiar dacă devierile care țin de sexualitate și relații interumane nu aduc nimic poveștii principale. Subiectul însă e clar că nu funcționează - e totuși logică de basm, deci nu pot să îi pun prea mult la îndoială logica. Finalul este o exagerare cumplită; cred că s-ar fi putut mai bine, mai ales că personajul nu prea își justifică acțiunea - caracterul desenat, chiar dacă e un pic fad, nu pare sinucigaș. Mai ales când lucrurile merg relativ spre bine pentru el. Dar bănuiesc că personajul se sinucide pentru că și-a dat seama că a devenit erou de literatură română, nu din alt motiv.

Mă întrebam când o să dau de un român tânăr fascinat de basmele neoconilor, și l-am găsit pe Alex Olteanu.

Bogdan Coșa - Cât de aproape sunt ploile reci [1/5]

Încă o carte abandonată, și de data asta nu pentru că scriitura e proastă. Scriitura, ca formă, e foarte bună, e șlefuită, dar nu își atinge scopul final, acela de a spune o poveste. Bogdan Coșa nu reușește să introducă personaje într-un fel în care să ne pese de ele. Este obsedat de cinematografie și pare că scrie scenariul pentru filmul pe care îl are în capul lui, dar nu e capabil să transpună în scris filmul pe care îl are în cap. Și există potențial. Oamenii care au citit povestea zic că e bună. Pare genul acela de carte care trebuie citită a doua oară pentru a putea aprecia ce face în primele 60 de pagini. Eu am abandonat la pagina 70, am zis că dacă la o treime nu mă-nțeleg cu textul e o luptă pierdută. Dar chiar și-așa, scriitura nu e neapărat rea.

Jules Verne - Căpitan la 15 ani [4/5]

Doamna Weldon, soția unui armator, se îmbarcă pe una din balenierele din flota acestuia. Alături de ea, copilul și bona, își pun toată încrederea în căpitanul lui Pilgrim. Pe vas mai apar încă cinci african-americani (dintre care cel mai bătrân, Tom, își poate revendica ambele etichete fără nicio problemă), cetățeni americani liberi supraviețuitori al unui naufragiu, și un câine, Dingo. Acesta e foarte nervos când îl remarcă pe bucătarul lui Pilgrim, Negoro.

Curând, căpitanul lui Pilgrim decide să-și suplimenteze captura cu un jubart, vasul rămâne în mâinile lui Dick Sand, un copil de 15 ani care e practic posterul pentru copiii exploatați în epoca victoriană. Acesta decide să îndrepte vasul către est, dar vasul este prins într-o furtună. Negoro modifică citirile busolei cu 45 de grade (explicația nu stă în picioare, dar fie) și reușește să îndrepte vasul fix pe țărmul Angolei, unde se întâlnește la fix cu prietenii lui negustori de sclavi. Africa-i o țară mică, mă gândesc.

Premisa este amuzantă - nu rezistă la o mică examinare, și Verne petrece prima carte (sau prima jumătate din volum) ca să explice curioasa situație. A doua jumătate discută despre teme grele, negoțul de sclavi așa cum e perceput de un contemporan al fenomenului.

Și poate asta este marea diferență între lectura de acum 35 de ani și cea de acum. Dacă atunci povestea mi se părea interesantă, cu mai multe cunoștințe despre fenomen am văzut lucrurile un pic altfel. Nu am putut să nu remarc că adevăratul erou al cărții este Hercule, americanul negru masiv care e portretizat, cum altfel, ca un ajutor de nădejde. El reușește să îi salveze pe toți, să îi urmărească pe toți de la depărtare, luptându-se cu pericolele junglei africane, și să îi colecteze și să-i salveze unul câte unul pe eroii albi ai poveștii. Nu pot să remarc cum i-a luat patru ani lui Weldon să trimită niște oameni să îi răscumpere pe cei patru cetățeni liberi încă în sclavie în Africa. Nu pot să nu remarc, mai ales, naturalețea cu care negrii sunt fie catalogați infami fie sunt ajutoare de nădejde pentru albii civilizatori.

Nu mi se pare însă că strică cartea. Dacă ar fi făcută o mini-serie de 8-10-12 episoade, exact cum a scris-o Verne, probabil am avea oameni revoltați că Hercule e făcut eroul cărții. Dar îți trebuie naivitate de copil să crezi că „căpitanul” Dick Sand e bun de ceva, și că eroul ar putea fi altcineva decât Hercule.