25 de ani, și în sfârșit uităm

Cel mai discutat articol de ieri a fost articolul lui Ovidiu despre lungimea neregulamentară a fustei lui Carmen Iohannis. Întâmplător, tot ieri s-au împlinit 25 de ani de la revoluție. Nedeschizând televizorul pentru altceva decât transmisiuni sportive, nu pot să mă pronunț 100%; dar din câte vorbea Internetul cred că în sfârșit devenim amnezici în legătură cu 22 decembrie.

Și este bine. Sărbătorile atât de zbuciumate trebuie în cele din urmă trăite cu un pic de distanță. Sunt 25 de ani, și unele lucruri ar trebui să fie mai puțin importante acum.

Pentru mine 22 decembrie e ziua de naștere a națiunii. Îmi amintesc de comunism ca de un vis negru, sufocant, ireal, și m-am trezit cu adevărat pe 22 decembrie. M-a trezit frica aceea ce mi-a indusă prin televizor. Teroriștii. Se trage. Sute de morți. Zi, noapte, conectați. Televizorul a mers aproape non-stop, lucru șocant pentru cineva care vedea televizor doar zece minute pe zi (dacă). Stăteam cu sufletul la gură, și așteptam să ieșim din comuna primitivă. Pentru că aia e acum pentru mine comunismul: sistemul de guvernare al comunei primitive care era odată România.

Revoluția română din decembrie ’89 a fost de fapt revoluția care să încheie o altă revoluție. Pentru copiii care nu-și amintesc (Rogo, Ernu), revoluția comunistă este o revoluție perpetuă (scrie și la Marx), unde dușmanul trebuie mereu căutat în jurul nostru. Burghejii nu doarme, ei atacă fibra existenței fericite a oamenilor!

În sistemul acela în care toată lumea e vinovată, singura problemă e că nu au suficient de multe cadre cât să prelucreze toți trădătorii de țară, și nici suficiente închisori. Dar e ok, construim blocuri pentru toți și îi lăsăm acolo, cu mâinile legate, fără să le dăm voie să facă ceva pentru a-și îmbunătăți situația.

Ani mai târziu am citit King Rat (Changi în română), probabil cea mai bună carte a lui James Clavell. Cartea respectivă a fost cea care mi-a explicat cum de, totuși, există unii oameni care să fie nostalgici după sistemul comunist. Ca și Regele Șobolan, oamenii ăia se descurcau, iar uneltele nu erau diferite (Regele Șobolan cu țigări, comuniștii cu cartușe de Kent). Ca și pe Regele Șobolan, ‘eliberarea’ i-a lăsat săraci, penibili.

Așa că au încercat să păstreze închisoarea. În 1991, Ion Iliescu și Adrian Năstase căutau pe cineva cu care să vorbească la Moscova, să transforme România în vasal sovietic din nou. Din fericire, URSS-ul a căzut suficient de rapid cât să nu avem această opțiune. Băieții deștepți, regii șobolani au continuat, au crescut cu afaceri mari și cu furt la greu pe spatele românilor. Până acum câțiva ani, marea majoritate a românilor nu știau că banii pe care îi fură ăia sunt banii lor, luați direct din buzunarul lor. Acum au început să afle, și chiar dacă nu se comportă de parcă ar fi real, niște semne se văd. Baronilor locali (aristocrații de acum zece ani) le e un pic de frică.

În ciuda închisorii de 275000km² care a fost Republica Socialistă România, există și acum oameni care doresc să clădească comunismul. Oameni care vor să o ajute pe bătrânică să treacă strada în ciuda voinței ei, și dacă se zbate, un glonte în cap ar fi de mare ajutor. Oameni care vor să ne ia libertățile în virtutea unor idealuri mai înalte, irealizabile, pe care le-au impus ca superioritate morală.

25 de ani și suntem suficient de departe încât să nu mai dăm vina pe comunism. Ce se întâmplă acum nu mai e vina comunismului, ci a oamenilor care nu au înțeles libertatea la timp. 25 de ani după acea sângeroasă lovitură de stat care a alunecat greu, nesperat chiar, înspre democrație reală, și putem să zicem că avem o țară nouă, și putem să începem să construim. Să ne amintim că putem fi o țară mare, am trimis un om în spațiu, avem președinte minoritar care comunică prin Facebook și femeie președinte de partid politic major, ar trebui deja să avem și celelalte probleme rezolvate, sau în curs de rezolvare.

Și putem, ca oameni liberi, să ne vedem de plăceri desuete precum shopping-ul de Crăciun.

Not a spaceship

Not a spaceship

Comments

25 de ani, și în sfârșit uităm — 2 Comments

  1. Pingback: Buh-bye communism | Manuel Cheta

  2. Pingback: În luna decembrie să ne amintim cam cît de proști sîntem | alphablog.ro