Andrei Pogăciaș la SETBv

Ar trebui să știți cine e Andrei Pogăciaș, mai ales dacă sunteți pasionați de istorie. Are un podcast (show YouTube) unde este invitat permanent, Colecționarul de Istorie, dar a căpătat foarte multă proeminență în momentul în care a colaborat la producția Rise of Empires, sezonul cu Vlad Țepeș, după care a fost invitat la mai multe show-uri YouTube. Înregistrările sunt populare și ușor de găsit, ceea ce îmi dă de înțeles că nu ar trebui să explic prea mult cine e omul😀.

Zilele astea a fost invitat la SETBv - un festival inedit organizat de Asociația District Hub și Centrul Cultural Apollonia: Brașov Science, Education and Technology 2024. Cu ocazia asta am putut să asist la o… nu știu. Conferință? Prelegere? Discurs? Stand-down (că nu stătea în picioare)? În fine. Andrei Pogăciaș a fost invitat, și Andrei Pena a fost gazdă pentru evenimentul de pe 18 octombrie din Centrul Apollonia. Tema conferinței a fost „Cum și ce transmitem prin istorie” - despre importanța istoriei ca armă propagandistică, dar și câteva episoade importante din istoria românilor.

A fost o plăcere să-l aud pe om live. În primul rând pentru că are o vorbire naturală, deschisă, și se simte că îi face mare plăcere să vorbească despre istorie, plăcere care nu a dispărut în momentul în care a început dialogul cu sala. Dar mai important mi se pare apelul la echilibru pe care îl face (poate în mod indirect). Andrei Pogăciaș face parte dintr-o generație nouă de istorici care e mai puțin încrâncenată ideologic și mai deschisă către cercetare, și către comunicare publică.

E un lucru extraordinar de bun pentru societatea românească, care încă se întoarce tribal la poveștile istorice cu eroi mitologici pentru a-și găsi validare. Andrei Pogăciaș e din seria oamenilor care demitizează; dar, spre deosebire de Boia, de exemplu, care e doar un eseist pus pe demolat mituri dar nepus nimic în loc, Pogăciaș vine cu o perspectivă care arată alternativa. De exemplu: Mihai Viteazul nu prea era interesat de crearea unei Românii avant-la-lettre, de acord, dar Andrei Pogăciaș vine și explică rațiunea pentru care a făcut gestul respectiv și explică și de ce Mihai e totuși un personaj extraordinar. Practic, ce face el e nu doar să vină să demoleze mituri (că asta e simplu, a demonstrat-o Boia), ci și să construiască altceva în loc.

Probabil asta e cea mai mare greșeală care a afectat vreo două generații de români: istoria a fost folosită ca o armă propagandistică de sistemul comunist, dar anii ‘90, ‘00, au mers încă din inerție în direcția stabilită de CC al PCR. Singura opinie alternativă (la nivel de popularizare) a fost cea a lui Boia, al cărui apel la demitizare a venit ca un mesaj destructiv, care să participe la pesimismul general în care ne cufundasem în probabil cea mai tulbure perioadă pentru România din punct de vedere economic. Discursul public a fost împărțit atunci în câteva tabere foarte proeminente, foarte extreme în abordări. Tabăra veche, a trecutului glorios, a protestat contra oricărei revizuiri critice a propagandei emise de Partidul Comunist. În tabăra asta s-au înscris noii dacomani (numiți de Dan Alexe dacopați) cu nume ca Napoleon Săvescu sau Daniel Roxin în prim plan. Oamenii ăștia produc cea mai complexă istorie alternativă a României, practic sunt creatori de romane fantasy istorice, în ele românii sunt creștini înainte de nașterea lui Iisus, ortodocși dinainte de schisma de la 1054, latini dinaintea romanilor, și tot așa.

Răspunsul la tabăra asta nu a fost prea strălucit. Multă vreme, discursul s-a polarizat coagulându-se în jurul lui Lucian Boia, care a pledat pentru demitizare. Un captivant eseist, aparent și istoric, omul s-a pus pe demolat dar a uitat să mai pună ceva din loc, lăsând în urmă o mulțime de oameni care descoperă câteva frânturi de adevăr istoric, dar insuficient cât să-și facă o imagine clară despre ce s-a întâmplat. Din păcate, vreme de cel puțin 20 de ani asta era singura vedere alternativă dominantă - o imagine goală, din care românii au fost complet șterși din istorie pentru că toate lucrurile pe care le știam din istorie erau basme mitologice inventate de propaganda comunistă. Școala asta de gândire a luat pe sus cam toată intelectualitatea română care încă trăiește în negaționismul ăsta al lui Boia. Când Boia era prea bătrân ca să-și mai publice eseele inflamatorii a preluat ștafeta Dan Alexe, care a scris o carte amuzantă despre cum a mers el cu Gigi Becali la Muntele Atos și n-a înțeles nimic din experiența aia, carte pe care a intitulat-o „Dacopatia”. Pe fond corectă în aserțiunile despre dacomani, eseurile lui Alexe sunt și ele amuzant de proaste, pentru că în afară de unul sau două articole despre dacopatie are o sumedenie de pagini în care se chinuie să explice că limba română e de fapt albaneză pentru un motiv care îmi scapă.

Cele două forme de cretinism istoric (tot ce e românesc e divin vs. nimic din ce e românesc nu e bun), dar și lipsa unui discurs echilibrat despre istorie sunt cele care m-au enervat suficient încât prin 2015 să fac planuri pentru Podcastul de Istorie. Am reușit să-l conving pe Sergiu să mi se alăture să citim împreună chestii relevante pentru istoria României și să facem un podcast din asta. Am început ezitant, dar în timp a ieșit ceva super-mișto. În fine, cred că era zeitgeist-ul de vină, că un pic mai târziu au mai apărut podcasturile Călinei și al lui Natan, și apoi au apărut și au început să vorbească și oamenii care au o vedere mai echilibrată asupra istoriei, precum Andrei Pogăciaș. Silviu Brucan cu cei 20 de ani era optimist tare; de-abia la 30-35 de ani de la revoluție începem să vedem un val de schimbare în spațiul public.

Dar schimbarea se întâmplă, și e o plăcere să îl asculți pe omul ăsta, live sau nu, că și în înregistrări e ca la conferință. Urmăriți-l la Colecționarul de Istorie pe YouTube și pe unde mai apare online.