Post Scriptum la Jurnalul Disperării

Am scris lung și mai sunt câteva lucruri de scris, dar cred că aș fi rupt ritmul eseului dacă aș fi adăugat informațiile respective.

Baroane

Vă rămăsesem dator cu povestea cu „Baroane!”. În 2005, Cărtărescu și-a publicat eseurile politice publicate în Libertatea în anul 2004. Cred că e singurul moment în care l-am apreciat cu adevărat pe Cărtărescu, care scria cu ceva nerv într-o țară sub ocupație. Ceva însă mi-a dat cu virgulă, și nu știu dacă e o eroare personală sau o eroare intenționată. Mi s-a părut că tonul acuzator al lui Cărtărescu era excesiv de virulent în eseul „Baroane!” care dă și titlul cărții publicate. Nu l-am înțeles, dar l-am apreciat, iată, ce dovadă de curaj dă Cărtărescu!

Ceva ani mai târziu am dat de textul lui Tudor Arghezi cu același nume. Poate Cărtărescu și-a explicat referința și i-am ratat explicația, dar cunoscând intelectualitatea română e foarte probabil că nu a fost cazul, Cărtărescu se aștepta să știi care e povestea, sau dacă nu o știi să rămâi prost pe eternitate (optzeciștii au un mod foarte dur de a trata chiar și învățarea, trebuia să știi lucrurile astea deja, doar le redescoperi prin dialog socratic că erau de la început în tine de cât te-ai născut).

În fine, povestea lui Arghezi e ciudată și nu o înțeleg perfect. Germanofil, carlist, omul are o trezire anti-fascistă undeva pe la finalul anilor ‘30, iar în 1942 publică un „pamflet” (mă rog, mai degrabă o înjurătură) foarte coioasă la adresa ambasadorului german la București, baronul Manfred von Killinger. În principiu, îl face gras într-un limbaj foarte colorat, și îi reproșează niște lucruri pe care nu am avut vreme să le cercetez, fiind preocupat cu altele. Ideea e că articolul, grosolan de felul lui, îi atrage lui Arghezi un an de închisoare la Târgu Jiu.

Probabil în mintea lui Cărtărescu are același gen de eroism pe care îl asociază cu Arghezi. Intenția e similară, exprimarea nu e la înălțimea invectivelor argheziene, dar din fericire nici Năstase nu a fost von Killinger. Ar trebui să redeschid volumul de Cărtărescu, care până astăzi rămâne singura lui carte valoroasă din punctul meu de vedere, să văd dacă Cărtărescu își recunoaște inspirația sau doar rămâne o idee împrumutată fără citarea sursei.

Plângăceala iliberalilor

Un lucru mai trebuie să precizez. Dacă tabăra pro-europeană plânge acum, tabăra iliberală plânge încontinuu de mai bine de un deceniu, aproape două. Cea care remarcase smiorcăiala liberală eșuase să remarce continua smiorcăială iliberală, care se plâng de nu știu cât timp că se instituie obligativitatea sexului anal prin directivă de la Uniunea Europeană. Ceea ce dă un aer de legitimitate e că smiorcăiala iliberală e continuă, pe când smiorcăiala proeuropeană e punctuală, și se întâmplă acum. Iliberalii au putut să se organizeze și să distrugă țara între două smiorcăieli, la fel ar trebui să procedeze și proeuropenii.

V-am zis despre articolul lui Ernu (unul din multele) în care se plângea că proeuropenii se plâng de votul iliberal al prostimii, dar ei nu au voie să se plângă, doar iliberalii au voie să se plângă de votul proeuropenilor. Cam asta e atitudinea prevalentă, Ernu doar pune și el umărul la linșajul mediatic la adresa oamenilor care gândesc pro-european. Asta e atitudinea care a fost promovată nu doar de Ernu, dar și de toate partidele politice, inclusiv de Partidul Național Liberal care ar trebui să-și pună un „I” în fața lui Liberal ca să-și clarifice poziția. Oricum, i-ar avantaja denumirea de Partidul Național Iliberal. Și-ar asuma fix publicul pe care-l vânează de atâta vreme - votanții PSD și AUR, publicul la care tânjește PNL-ul USList.

Singurele partide politice care încearcă vag să reprezinte totuși curentul pro-european sunt în mare derivă, și le lipsesc niște lideri de opinie, le lipsesc oamenii capabili să se ridice și să le răspundă imberbilor iliberali pe măsura gogomăniei pe care o manifestă. USR o are în frunte pe Lasconi, o persoană care se aliniază cu valorile partidului doar la faptul că nu crede în autoeliminarea României din UE și NATO. REPER este un proiect de vanitate al unui politruc care simulează proeuropenismul pe diurna din Parlamentul European, iar SENS este un proiect politic sincer, dar care are în față zero oameni capabili de comunicare. Și mai este Forța Dreptei care este o glumă despre masturbare cât se poate de asumată.

Niciuna din forțele astea politice nu au capacitatea de a răspunde mizeriilor proferate de restul spectrului politic. PSD a îmbrățișat iliberalismul anti-european - de obicei făcea chestia asta pentru campania electorală, acum sunt șanse mari să îl îmbrățișeze pe termen lung, încurajați de sfidarea iliberală a lui Viktor Orban, și de votul de încredere antieuropean pe care îl sugerează rezultatele scrutinului pentru parlamentare. Realitatea e că Românii nu sunt anti-europeni, doar că AUR, PSD și PNL îi mint pe români în legătură cu consecințele chestiunilor pe care ei le propun ca soluții pentru problemele pe care ei le-au creat. Și românii nu au capacitatea de răspuns, și nici educația care să-i ajute să-și dea seama că sunt mințiți cu nerușinare.

Libertatea e un moft

În 2001 Ion Iliescu afirma că proprietatea privată e un moft, semnalând cam care va fi direcția în care vor merge anii de guvernare Năstase, în caz că nu era clar. Acum vedem la Georgescu semnale clare: nu ai voie tu să mă întrebi pe mine chestii, eu răspund doar la ce vreau eu, și o afirmație mai veche că partidele politice vor fi dizolvate. În fine, nu despre asta o să vorbesc, ci despre un sentiment prevalent în societate și care provoacă, în cele din urmă, plângăceala liberalismului pro-european.

Printre artefactele culturale românești, pe lângă „femeile sunt proaste și incapabile să gândească” (mesaj pe care îl văd foarte des pus ca motivație pentru „de ce nu votăm Lasconi”) avem și un foarte adânc „libertatea e un moft” și „drepturile sunt un moft”. Individul nu are drepturi, și nu are libertăți, astea sunt mofturi, visuri, prostii pe care le bagă alții în cap oamenilor. Visul de libertate anti-comunist inițial, apoi pro-european, a fost înecat de această credință adâncă în care drepturile sunt un moft. Manifestarea e simplă la nivel de individ. „Toți ceilalți fac cum zic eu, cei care vor să facă lucrurile altfel îmi periclitează integritatea”. Genul ăsta de gândire se vindecă cu psihoterapie, dar românul e prea mândru să accepte că ar putea să fie ajutat.

Acum, satisfacția pentru dezastrul iminent este vizibilă. „Libertățile tale sunt un moft” e o afirmație foarte satisfăcătoare pentru iliberali. Din păcate, satisfacția mea când și libertățile iliberalilor vor deveni istorie va veni doar post-traumatic, în cel mai bun caz, sau post-mortem, în unul din cele mai rele.

Să ne ridicăm de carâmbul cizmei

Încă o idee care a mai apărut în discuția care m-a făcut să vă provoc texte de 3800 de cuvinte e că răspunsul iliberalilor (greșit identificați ca dreapta în discuție) este mai sănătos „se ridică de carâmbul cizmei”, sau „they pull themselves by the bootstrap”. 🤮«« Pauză de vomă »»🤮.

Fraza asta e o frază cu intenții aparent bune dar de fapt cu o conotație extrem de otrăvitoare. Ideea e că prin eforturi proprii te poți ridica de la pământ și trece peste vicisitudini. Ideea e corectă, sună chiar aproape de „prin noi înșine” liberal (băieții de la PNL, știu că sunteți nedumeriți, era de la un tip pe nume Brătianu, nu aveți voi nimic în comun cu el). Realitatea e însă că acest „pulling themselves by the bootstraps” e o minciună prin care dreapta extremă americană, reprezentând o populație privilegiată, afirmă că ei au făcut acest efort de a se ridica din nimic, și și clasa săracă din SUA ar trebui să facă la fel. Minciuna ține de privilegii și de felul în care sistemul îi împiedică (cum altfel) sistematic să se închege ca forță politică sau financiară pe cei care acum sunt la pământ.

La noi încă clasele nu s-au separat atât de tare. Încă mai putem să scuipăm pe bolidul fiului Baronului că tot prin hârtoapele astea publice se plimbă și el. Așa că intenția din spatele acestui „să ne ridicăm de carâmbul cizmei” este un pic diferită - spune să ne oprim din plâns și să luptăm.

Păi bine, dar asta facem de prea mulți ani deja. Cât s-o mai facem? Ne naștem și murim în luptă cu sistemul? La un moment dat și lupta trebuie să se termine, ori pare că e interminabilă.

De-asta oamenii pleacă dincolo, unde carâmbul cizmei e mai înalt chiar și pentru cei care merg la făcut muncile de jos. „Oameni fără calificare” îi numea Ciolacu, șobolanul de la conducerea PSD. Doar niște refugiați fugiți din calea prăpădului pe timp de pace, doar o nouă etapă în cel mai mare exod pe timp de pace din istoria omenirii.

Dar ghieii o să…

Nu o să nimic. Singurul candidat despre care s-a vorbit că ar fi gay în această campanie electorală este chiar Simion. Singurele discuții îl legătură cu drepturile LGBT în timpul acestei campanii electorale au fost stârnite numai și numai de forțele iliberale, de Simionii și de scursurile de Georgești din campania electorală.

Și un mare scuipat în ochii creștinismului

Poate cea mai corectă pedeapsă pentru clerul creștin care „a încurajat lupta contra progresismului otrăvit” e să fi propulsat în fruntea țării, în numele creștinismului, un fanfaron care ia toate superstițiile din Formula AS și le pune ca credințe superioare chiar și creștinismului, și le substituie lui Iisus Christos. Eu am simțit scuipatul ăla în ochiul creștinismului încă de la primul contact cu individul. BOR-ului i-a ceva mai mult să se prindă, și a reacționat tardiv și neconvingător. Da, omul e un ipocrit fără măsură, dar măcar declarativ pare că e „cu ei”. În cele din urmă i-a luminat și lui Daniel mintea Dumnezeu și a dat un comunicat că se detașează de prostiile pe care le zice Georgescu. Târziu, ineficient, și poate suficient de clar încât să arate că instituția a pierdut înrâurirea asupra credincioșilor, care acum sunt pierduți în ereziile populismului pseudocreștin.

BOR i-a pierdut pe creștini care acum se uită spre numerologie, logică new-age, lupta anti-știință (BOR nu a fost niciodată anti-știință) și anti-morală, în numele unei morale alternative care n-are nicio treabă cu creștinismul ortodox. Dacă este cineva care va trebui să-și analizeze înfrângerea după alegerile astea, acela e ortodoxismul. Care își abandonează încă o dată credincioșii în fața unor erezii - la fel cum a cedat în anii ‘30 în fața legionarismului.