#lecturi Toamna 2024

Am senzația că nu prea am mai avut vreme să citesc în ultima vreme, așa că am lăsat-o mai moale cu book-dump-ul. Dar hai să vedem, sunt curios ce iese. Ultimul pachet l-am făcut în vară și parcurg acum goodreads-ul să vedem ce am mai citit de-atunci.

Dan Lungu - Sînt o babă comunistă (4/5)

Emilia Apostoae, născută Burac, este o femeie născută la țară, plecată la oraș să lucreze în confecții metalice; are o fiică, Alice, care a emigrat în Canada, unde se căsătorește cu un canadian, Alain. În perioada alegerilor are o discuție pe care o are cu fiica ei, care e și însărcinată, discuție care îi provoacă Emiliei o reacție defensivă în care își asumă statutul de „babă comunistă”. Emilia are o reexaminare a propriului ei trecut și se împacă cu viziunea ei diferită asupra comunismului.

Sînt o babă comunistă e o capodoperă imperfectă. Dan Lungu mi se pare că a găsit o voce pe care poate s-o reproducă bine, dar în afară de acea voce nu are foarte mult. Câteva povești cu parfium de credibilitate din trecut, și poate cel mai mare defect al cărții e finalul. Baba comunistă vede o altă perspectivă și pare că îi cedează. Nu sunt foarte multe lucruri care să justifice trezirea, chiar și parțială, a conștiinței Emiliei, cel puțin nu pare convingător parcursul ei pe final. Dar per total o carte excelentă, care-și merită traducerile, ecranizările și adaptările în teatru.

KJ Charles - The Magpie Lord (4/5)

Se pare că n-am pus recenzie pe Goodreads, dar măcar e bine că am salvat-o. Fantasy într-un setting victorian și gotic. Romance m/m - adică, pentru cine nu cunoaște prescurtarea, se iubește băiat cu băiat ca în seminariile ortodoxe. Partea de fantasy dă un pic în horror pe alocuri, și e foarte fain făcută; partea de romance e și ea construită cu eleganță. Scurtă. Merge excelent.

Alexandru Lamba - Azilul meu (2/5)

O nuvelă despre un român care emigrează în Franța în anii ‘60 și ajunge să lucreze la testele nucleare ale francezilor în Algeria, unde părintele bombei nucleare franceze vrea să experimenteze cu hiperspațiul creat de o detonare atât de puternică. Nu știu dacă e inspirat din ceva real (bănuiesc că testele sunt reale, dar obiectivele nu cred). Cartea, însă, nu m-a făcut curios să aflu mai multe despre programul nuclear francez, nici despre cât de reale sunt personajele pomenite în carte.

Din păcate, spre deosebire de cărțile anterioare (mă refer la „7 virtuți”), autorul eșuează în cartea asta să captiveze. Primul capitol e plin de proză purpurie, și am fost foarte ușurat când am văzut că după începutul purpuriu Alexandru Lamba reușește să se redreseze și să spună o poveste. Din păcate, cred că aș fi vrut mai mult detaliu. Prea multe aspecte sunt explicate fugitiv sau neinteresant. Există un întreg side-story cu o fată care e violată și a cărei implicare în poveste este cel mult marginală. Simt că autorul s-a grăbit prea tare cu textul ăsta, și a ieșit rău echilibrat: accentele pică rău, povestea e fugitivă și momentele care ar fi trebuit să fie emoționale, cathartice, sunt goale de sentiment pentru că autorul nu a lucrat pe relațiile care contează (cu George și cu fata beduină).

Povestea e spusă în ramă - primul plan, care conține și explicațiile evidente de la final, este cel în care un beduin de origine română vorbește cu un reporter? român. Nu e convingătoare rama, dar nu numai datorită punerii în scenă, ci și datorită faptului că ceea ce ar fi fost povestirea pe care o toarnă un beduin unui reporter este spusă pe două planuri într-un fel necaracteristic genului acela de comunicare. Apoi avansarea planurilor, făcută în paralel, nu e simultană, de fapt. Radu ajunge în 1962 în Algeria, dar derularea poveștii cu fata beduină culminează în 1961. Tot eșafodajul poveștii pică, din cauza asta. Oricum, rama e reamintită doar la final, când ni se dau explicațiile fără nici o urmă de subtilitate.

Nu e cel mai rău roman/nuvelă/text pe care o să-l citești vreodată. Până la urmă Azilul meu zice o poveste și ăsta e mare lucru. Doar că în loc să simți o conexiune cu personajele te simți grăbit printr-o poveste previzibilă. Măcar povestea e coerentă.

Rick Riordan - The Maze of Bones (The 39 Clues #1) (2/5)

Mă așteptam la o poveste pentru copii, din păcate e prea americocentrică, și prea pentru copii naivi. Dacă am putut să punem romane ca Insula Misterioasă, Robinson Crusoe sau Oliver Twist la romane pentru copii nu știu de ce insistăm să scriem în epoca modernă romane pentru copii de parcă sunt proaspăt scoși în lume. Nu e rea per total, doar extrem de naivă - nejustificat de naivă.

Alfred Assollant - Minunatele aventuri ale Căpitanului Corcoran (2/5)

Este un roman de aventuri în care englezii sunt ăia răi și francezii sunt ăia buni, roman scris de un francez cu scenarii foarte eroice în cap și cu vizibilă ură pe englezi. Din păcate, cartea e scrisă slab, e prea puțină atmosferă, e un roman de tipul „s-a dus, a văzut, a făcut” și ți-e neclar dacă face mișto de personaj sau nu. Indiferent de cheia în care citești cartea, nu o să-ți convină diversele abordări. Căpitanul Corcoran refuză să fie un Indiana Jones avant la lettre, rămâne doar un „avant la lettre”.

Ai Yazawa - Nana (vol 1-3) (3-4/5)

Un roman tip „slice-of-life” care se concentrează pe viețile a două Nana - Nana Komatsu, o tânără naivă care se mută la Tokio să fie artist grafic dar nu reușește să intre la școală, și Nana Osaki, o vedetă rock dintr-un orășel micuț care se mută la Tokio pentru a găsi succesul (și, poate, să-i dovedească fostului că poate mai bine ca el). Lucrurile se derulează lent. După primul volum însă Nana Komatsu devine mai puțin enervantă, și cele două devin mai simpatice. Și începe să se lege ceva, dar vedem în volumele viitoare.

Joss Whedon, Mel Rubi - Queen Sonja Volume 1 (2/5)

Incredibil de plictisitoare - și vorbim de o eroină cu o sabie cât ea de mare și cu țâțele pe-afară, și chiar și-așa, reușește să fie plictisitoare povestea. Chiar nu mă interesează continuarea (care nu era inclusă oricum în humble bundle-ul de unde le-am făcut rost).

Yoshikazu Takeuchi - Perfect Blue: Complete Metamorphosis (3/5)

E horror, thriller, dar și incredibil de naivă în același timp. Nu știu cum reușește, dar Perfect Blue reușește să impresioneze pe alocuri și să dezamăgească pe alocuri. Aș fi preferat un final mai realist, nu unul în care atacatorul/abuzatorul să pară că are zece vieți și capacități nebănuite. Nu vi-l recomand dacă nu puteți să acceptați un horror foarte grafic.

Ileana Surducan - Duminica pierdută (5/5)

E o carte care a picat la fix pentru mine, într-o duminică în care singurul lucru de care aveam nevoie e să mi se amintească să-mi iau un pic de timp pentru mine. Despre asta e cartea. Nu regret nimic. Nu e cartea perfectă, dar e ce îmi trebuia.