25 de ani – putem să uităm?

Au trecut 25 de ani de la mineriada din iunie. Sfârșitul copilăriei, cum îi spunea Ovidiu, sfârșitul tragic al copilăriei poporului român recent. Atunci a murit visul frumos de libertate pe care l-au avut oamenii proaspăt ieșiți de sub tirania lui Ceaușescu, și a fost înlocuit cu visul cu culori de coșmar care a fost decada 1990-2000.

O să vorbim din ce în ce mai rar despre asta acum; a trecut totuși un număr de ani de-atunci. Nu o să vorbim mai rar pentru că nu sunt lucruri importante de învățat, ci pentru că avem acum propriile metehne, care seamănă suficient de bine cu cele de atunci. Sper eu ca în 20 de ani să ne uităm în spate la anul 2015 și să ne amintim de epoca asta ca de un vis urât.

Dar până atunci, trebuie să ne amintim că venim din groapa de gunoi a istoriei. Să înțelegem că am fost doar niște barbari și că în caz că ne e neclar de ce România e o țară de la coada Europei, să ne reamintim că acum 25 de ani o parte din populație venea cu bâtele să o bată pe cealaltă.

Există unii care vor să fure acel moment, să-l revendice în interes personal. Au vrut să fure Piața Universității, au vrut să fure și 13-15 iunie, atunci când s-au luat la bătaie cu polițiștii și au dat știri false în presă. Așadar, când citiți acum că un activist a fost împușcat în cap, amintiți-vă ce zic eu: e o știre falsă, menită să mute 13-15-le în curtea #unitisalvam.

Pentru că cei care fură în ziua de azi Piața Universității își spun fără niciun fel de ironie “activiști” și urlă “jos capitalismul”, aparent amnezici la versurile:

Mai bine haimana, decât trădător
Mai bine huligan, decât dictator
Mai bine golan, decât activist
Mai bine mort decât comunist

Poate o să vorbim mai rar de-acum încolo, dar nu avem dreptul să uităm.

Comments

25 de ani – putem să uităm? — 4 Comments