Jurnalul disperării

Acest articol va explica un lucru simplu: de ce sunt suporterii pro-europeni în mare disperare acum că jumătate din coșmar e realizat, cu un AUR confortabil în parlament și o sufocantă majoritate iliberală, și cealaltă jumătate de coșmar aproape gata să se împlinească. Plângăceală, am auzit-o numită, sau smiorcăiala „liberală” - dar termenul de liberal aici ar putea să vă confuzeze - se referă nu la PNL, care și el e iliberal, ci la ce se numește generic „progresism” (dar nu e, pentru că politica românească este teribilă).

Nu avem nuanțe pentru libertate

În 1989 aveam 10 ani. În iarna din 1988-1989 dormitorul din casa mea fusese la un moment dat cvasi-evacuat - frigiderul fusese mutat acolo și deconectat de la curent. Frigul era atât de puternic încât se formase (din cauza umidității) un strat de gheață pe interior, strat de gheață care creștea lent până ajunsese să aibă undeva la vreo zece centimetri grosime. E drept, am fi putut să spargem stratul ăla de gheață, doar ca să-l vedem crescând la loc ca mucegaiul și igrasia care umpluseră un alt perete, și contra căruia încercaserăm niște remedii „primite” pe sub mână nu pentru că nu ne permiteam să cumpărăm ceva produse de curățenie ci pentru că nu aveai de unde să cumperi.

Pentru oamenii ca mine, oameni care au trecut prin acele ierni stând la cozi la pâine pe cartelă (raționalizată, dar niciodată suficientă), libertatea este o chestie binară. O avem sau nu o avem, nu există alternative. Nu există nuanțe. Nu există alternative. Nu există o degradare treptată a drepturilor, nu există decât două stări. Libertatea de acum, atâta câtă e, prea puțină, sau lipsa de libertate.

Generația mea, așadar, nu are nuanță pentru libertate. Nici generațiile dinaintea mea, practic generațiile care acum sunt la putere. Nu avem nuanțe. Nu credem în degradarea treptată a drepturilor, pentru că am văzut cu ochii noștri cruzimea umană, am trecut prin lipsuri teribile, prin interdicții sadice, prin regimul penitenciar al unui lider dezaxat, și am văzut cu ochii noștri ce înseamnă lipsa aceasta de libertate.

Moneda are două fețe

Și ai putea spune că da, ok, dar libertatea are nuanțe. Mai pierzi un drept, mai câștigi pe partea cealaltă, lucrurile sunt mereu nuanțate, nu? Lege exista și pe vremea lui Ceaușescu, drepturile erau respectate, tribunale existau și atunci, în fond una din cele mai citite rubrici din almanahul Scânteia era „din caietul grefierului” unde apăreau tot felul de glumițe din chestii care se întâmplau în tribunal, de credeai că tribunalul era practic un circ unde doar proștii ajungeau să zică prostii.

Doar că suntem conștienți că oamenii care ar trebui să ne asigure drepturile, libertățile, care ar trebui să ne apere integritatea fizică și spirituală sunt oameni din generația mea și mai bătrâni. Care nu doar că au trecut prin acel regim penitenciar, dar au și aceeași interpretare dură asupra libertăților care a permis ca anii ‘80 să existe în felul în care a existat. Oameni care au crescut cu normalitatea lui 1984 care-l făcea pe Orwell să pară pistol cu apă. Și pentru oamenii ăștia normalitatea, punctul de echilibru, este la lipsa de libertăți. Pentru că satrapii din anii ‘80 nu au dispărut.

M-am plâns de optzeciști în literatură pentru că e un câmp suficient de izolat dar care se exprimă public, și am văzut efectul sufocant pe care l-au avut vreme de treizeci de ani asupra evoluției literaturii. Abia acum se dezmeticește literatura - deși arată palidă tare și e atât de vie că zici că-i moartă. Mâna otrăvită a optzeciștilor încă sugrumă literatura română; și numai o privire la ce se întâmplă în librării e suficient pentru a înțelege dimensiunile dezastrului.

Așadar, societatea se împarte, instinctiv, în două. Pe de o parte sunt cei ale căror libertăți le sunt furate, pentru care destinația naturală este frigiderul în care ții lucrurile închise ca să nu înghețe de la frigul din cameră, și cei care iau aceste libertăți. Aceasta este, la nivel fundamental, lupta care s-a dat la fiecare scrutin din 1990 încoace. Când au câștigat iliberalii sărăcia a continuat. Când au câștigat ai noștri am avut o speranță.

Istoria recentă ne-a confirmat treaba asta

După ce a căzut comunismul, puterea a ajuns la regimul care a ordonat războiul civil din Piața Universității, din 13-15 iunie. Orice libertate poate fi înăbușită prin forță, ăsta a fost mesajul. Orice libertate poate fi luată la loc. 13-15 a fost semnalul care a dat de înțeles românilor că suntem într-o zonă de război, și a pornit cel mai mare exod al unei populații pe timp de pace.

Primul președinte „progresist” a fost Constantinescu. Un lider slab, șters, o încercare de a mișca ceva, dar cu niște oameni incapabili, nepregătiți pentru schimbare. Fantoma FSN-ului a fost prea puternică și licărul de lumină a dispărut rapid. A reapărut, vag, cu Isărescu premier, și cu promisiunea aderării la NATO. Poate viața era grea, dar măcar începeam să câștigăm un pic de demnitate. După care, din nou noapte.

2000-2004 a fost o crudă reamintire că comunismul nu a murit. Adrian Năstase a pus mâna pe România și a sugrumat-o încet. Singura speranță a fost negocierea intrării în Uniunea Europeană, pe care Năstase a negociat-o submisiv. Având tarele unui apartcik (аппара́тчик), în momentul în care a găsit pe cineva care să-i dea ordine s-a pus și a îndeplinit treburile respective, cu zelul și hoția pe care doar un funcționar comunist o putea întrupa într-un singur om. Da, s-a făcut luntre și punte să îndeplinească criteriile de aderare, dar fără să sacrifice mafia și corupția prin care se pregătea să-și ia lumea pe nume propriu. În visurile umede ale „Baronului” Năstase mă gândesc că Bucureștiul devenea Năstasiana așa cum Roma a devenit pentru o scurtă perioadă, meteoric, Comodiana. Năstase se pregătea pentru două mandate de președinte. (și să vă zic un pic mai încolo o poveste frumoasă cu „Baroane”).

Uniunea Europeană și internetul, restauratorii libertății

Traumele anului de grație 2004 au fost uitate mult prea ușor de români. Au uitat de jurnaliștii cu oase rupte la ordinul baronilor locali. Au uitat românii dependența de baronii locali, au uitat ce înseamnă să trăiești cu grumazul sub bocancul oamenilor de forță. Au uitat de brutalitatea de care sunt capabili oamenii care încă au forță și influență, brutalitatea și sadismul care nu au fost vreodată vindecate sau pedepsite, care nu au trecut prin tratamente psihiatrice sau psihologice.

Jurnaliști urmăriți și bătuți? Avem. Libertăți la discreția unui singur individ, care decide ce ai dreptul să spui și să scrii? Am văzut. Și singurul suflu de libertate a venit prin Internet. Pe canale de IRC și pe bloguri, unde oamenii vorbeau nemijlocit. Țin minte și acum anul 2004 în care toată speranța stătea într-un refresh pe hotnews - site-ul care fura de la toată lumea știri, dar nu aveam cultura socială necesară pentru a înțelege dimensiunile furtului. Fără a face o digresiune mai mare, cu Năstase s-a luptat cu tastatura. Campionul care să ne reprezinte a fost un improbabil individ imberb, grobian, dezlănțuit - Traian Băsescu.

Năstase era sigur de victorie. Era atât de sigur încât și-a făcut mandatul de președinte de 5 ani, pregătindu-se pentru 10 ani de domnie și o retragere onorabilă așa cum i-o pregătea lui Ion Iliescu. Aroganța lui Năstase, rânjetul sigur de el, „numărați-mi ouăle” - precursorul lui „eu răspund doar la întrebările mele” de la Georgescu. Astea, toate, sunt întipărite în memoria mea. Anchetele din Cațavencu de atunci îmi dovedeau nu doar că lucrurile se făceau pe față, dar chiar și cu hoțiile făcute pe față, victoria lui Năstase era inevitabilă. Într-o țară încă închisă, aveam 25 de ani și nu ieșisem niciodată să văd cum arată lucrurile „dincolo”. Ieșitul, plecarea, erau niște privilegii încă, pentru cei care își permiteau sau pentru cei care vânduseră tot și plecaseră cu totul într-o ultimă investiție disperată.

Imposibilul, însă, s-a întâmplat. Pe 12 decembrie a avut loc turul al doilea de scrutin câștigat la limită de Băsescu. Pe 13 decembrie luam un tren spre București și asistam la discursul lui Băsescu din fața Casei Poporului. Ne câștigaserăm un pic de libertate, și asta era egal cu „tot”.

Nu a fost chiar atunci momentul în care am decis că nu o să emigrez din România, dar momentul ăla a jucat un rol foarte important. Deschiderea lentă, dureroasă, muncită, cu pericole și cu șovăieli, am trecut prin toată strângând din dinți și muncind pentru mai binele nu doar al meu, ci și al societății pe de-a întregul.

Sunt multe lucruri pe care i le putem reproșa lui Băsescu; dar cred că omul ăla a stat de partea corectă a istoriei pentru România. S-a pus de-a curmezișul când FSN-ul s-a reunit pentru a-l da jos când a devenit prea incomod. Omul a fost incomod mereu; „dictatura” lui a fost capacitatea de a-și duce mandatul până la capăt. Și la finalul mandatului lui, România era o țară destul de departe pe drumul de integrare cu Uniunea Europeană.

România needucată

Mandatul lui Băsescu a fost departe de a fi perfect. Poate că din punct de vedere politic lucrurile au evoluat în direcția corectă, și ne-am primit și ne-am întărit libertățile. România lui Băsescu este România în care pentru prima oară am simțit care sunt drepturile alea pentru care s-a murit la revoluție. Care erau înțelesul acelor vorbe de pe pancartă „vom muri sau vom fi liberi”. Dar, cum ziceam, departe de a fi perfect. Și aș putea zice că educația s-a degradat sub el, dar nu știu exact ce educație s-a degradat. Pentru că sistemul de educație nu a fost niciodată unul bun. Unul cu rezultate, da. Unul bun? Nu. Pentru că sistemul ăsta de educație a creat cetățeni șchiopi și orbi, incapabili să înțeleagă ce sunt alea libertăți și obligații, ce înseamnă domnia legii și ce înseamnă o societate civilă.

45 de ani de comunism au transformat educația într-un proces de spălare pe creier. Nicio reformă nu a introdus spațiu pentru gândire critică, pentru valori ale unei societăți libere și liberale. O societate cu suflet mic sau inexistent nu are cum să dezvolte capacitatea pentru gândire critică și aprecierea libertății așa… din nimic.

Asta a fost speranța care l-a propulsat pe Ficus Iohannis în rolul de președinte. Speranța că tarele lui Băsescu au fost înlocuite de un om cult, un educator, un profesor, un tip care a demonstrat că poate face din Sibiu un centru cultural. Că împăratul era gol, acum știm. Dar speranța era acolo. Nimic, însă, din ce sperasem de la el nu s-a materializat. Și acum, zece ani mai târziu, într-o completă degradare socială, suntem gata să ne reîntoarcem la anul de grație 2004. Sau în dimineața de 13 iunie, înainte să se dea ordinul pornirii represiunii.

Istoria are alt gust când faci un pas în spate și te uiți de sus

Multă vreme l-am urât din toată inima pe Iliescu pentru felul în care a prezidat peste violarea libertăților câștigate la revoluție. Libertatea aia câștigată aproape instantaneu a fost erodată atât de repede prin teamă și ură față de categoriile sociale care își descopereau noi puteri și capacități în libertate. Când însă faci un pas în spate vezi un lider comunist care a preluat puterea printr-un act extrem de violent, dar a cedat-o în fața unui scrutin democratic - o treabă pe care lideri ca Lukașenko nu au făcut-o. A făcut gestul ăsta de două ori. Și da, am ajuns să apreciez simplul fapt că ar fi putut face mai mult rău țării dar nu a făcut-o.

Probabil tot la dimensiuni istorice, căderea societății românești post-democratice nu va fi semnalată ca scrutinul din 24 noiembrie 2024. La dimensiuni istorice, vom reuși să vedem exact când a început planul Georgescu de deturnare a democrației. Poate începutul e la USR, forța anti-sistem pornită încă de la protestele de la Pungești și Roșia Montană. Simion e doar candidatul manciurian nereușit, care a depus munca zi de zi pentru a crea climatul iliberal care va sufoca libertățile individuale. Omul care a mințit și a promovat toate minciunile posibile, care a infiltrat societatea prin panică, minciună și ură. Numele celor care au participat la dezintegrarea societății vor rămâne probabil în anonimat. Jurnaliști care au îmbrățișat minciuna și au promovat-o. Indivizi care au infiltrat spațiul public și au făcut sutele si mii de grupuri de discuții subversive, care au strâns minciună peste minciună și au creat o stare de panică morală.

Probabil istoria va fi mai blândă. USR a fost forța anti-sistem, care a încercat să lupte contra corupției, și a eșuat pentru că era concepută și programată să eșueze. AUR a fost forța anti-sistem care să vină să erodeze încrederea și speranța de vindecare a societății. Simion, prostul muncitor care o să fie alungat de la masa victoriei ca o slugă. Și Călin Georgescu, candidatul manciurian, omul intangibil care a fost crescut sub radarul societății civile. Omul ignorat pentru că ideile lui sunt prea aberante pentru a fi luate în serios. Nu ne-am dat seama cât de tare rezonează cu rătăcirile din societatea românească.

Eu nu am crezut deși am văzut prieteni seduși de rătăcirile alea și pierduți pentru eternitate. Nu mi-am dat seama că sunt victime pierdute într-un război contra mea și a celor ca mine, un război dus de niște oameni puși pe rău, cu o abilitate extraordinară. Oameni care s-au pregătit temeinic, de decenii, pentru deturnarea societății, și eliminarea libertăților individuale.

Rezistența distrusă

Este iarăși unul din articolele alea lungi pe care nu le citiți fie pentru că nu aveți capacitatea de a lectura, fie pentru că fragmentele pe care le înghițiți acum în fiecare zi sunt scurte, de maximum un minut, și nu puteți mai mult. Îndobitocirea programatică a societății e o chestie care nu se face în două-trei săptămâni. Nu o lună de campanie electorală smintește întreaga societate să aducă în frunte un om care refuză să răspundă la „altceva decât întrebările mele”.

Am scris zilele trecute despre tefeliști, și felul în care au fost linșați mediatic de un deceniu. #reziștii, cei care s-au trezit în fumul de la Colectiv și care au fost adormiți la loc după ce au fost alungați sistematic vreme de zece ani. Ei erau pericolul, ei erau piedica, și au fost îndepărtați. Au fost corupți, lent, oameni din interiorul lor. Cei care au lucrat au un plan pe termen mai lung. Acum începem să-l înțelegem.

Să nu uităm însă ce a creat acești „tefeliști”, ce a creat acești „#reziști”. Lupta din ultimii zece ani a fost în jurul justiției. Speranța noastră era că justiția, aplicarea regulilor, e ceva ce s-ar putea obține dacă am păzi justiția de politicienii corupți. Tema luptelor generației pro-europene de tineri a fost că ei vor să se vadă trăind într-o țară în care legea îi apără, și le e sprijin. Realitatea însă e că lupta era în numele unui stăpân la fel de corupt ca și cel cu care generația asta a luptat. #reziștii au luptat să apere un puroi de un alt puroi. Și au fost păcăliți că o răfuială între politicieni a fost fix rezultatul pe care și-l doreau. Condamnarea lui Dragnea la închisoare a calmat o generație de oameni care și-a pierdut, deodată, busola. Spiritul civic a fost dezamorsat. Spiritul de luptă a fost otrăvit. Și cei mai periculoși scandalagii au fost corupți cu propagandă și îndoctrinați cu cel mai găunos patriotism posibil. „Hai, qwaye, ia suveranitate, de ce să asculți de ăia care-ți zic că noi, ăștia care te conducem, suntem corupți?”.

Reflectorul s-a mutat pe reprezentanții lor care au făcut pasul în față. Fiecare eroare a lor subliniată ca un act suprem de corupție. Mă uit numai la Brașov, unde Coliban, un om imperfect și un primar care a învățat destul de lent cum se conduce un oraș, a fost întâmpinat cu demascări, linșaj mediatic, și gratulat cu „curlingist” în presa locală de mare verticalitate, și între influencerii locali. În schimb, revenirea corupției vechi, a lui Scripcaru, este întâmpinată cu tăcere publică - nimeni nu are nimic de zis când toate ședințele de consiliu local de sub Scripcaru se desfășoară în regim de ilegalitate, cu încălcarea regulamentelor interne și a legii. Dar aparent verticalitatea presei și pseudo-jurnaliștilor s-a dus pe dânsa.

Despre disperare

Reacția la ceea ce a fost, probabil, cel mai democratic și corect scrutin din ultimii cel puțin 100 de ani din România a fost, de bună seamă, isterică. Spectrul unui individ pe care nu-l cunoaștem și care deodată va ajunge în fruntea țării ne înfioară. Este omul din umbră care ne sperie, dar nu doar el, ci oamenii care îl împing în față, care sunt și mai absconși în umbră. Și ce e de natură să te sperie cel mai tare e întunericul din care vin.

Oameni care sunt în noaptea minții, pe care îi clasificam ca analfabeți funcționali, și al căror analfabetism speram să nu ajungă să ia decizii. Nu analfabeții ăștia sunt cei de care îmi e frică, nu analfabeții ăștia sunt cei de care ne e nouă, tuturor, frică, ci de cei din spatele lor, care-i manipulează. Și care au școala dictaturii făcută în 1984-le ăla pe bune, nu ăla din cărți.

Spunea cineva ieri că dacă e ceva ce o deranjează la „fellow liberals” este că se smiorcăie îngrozitor, și de-aia oamenii „de dreapta” (neoconservatorii iliberali) fac mișto de ei. Într-un fel, o înțeleg. Am trecut prin lipsuri mai mari și prin situații mai sufocante.

Și sunt aici ca să explic ce se întâmplă. Am formulat ieri o explicație, dar cred că trebuie s-o punem aici, ca să mai îngroș dosarul pe care mi-l fac oamenii din spatele lui Georgescu cu încă vreo șase-șapte pagini A4.

Oamenii pe care îi vezi isterizându-se, oamenii care simt că totul e pierdut, sunt oamenii care au trecut prin procesul ăla pe care l-am amintit mai sus. Poate câțiva dintre voi sunt mai tineri și nu și-l amintesc așa. Poate primele voastre amintiri sunt cu Cartoon Network, sau cu YouTube și Selly, și nu înțeleg. Așa că dați-mi voie să vă explic ce se întâmplă. De ce oamenii ca mine simt disperarea aia - de ce și eu simt disperarea aia, și de ce mă sufocă rânjetul iliberalilor care sunt acum satisfăcuți că au o victorie.

În mod normal, într-o democrație puternică, o victorie a celeilalte tabere nu înseamnă decăt o direcție vag diferită. În loc să ne concentrăm pe proiectele X, Y, și Z, ne concentrăm pe G, H și I. Mărim taxele la săraci și le scadem la bogați. Închidem femeile sub lacăt în bucătărie, sau încercăm să le dăm dreptul de a decide ele dacă vor să se închidă sub lacăt în bucătărie. Chestii de genul ăsta.

Dar miza în România nu este asta. Nu a fost niciodată asta. Miza, în România, a fost completa dizolvare a drepturilor individuale sau amânarea acestei dizolvări. Libertățile câștigate în 1996, în 2004, în fiecare pas succesiv de atunci, toate au fost extrem de fragile. Ele sunt programate pentru ștergere completă și automată la orice pas greșit.

ASTA e miza. Societatea nu are niciun aliat. Toți aliații, toate soluțiile temporare, toți oamenii incapabili pe care i-am pus în față au fost soluții imperfecte care au fost constant răul cel mai mic. Au fost singura cale de a păstra o speranță de libertate. La fiecare tur de scrutin am închis cutia Pandorei și ne-am agățat cu disperare de ce a rămas acolo.

Din cauza asta o să vezi o generație întreagă de adulți care cred în libertățile individuale, dar care privesc cu disperare la felul în care libertățile individuale le sunt în pericol, și nu au cale de recurs. Cine o să-i protejeze? Justiția? Politicul?

O să te protejeze pe tine, brașoveanule, boxerul de ocazie Dan Tănasă, sau partenerul lui de box, Allen Coliban, cu cele 12 procente de mandat din partea populației? Sau te protejează coada de topor Sebastian Rusu, omul care ca viceprimar s-a opus vreme de patru ani oricărei acțiuni pozitive care ar fi putut fi interpretată ca „ceva bine făcut de primar” - omul care a luptat pentru răul brașovenilor și drept răsplată a primit locul sigur la Camera Deputaților din partea PNL?

Sau poate te protejează judecătorii care ne explică că fata de 12 ani și-a dorit violul.

Da, vot antisistem se numește. Și omul antisistem este omul care ne anunță că nu vor mai exista partide politice și că el nu va răspunde decât la propriile întrebări. Ăsta e omul antisistem, ăsta e răspunsul antisistem. Ăsta te va proteja? Ăsta îți va proteja drepturile? Un individ care te sfidează încă dinainte să ajungă la putere?

Disperarea e justificată - ea e acolo pentru că fiecare libertate câștigată în 35 de ani a fost o libertate fragilă. Că democrația românească și drepturile noastre nu s-au consolidat. Că chiar și cei mai buni lideri pe care i-am avut de-a lungul timpului au fost prea slabi pentru a consolida ceva. Că au fost și ei, până la urmă, la fel de corupți, deși poate „un pic mai puțin”.

Oamenii sunt disperați și isterici pentru că sunt demonizați de decenii doar pentru că își permit să ceară și să își afirme drepturile. Că sunt ironizați de șmecherașii din spațiul public. Că sunt atacați de presa cumpărată, de oamenii lui Voiculescu, Ghiță și oricine mai are acces direct la creierele părinților lor și copiilor lor, care ei înșiși s-au întors contra lor pentru că au îndrăznit să spere că au drepturi.

Sunt disperați pentru că sunt o generație sub asediu care își cere doar dreptul la un trai normal, decent, cu o justiție funcțională, în care să poată să meargă cu capul sus și cu demnitate, știind că societatea îi sprijină și le permite să crească, nu le împiedică fiecare încercare de a scoate capul la suprafață și să încerce să respire. Sunt disperați pentru că după atâția ani în care au trebuit să se lupte, să protesteze, să își smulgă cu dinții și cu unghiile fiecare amărât de drept, se văd abandonați de societate pentru un individ care minte cu nerușinare și smintește mințile și spiritele oamenilor.

Și atunci urlă. Pentru că, din nou, sunt trimiși în infern. Pentru că li se explică, arogant, că drepturile lor sunt negociabile, și că trebuie să accepte singurele căi pentru a trăi decent în România - corupția, hoția, sau fuga.

Și oamenii au obosit să mai fugă.

De-asta urlă, de-asta se isterizează. Nu e un răspuns rațional. Nu au privilegiul de a crede cu naivitate că mai există cale de recurs. Nu mai au energia de a lupta, și își dau seama că toate investițiile lor au dispărut mai repede decât o să dispară averile din criptomonede.

E doar primul stadiu al doliului pentru libertățile pierdute. Va trece repede. Ce va urma după va fi mai grav.