Bobul de piper

Bobul de piper este o dovadă a cât de veche este civilizația noastră pe acest pământ. Piperul nu crește la noi, în România. Piperul negru, Piper Nigrum cum îi zice pe numele latinescu, este o plantă care crește în India, este folosit în toată lumea în mâncăruri, și, mă informează Enciclopedia Britannica, are o folosință limitată în medicină pentru combaterea flatulenței. Deci românii au făcut negoț pentru a avea această plantă în arsenalul gastronomic, lucru care probabil mi-ar fi confirmat de ceva texte din evul mediu dacă m-aș obosi să le caut.

Eu o singură problemă am cu această plantă, și nu are de-a face cu flatulența. Dacă este ceva ce urăsc foarte tare la ea este apariția ei în timpul iernii. Te vânează. Apare de nicăieri, în mâncarea specifică sezonului. Este în zacusca pe care ai întins-o pe o felie de pită cu cartofi, din care muști cu poftă și când mesteci dai de ea. Este în supa de găină pe care o bei cu nesaț, e în varza în care vânezi sarmalele, este în cele mai neașteptate locuri.

Și n-are de ce să fie acolo. Că bobul de piper nu e bun în forma aia - îți strică toată textura mâncării, și tot gustul pe care vrei să-l dea mâncării este mai bine pus în evidență dacă îl macini. Și suspectez că știu care este originea acestui arsenal pentru a strica mâncarea de iarnă.

Autoarea e nimeni alta decât generatoarea multor altor atrocități gastronomice, eterna, nemuritoarea Sanda Marin. Acolo apare bobul de piper folosit în prostie în diverse mâncăruri - și pentru că în România două cărți sunt incontestabile și indiscutabile (mă refer la Biblie și la Sanda Marin), nimeni nu s-a gândit că poate mâncarea ar fi mai mișto dacă nu ar trebui să-ți ferești dinții de un bolovan negru și neplăcut de piper.

Dar am mâncat mâncare fără semnătura ucigătoare a Sandei Marin, și… surprinzător, e bună. Se poate și fără. Nu trebuie să vă mai pedepsiți nepoții cu piper în mâncare. Sau… idee. Se poate măcina.

Pentru că am o a doua origine posibilă pentru acest piper în mâncare. În mod normal, în orice țară civilizată piperul este măcinat. El vine ca încărcătură într-o râșință și vine la tine chelnerul să te-ntrebe dacă vrei niște piper măcinat proaspăt. Că aia e șmecheria - că dacă îl iei gata măcinat i se duce din miros, din calitățile gastronomice. Deci e normal să-l vinzi sub formă de boabe - dar după aia să-i mai dai o prelucrare și să îl macini înainte să-l pui în mâncare. Și probabil că așa ar fi fost lucrurile și la noi, normale, dar majoritatea oamenilor care gătesc în România s-au mutat la oraș pe vremea comuniștilor, și atunci era aproape imposibil să găsești mărunțișuri de-astea precum o râșniță specială pentru piper. Mai e și școala extraordinară care ne-a făcut bucătarii un pic analfabeți funcțional, și cărțile Sandei Marin au fost complet ignorate la partea în care chestiile gen boabe de piper erau strecurate ca să nu rămână în zemuri. Sau, mai e și argumentul ăla că dacă râșnița de piper era dificil de găsit, o sită era o chestie pe care o lăsai moștenire din mamă-n fiică.

În fine, dăm vina pe sărăcia morală și economică din comunism, și mergem mai departe. Unele lucruri chiar nu știi să le faci până nu ți le zice cineva, și e ok. Dar vă rog eu; data viitoare faceți-vă o favoare și măcinați piperul ăla.

Și poate data viitoare o să vorbim despre faptul că foaia de dafin nu are ce căuta în varza călită sau în tocană.