Dark Souls™️ al literaturii

Am avut ocazia în ultima vreme să reflectez mai mult asupra literaturii române contemporane și cum, sau, mai exact, pentru cine se produce ea. Și nu pot să nu observ o paralelă cu un alt fenomen pe care îl voi explica mai jos.

Scurtă introducere la Dark Souls

Dark Souls e o serie de jocuri făcut de From Software, inițial pentru Playstation, dar acum disponibil și pe PC. Motivul pentru care această serie a devenit un punct de referință este unul surprinzător. Nu e cel mai bun joc. Nu este cel mai inovativ joc. Este chiar plictisitor - este un Action RPG, ceva foarte simpluț: ai un personaj, îi pui arme și îi îmbunătățești niște atribute și te bați cu monștri ca să îți faci mai multe puncte și să-i pui personajului arme mai meseriașe până te bați cu un super-monstru. Sfârșit. Este formulaic, nu țin minte să aibă o poveste care să-ți schimbe stilul de viață; în plus, bucăți din poveste sunt înecate într-un gameplay repetitiv și dă în masochism. Are o singură calitate: e foarte dificil. Este genul de joc care devine o meserie - trebuie să exersezi mișcările pe care le faci, trebuie să devii mai bun decât calculatorul, și dacă veți spune: „dar nu asta sunt toate jocurile?” - ei bine, nu, Dark Souls duce lucrurile mai departe. Puțini sunt cei care reușesc să termine jocul, și mai nimeni nu reușește să termine jocul fără să citească hints de pe Internet.

În mod normal un joc foarte dificil de bătut devine o mare problemă - experiența nu e deloc plăcută. Dar pentru cei care reușesc să bată jocul treaba devine un blazon pe care îl poartă cu mândrie - streamerii au mai mulți fani care îi urmăresc pentru că reușesc să bată Dark Souls. După ce au bătut jocul, desigur, se vor îndrepta către jocuri și mai dificil de bătut. Așa a apărut genul „Dark-Souls-like” - adică un joc foarte foarte dificil, doar pentru cei mai răbdători și „tari” jucători. Dacă îți exprimi părerea contra jocului sau genului, răspunsul e mereu un „git gud” - fă-te mai bun, varianta de gamer. Dark-Souls e pentru cei mai buni, pentru meseriași. Jocurile din serie sunt întotdeauna apreciate de presa de gaming, singurul punct unde gamerii de elită și presa de gaming sunt de acord - Dark Souls sunt cele mai tari jocuri.

Dark Souls este o experiență frustrantă pentru cineva care nu are sute de ore pentru a investi în el; literally unplayable. Fără internet și fără hinturi puse de alți oameni, Dark Souls e de nejucat pentru un neofit. Nu e o experiență reală de descoperire (deși există un gen de streameri care insistă că ei fac treaba fără să citească pe net, doar dau din când în când ALT-TAB, că nah, obosesc de la atâta tensiune). Unele lucruri sunt prost spuse, prost explicate, prost relatate. Dar seria are faima care o precede, și jocurile Dark Souls ajung să fie omni-prezente; sunt cele mai premiate, cele mai jucate. Eticheta „Dark Souls of {gen}” este râvnită de orice joc - înseamnă că nivelul de masochism necesar pentru a bate jocul este peste nivelul normal, deci gamerii influenți vor vrea să-l joace.

Ce legătură are cu literatura română?

Mi se pare că literatura română contemporană a făcut o fixație cu genul „Dark Souls” și a învățat lecțiile greșite. Au văzut că treaba trebuie să fie dificilă și de nedigerat pentru neofiți - în consecință, se scrie prost, încâlcit și fără noimă. Povestea e slabă și ai nevoie de explicații suplimentare pentru a desăvârși experiența - și partea cu povestea slabă și-a însușit-o orice scriitor român. Că pentru a parcurge povestea trebuie să treci prin zeci de pagini scrise prost și fără noimă, și asta e o lecție pe care și-a însușit-o. Dar lipsește valoarea - lipsește eticheta, statutul, și ceea ce face Dark Souls mare este că puținele jocuri care iau eticheta Dark Souls plutesc într-o mare de jocuri accesibile și plăcute - ori literaturii române îi lipsesc fix cărțile astea accesibile și plăcute.

Dar poate cel mai distructiv e efectul pe care îl are asupra cititorilor. Ca un club elitist de gameri, și presa de specialitate, și cititorii de elită digeră numai chestii nedigerabile de către neofiți. Este o prăpastie enormă între ei și marele public; ei, cititorii experți, nu se mai pot coborî să joace un șotron cu neofiții, cititorii experți jonglează numai cu cărți care sunt necitibile. Solenoid, Solomonar, Theodoros, chestii grele la propriu, chestii masive, genul de volume care te validează.

Doar că goana asta după validare a uitat să mai facă și paliere intermediare. Ca să poți digera un Solomonar, ce anume poți citi înainte, ca să te antrenezi? Ce ghid de suferință de cititor poți citi pentru a-ți putea permite un Solomonar după? Cum ajungi la cititorii care vor să joace la liga mică? Cum le deschizi apetitul pentru marea literatură, singura care e scrisă în România?

Dacă jocurile au un Valve care a făcut Steam, o platformă de jocuri unde poți să găsești și Zuma Deluxe, și Dark Souls, cărțile nu au acea platformă. Nu există viață în industria cărților, nu există progresie, nu există experiențe trăite împreună, nu prea există streaming de cărți. Există booktok, pe care oamenii de marketing l-au acaparat ca să ne bage pe gât toate rahaturile lor dificil de digerat altfe - și o să dispară și ăsta, așa cum a dispărut și booktube-ul în neantul necitirii.

E frustrant să vezi cum, neconștientizând că nu poți trăi doar cu caviar, industria de carte românească insistă să ne pună pe masă numai Pârvulescu, Cărtărescu și alți asemenea. Industria de carte românească uită marele public, pentru că s-a concentrat exclusiv pe cercurile elitiste, și marea masă a populației a rămas în spate. Sigur, marea masă mai apare ocazional - e pomenită de fiecare dată când apar statisticile alea despre cum nu mai citește nimeni. Acei nimeni nu mai citesc pentru că voi sunteți incapabili să le puneți niște cărți pe masă - pentru că nu ați cultivat scriitori buni care să scrie pe înțelesul oamenilor, și nu ați făcut nimic pentru a-i readuce la lectură.

Între timp, însă, aflăm că Inocenții lui Pârvulescu, cartea despre cum comunismul nu i-a dărâmat casa din centrul vechi al Brașovului pentru ca autoarea să se plângă că se fac concerte de Jazz lângă acea casă, a fost cumpărată de 100.000 de oameni. Introducerea în programa școlară face minuni pentru orice scriitor, știm.