Bani pentru cultură

Are Vali un clip foarte scurt în legătură cu motivul pentru care vrei să dai bani pentru cultură, ca individ. Și pentru cine e mai grăbit poate să dea play la clipul ăsta și gata, s-a terminat postarea.

Doar că banii sunt doar o parte din problemă.

Încerc foarte des să mă feresc de exemplul personal, dar în cazul ăsta e un exemplu foarte potrivit. Vorbim, desigur, de proiectul Podcastului de Istorie pe care îl fac împreună cu Sergiu Motreanu și care ne costă. Mult.

Nu am făcut niciodată un total, ultima oară fiecare oră de program cerea cam 10 ore de pregătire de persoană, o aproximare care nu cuprinde lecturile și cercetarea adiacentă pe care o facem, să zicem cercetare „laterală”. Un episod de 2 ore, cam cât ne iese nouă în ultima vreme, cere, așadar, vreo 40 de ore de lucru, asta neluând în considerare timpul de înregistrare, și mai apoi timpul de editare. Și nici banii investiți în antrepriză, care se adună și ei, chiar dacă avem privilegiul de a fi sprijiniți de niște donatori generoși (care nu acoperă încă complet prețul pentru cărți plus editare audio). Acum obiectivul nostru este de 20 de episoade pe an, publicate la 2 săptămâni, cu câteva pauze în timpul anului pentru că avem fie concedii, fie perioade de muncă foarte încărcate.

Există oameni care apreciază efortul nostru. Există oameni care ne descoperă episoade mai vechi și se interacționează cu ele, și ne bucurăm tare. Și există, desigur, oamenii care ne spun cum ar trebui să facem lucrurile, și cum ar trebui să le facem mai bine. Și aici vine ceea ce vroiam să vă zic.

  1. De ce nu-l faceți video?
  2. Ne place mai mult Anfile, Pogăciaș, Zaiafet. (și nouă ne plac. Sunt mișto. Dar nu fac ce facem noi)
  3. Ar trebui mai scurt! (între timp, podcastul Călinei există)
  4. Când ajungeți la *scrie aici personajul favorit*?
  5. Sunteți de-ăia care s-au dat cu romanii, latiniști jegoși. (nu, pe bune)

În general sunt foarte puține sfaturi pe care le-am integra în podcastul nostru. Eu și cu Sergiu suntem cumva stăpâni pe ce facem, programul pe care îl facem e bun, avem vreo 2-3000 de descărcări pe fiecare episod, avem vreo 1000 de oameni care sunt la zi (cât de cât) cu podcastul nostru. Cum am putea să facem programul ăsta să fie mai bun? Păi… bani.

Și am avut câteva discuții legate de bani și eventuale sponsorizări ale podcastului. Costurile însă sunt mari. Ar trebui să renunț la structura „liberă” pe care o avem acum, cu un program ceva mai strict, și să luăm povestea mai pe sărite - să facem așa, un fel de greatest hits (discuțiile le aveam înainte să facă dl. Anfile podcastul lui, poate cineva căuta vedeta următorului show). „Ce zici de niște colaborări cu podcastul lui X, cu Y, sau Z?” (nu suntem podcast de can-can, nu căutăm știrile zilei). „Poate n-ar fi bine să vorbiți de rău pe…”. „Bani? Nu avem, dar uite câte oportunități putem crea”. „Dar câți ascultători aveți? A, numai atât? Păi pe YouTube ați face mult mai mulți”. „Puteți să faceți video, putem insera și o reclamă, ar fi foarte ușor să facem ceva interesant”.

În general când am discuții de genul ăsta îi las pe oameni să vorbească, în primul rând ca să-mi dovedească că nu îmi urmăresc programul și nu îi interesează ca altceva decât ca oportunități de a face bani sau de a crește prestigiul favoriților lor. Pentru mine, podcastul e o pasiune, e o platformă de comunicare, e o cale de a descoperi lumea, și o oportunitate extraordinară de a învăța lucruri. Nimeni nu e interesat de lucrul ăsta - mai puțin oamenii care ne ascultă. Ei apreciază ce facem, și înțeleg de ce noi refuzăm să facem tot felul de compromisuri.

Da, ar fi frumos să îmi pot permite să trăiesc numai din făcut podcastul, ziceam că dacă și eu și Sergiu reușim să facem vreo 2000€ pe lună fiecare ne retragem în cabana de la munte și facem 50 de episoade pe an. Dar suntem prea proști ca să facem banii ăștia din podcast.

Noi suntem într-o situație privilegiată. Deținem drepturile asupra a ceea ce facem și facem ceea ce vrem noi să facem, chiar dacă asta ne dă burnout o dată la câteva luni. Majoritatea costului (uman și financiar) îl plătim noi din buzunar - deci ceva va trebui să ne umple și buzunarele. Alții au făcut compromisuri pentru a face ceea ce își doresc. Uneori, compromisul nu e vizibil. Poate situația de care vorbește Vali nu e cunoscută de foarte multă lume. Nu știu ce să zic.

Chestia e că până la urmă în orice antrepriză vorbim de costuri și cum sunt ele acoperite, altfel acea antrepriză nu poate exista. Cineva trebuie să plătească pentru timpul, energia și reusrsele consumate pentru a-ți aduce în față producția culturală respectivă. Dacă tu o primești gratis, pentru ea plătește altcineva. Uneori, persoana aia poate să fie o persoană rea (de exemplu Arabia Saudită care face sportswashing pentru ceea ce e în principiu un regim tiranic cu potențial criminal).

Vă las doar cu câteva întrebări care ar putea să explice mai multe: Cine ar da bani pentru cultură? Cine dă bani pentru cultura pe care o consum? Și de ce dă cineva bani pentru ca eu să consum cultură gratis?