Ce învățături tragem din scandalul de zilele astea din jurul Erikăi Isac

S-a vorbit destul de mult zilele astea despre Erika Isac și despre faptul că artiștii români mari plagiază cam mult. Nu plagiază, se inspiră. Și sincer, nu mi se pare foarte important. Nu se va întâmpla nicio mare revoluție în muzica românească - nici originalitatea și nici integritatea actului artistic nu sunt elementele care fac piesele populare - lumea nu ascultă pentru că vrea să audă ceva original, ceva bun, ci vrea să fie stimulat și șocat. Și pentru că din ce în ce mai puțini învață engleză și alte limbi străine, le e mai ușor când se reîmpachetează în limba locală entertainment-ul. Nu putem la filme pentru că costă prea mult, dar muzica e mai ieftină, și metodele de producție sunt mai simple. Și muzica e mai simplu de copiat, aducând totuși o oarecare notorietate. Ăsta e motivul pentru care mulți influenceri români au și ceva piese la activ.

Dacă nu ați citit despre scandalul ăsta pe nicăieri, pe scurt: Erika Isac a fost prinsă copiind o piesă facută de un grup super-mic și obscur din State, Pebbles & Tamtam. Piesa, Boohoo, a fost lansată acum două săptămâni și ar fi trebuit să fie hitul Halloween-ului. Până când s-a aflat că există un „original” și piesa sună foarte similar, atât de similar încât Erika a trebuit să spună că îl alintă pe iubitul ei Tzuki ca să semene cu rimele pe care le făcea. Pentru că originalul era „Pink like Suki” și multe versuri rimau în uki. După care, recent, Erika a scos o piesă cu Delia în care copiază flow-ul unei alte artiste internaționale. Nu e important.

Și nu e important nu pentru că nu ar fi important ce a făcut și ce n-a făcut Erika Isac, ci pentru că românilor ascultători de muzică nu le prea pasă de integritatea artiștilor pe care îi ascultă. Ar trebui să existe niște adulți în camera în care se iau decizii și din România toți adulții au emigrat sau sunt la furat. Asta ar fi prima lecție. Că de-aia ascultă tinghiringhi ăla înnebunitor de muzică așa-zis populară, publicul general nu știe să deosebească două piese, nu are educație muzicală cât să înțeleagă diferența dintre un plagiat, un cover si o inspirație și tot așa. Discuția e aproape inutilă. E bine că are loc, dar mi-e teamă că argumentele puse în mâinile unor afoni s-au transformat în altceva.

Erika Isac și-o merită pentru feminism?

HA! TOATE FEMINISTELE FURĂ! Pentru că atâta poți să gândești, pentru că dacă Erika are câteva piese cu mesaj feminist (care, să recunoaștem, sunt necesare, pentru că varianta în care femeia e denigrată e supra-reprezentată în muzica românească) nu înseamnă că ea vine dintr-un alt univers unde lucrurile se fac perfect. Erika e un produs al industriei muzicale românești, și ca produs muzical românesc, Erika are toate tarele sistemului în care a crescut. Nu e ca și cum ai avea un model foarte bun de unde să te inspiri: și când ajungi la o casă mare de discuri și vezi că așa fac și ei lucrurile, de ce ai învăța să faci lucrurile altfel? De ce să lucrezi cu sintetizatoarele, de ce să muncești pe instrumental când poți să iei mixul de-a gata? De ce să lucrezi la propria idee muzicală? Erika e și ea o victimă, ca generații de muzicieni români care au furat în prostie din afară.

Dar feminismul nu are nimic de-a face cu asta. Faptul că a copiat niște piese nu demonstrează nimic în legătură cu feminismul. Ah, că nu e capabilă să reprezinte mișcarea și că și-a asumat imaginea de eroină feministă ea nefiind capabilă să spună prea multe pe subiect? Aia e altă treabă din nou. Feminismul nu spune nimic despre faptul că ar fi ok să iei instrumentale și idei muzicale de la alte persoane.

Nimeni nu vorbește despre mașina de promovare Global

Cumva există ideea că YouTube e un fel de piață obiectivă, unde cele mai bune piese ies la suprafață pentru că se viralizează. Într-un clip comic, Erika Isac credea că oricine poate să facă ceva de calitate și să se viralizeze, fără să se întrebe de ce în primele locuri în topuri stăteau mereu numai artiști care erau reprezentați de niște case de discuri.

Dar ceva magic s-a întâmplat cu clipul ei la Boohoo. S-a împiedicat la 900k vizualizări, și pare că nu mai avansează foarte mult. Am auzit suficiente zvonuri legat de fermele de făcut views și like-uri, ca și de faptul că integritatea celor de la YouTube România (cel puțin) este deficitară. Acum, pare că mașina de făcut views, likes, și tot s-a gripat sub un milion, fix cam când s-a aflat că piesa e copiată. Nu se poate! Oare românii să fi fost atât de supărați pentru faptul că li s-a oferit o piesă copiată? Oare este un zvâc de integritate din partea românilor?

Hai mă, pur și simplu au oprit ăia mașinăria de făcut „succes”. Nu e ca și cum există vreun mod în care poți descoperi muzica românească. Ce, vrei să zici că oamenii tineri citesc Știrile ProTv să afle cum „Delia și Erika Isac, [sunt] puse la zid după ce au lansat piesa „Ratat”! Versurile în care înjură au isterizat România. Cum sună melodia controversată”? Sau cumva o să dea click pe un articol-spam despre cum un individ a dat play de 12 ori la piesa Boohoo?

Ori Global e o corporație care vrea rezultate. O corporație care vrea rezultate nu trăiește din accidente de-astea unde o piesă în care au investit ceva bani (minus banii pentru artiștii de pe lângă), așadar au cel puțin o cale de a face dintr-o piesă hit. Mai multe, probabil. Succesul nu e lăsat la întâmplare. Așa că normal că au o mașină de promovare care a fost oprită în secunda doi.

Și iată cum Erika Isac, care are aceleași posibilități ca ceilalți artiști independenți, își vede piesa deviralizată? Oh, nu, Erika, eu mi-aș pune mari întrebări în legătură cu colaborarea ta cu Global. Nu cumva te cam au la degetul mic, și contul tău de YouTube te poate retrimite în anonimitate?

Calitatea pe care ne-o dorim

E frumos că vorbim astea, dar le uităm. Și le uităm pentru că pentru publicul larg nu sunt importante, sunt doar o chestie pasageră. Publicul larg vrea să bumți bumți și să nu-i pese. Bumți bumți de calitate cât mai înaltă dacă se poate.

De fiecare dată când mă uit la clipurile celor de la RedLetterMedia sunt uimit de cât de multe produse culturale sub-medie ajung să fie consumate/consumabile la ei. Și mereu îmi revine întrebarea „ok, dar de ce, de ce la noi nu?” M-aș fi așteptat la o tonă de produse de calitate mai slabă sau mai înaltă, dar mai ales mai slabă. Îmi dau seama că (probabil din cauza unei populații de 20 de ori mai mari ca a României) există o piață mult mai mică pentru produse de nișă. Dar zici, totuși, nu avem doar de 20 de ori mai puține produse artistice. Avem de câteva mii de ori mai puține. De ce?

Păi, riscurile sunt mari. Și pentru artiști, pentru care pornirea unei antreprize artistice e prohibitive, și pentru consumatori, care își numără banii pentru nevoile de bază. Câți ar da bani pe concertul unui necunoscut în România? În State există probabil câteva puburi care le-ar permite unor necunoscuți să cânte, ba chiar poate le-ar cere să mai bage și niște coveruri dacă se pricep. Asta pentru că în România majoritatea oamenilor îți trăiesc de la zi la zi. Ideea de a merge într-un club să asculți un începător într-ale muzicii e prea costisitoare pentru noi.

Și unde vrei să-ți crească oamenii care să-ți creeze muzică de la zero? Dacă dai bani să ajungi în club vrei să fii servit cu ceva „la sigur”. Deci în loc să-l iei pe ăla care experimentează și încearcă să crească, îl iei pe ăla care a furat treaba gata făcută și zice că e a lui.

În fine, e atât de mult de zis pe subiectul ăsta, încât, frustrant, nu pot să zic decât „nu mai fiț’ săraki”. Sau, alternativ, dezvoltați un pic de patriotism local. Ah, nu e cazul? Toți visați să emigrați? Heh.

Atunci ce mai contează că Erika fură linii melodice? Și-așa suntem mental pe picior de plecare. Hai să mergem mai departe - și nici ăia care vin după noi să nu aibă o țară mai bună, că de ce ne-am chinui?

Dar nu despre asta vroiam să vorbesc. Hai că avem și alte treburi. Altă postare în care sunt cvasi-incoerent.