Cultura scrisului la români

Dacă e un lucru care miră toată dobitocimea dacomană este faptul că nu ne-a rămas foarte multă informație despre daci în general, dar și despre transformarea de la daci, romani, cumani, pecenegi, goți, ce-or mai fi fost, la români. Și explicația e una foarte simplă: dacii nu aveau cultura scrisului. Nici oamenii care au rămas în spațiul numit cu drag „carpato-danubiano-pontic” nu și-au păstrat obiceiurile latinilor care ne-au băgat cultură (militară) cu forța pe gât. Însă ce e cel mai rău e că nici în anul de grație 2025 nu vedem o cultură a scrisului, și îmi vine să vă zic ca Ion-Heliade Rădulescu, autorul primului poem erotic românesc (de care știu eu, poate or mai fi fost) și care spunea „Scrieți, băieți, doar scrieți” (citat aproximativ, povestea mai pe larg aici).

Cred că suntem într-un punct în care vedem tot ce văzuse și Ion Heliade Rădulescu, dar într-un mod diferit. Cultura românească rămâne sufocată de cultura mare de afară, impotentă, incapabilă să exprime ce gândesc și ce simt oamenii de-aici. Știm că imboldul lui IHR poate fi și el o greșeală - poate că imboldul lui Rădulescu a dat prea mult gunoi în literatură. Dar înainte de judeca acel aspect al culturii, ar trebui să revenim asupra problemei esențiale.

[e un pic ironic că am ajuns să postez asta fix de ziua culturii române. De ziua cui? Ce e aia?]

Românii urăsc scrisul

De la cea mai fragedă vârstă scrisul nu este o unealtă de eliberare și expresie, ci de raportare, de testare, parte din sistemul școlar represiv. Scrisul e chestia care trebuie stăpânită ca să scapi de rigorile indivizilor ăia răi care nu sunt „acasă” - grădinița, școala. Dacă nu scrii corect, frumos, ești pedepsit. Scrisul e pentru reprodus lucrurile care te țin departe de joacă. Scrisul e asociat cu represiunea.

Și nu există niciun moment în care scrisul devine ceva plăcut. Scrisul nu e pentru povești, nu e pentru propria exprimare, nu e pentru nimic pozitiv. Nimic și nimeni nu te învață că scrisul poate fi pentru lucruri faine. E predat de niște oameni care nu au capacitatea să insufle pasiune în treaba asta - plăcerea scrisului e o chestiune nediscutată; utilitatea scrisului nu e explicată niciodată dincolo de necesitatea școlară. Scrisul e pentru extemporale, nu pentru jurnale personale, scrisul e pentru luat notițe după dictare, nu pentru trimis scrisori de dragoste, scrisul e pentru făcut tema, nu pentru scris ficțiune cu personajele tale favorite din desene animate.

De aceea vezi atât de mulți oameni care urăsc scrisul atât de mult încât îl abandonează complet de îndată ce întrevăd posibilitatea asta. Scrisul nu e o unealtă de creație și exprimare personală, este o unealtă a represiunii. Și la nivel societal am avut acea mare traumă comunistă unde scrisul te putea și condamna. Scrisul e rău.

Și am păstrat treaba asta la nivel de societate. Plăcerea scrisului este descoperită clandestin, este ceva secret - și dacă nu o faci devreme, nu o mai faci niciodată, pentru că deja ai pierdut momentul. Și oamenii se uită cu o reverență absurdă la oamenii care chiar reușesc să scrie ceva - atât de absurdă încât cei mai incoerenți indivizi ajung să fie apreciați numai pentru că și-au pus numele pe niște cuvinte înșiruite între două coperți de carton. Oamenii nu își pot închipui că scrisul ar putea fi o formă de exprimare cât se poate de normală, așa cum îi salutăm pe vecini când ieșim afară la plimbare.

Și treaba asta se simte

Se simte în cei care scriu. Fără o cultură a scrisului, nu prea există concurență, și cei care descoperă plăcerea scrisului o fac relativ izolați. Oamenii nu prea vorbesc despre scris. Despre cum s-o facă mai bine. Despre ce e scris bine și ce nu - nu este o îndeletnicire suficient de comună încât să fie discutată. Nu este acceptată ca o formă de expresie, nu e o obișnuință zilnică, nu e transformat într-un subiect de interes.

Rezultatul îl vedem între cei care scot capul și încep să scrie. Majoritatea copiază stilurile care le-au plăcut - absolut de înțeles, dar asta parcă ar trebui să se întâmple la început, nu la maturitate. Apoi, deschizi carte după carte numai ca să vezi niște oameni care nu au înțeles că trebuie să comunice ideile și imaginile pe care le au în cap - că cititorul nu trăiește cu experiențele scriitorului în cap. Că ăsta e un lucru pe care îl înveți după ce scrii mai mult - că scrii pentru cineva. Scrisul pentru sine, care se invocă atât de des de către autori, se numește jurnal, și este foarte bun, dacă își păstrează audiența la o singură persoană - scriitorul însuși.

Ăsta e motivul pentru care deschizi o carte românească și simți că ai suferit o fractură mentală și intelectuală. De-asta, pentru mulți, deschiderea unei cărți devine o corvoadă - pentru că ceea ce li se pune în față e neplăcut, pentru că vine la slaba concurență dintre puținii care au descoperit plăcerea exprimării în scris.

Calitatea începe și cu cantitatea

În cele din urmă, înțeleg altfel sfatul lui Ion Heliade Rădulesc. „Scrieți, copii, numai scrieți” este un imbold chestionabil, dar are și avantajele lui. Nu e o idee proastă - pentru că cred că cantitatea vine înaintea calității. După ce produci o cantitate serioasă de text începi, poate, să deprinzi și capacitatea de a exprima mai ușor ceea ce gândești. Și începi să lucrezi pe text, începi să faci ceva dincolo de producție pe bandă de text - începi să faci „crafting”. Mai mult decât să produci pe bandă rulantă - să deprinzi meșteșugul, să o faci cu intenționalitate. Atunci creezi, când muncești pe ceea ce scrii.

Asta iarăși e o chestie care nu se înțelege din școală - că textul e muncit, dar nu pentru că autorul primește inspirația divină și se chinuie să caligrafieze literele pe hârtia „de autor”. Textul e muncit pentru că trebuie recitit, revăzut, reînțeles, modificat până devine clar, până devine bun, până exprimă ceea ce ar trebui să exprime. Textul bun e muncă. Expresia sinelui, în fond, se face nu doar pentru ochii proprii, ci pentru înțelegerea lumii. Scrisul, desenul, cântecul, toate sunt forme de traducere a trăirilor interioare pentru a le face cunoscute celorlalți - este o intermediere care poate fi mai dibace sau nu. Cei care o fac bine o fac pentru că au muncit mult în sensul ăsta, fie că își dau seama sau nu.

Cititorul

Și, desigur, nu se poate ca lumea să scrie mai bine fără cititori. Și așa cum nu formăm scriitori pentru că nu avem cum, nu formăm nici cititori. Cititul este și el un lucru văzut cu ură - și sunt conștient că sunt privilegia de faptul că în cercul meu de prieteni oamenii vorbesc despre cât și ce au citit, nu se laudă cu cât de puțin au citit.

Ar fi o lume mai bună dacă românii ar citi mai mult? Poate că da, deși nu știu ce să zic, am văzut prea mulți oameni care sunt capabili să citească și o fac, și care au mintea franjuri. Am aflat relativ recent ca societate că există analfabetism funcțional - oameni care par capabili să citească dar nu înțeleg nimic. Și nu ar fi singura problemă. În cele din urmă oamenii vor căuta să-și reconfirme opiniile și caracterul - și dacă mârșăvia și ura față de cei care vor să facă lucrurile corect sau cinstit domină, oamenii vor căuta să citească oamenii care le reconfirmă că ceea ce sunt ei e ceva valid și corect. Dar măcar e o oportunitate în plus ca oamenii să învețe lucruri despre lume, și poate oamenii o să fie mai puțin încrâncenați.

Dar, cum ziceam, nu poți aduce cititorul aproape de lectură când tu scrii cum scrii. Și nu am sfaturi despre cum să scrie lumea mai bine. Mă gândesc că postarea asta e și ea scrisă degeaba, și o să mai alunge câțiva cititori departe de bloguri. Ce să zic, sunt complex, conțin multitudini.

La mulți ani, Culturo română!