Coiful daco-geto-scito-pelasg

Nu prea mă dau cu părerea pe blog despre lucrurile care țin de istorie pentru că în general nu prea îmi plac polemicile la modă. Dar discuțiile recente în jurul coifului de la Coțofenești au adus câteva idei pe care le-am discutat și în ultimul episod de podcast.

Prima e legată de originea coifului. Că e dacic, că e getic, că e scitic, deși, cum zice Sergiu, sciții erau și nu prea erau pe-acolo în perioada respectivă. Habar n-am. Poate să fie și chinez, făcut după un desen aztec, din punctul meu de vedere. E neimportant. S-a găsit aici pentru că i-a aparținut unui fost locuitor al acestor locuri.

Am auzit diverse teze, că are desenaj de inspirație iraniană, zoroastriană? Sau, zice Dan Alexe cu o siguranță înfiorătoare, că e scitic? Ok, interesant. De ce nu ar fi getic sau tracic? De ce i-am nega unui locuitor al acestor locuri inspirația cosmopolită când și-a comandat un coif de aur? Habar nu am. Există un război teribil în societatea românească împotriva acceptării multiculturalismului spațiului denumit generic „carpato-danubiano-pontic” (deși denumirea asta nu prinde, logic, decât Țara Românească cu Dobrogea). Indiferent la care parte a discursului te uiți, toată lumea pare foarte grăbită să nege aspectul multicultural al indivizilor care trăiau pe-aici, și foarte puțini par deschiși să accepte că spațiul României a fost locuit de niște oameni care „erau umblați”, care comunicau cultural și economic cu alte regiuni de pe glob.

Nu o să comentez foarte mult despre ce băzmește Dan Alexe, al cărui merit în zona asta se oprește la popularizarea termenului de „dacopatie”. Alexe e foarte motivat să explice că nimic nu s-a făcut vreodată pe teritoriul României, deci nici acel coif nu e al localnicilor (ceea ce nu e imposibil, dar e improbabil). Nu am putut să trec peste „nu există nimic concret dacic sau getic”. De acolo pornește Alexe, e momentul în care spunem stop-joc, hai sictir, mergi la culcare (e la minutul 3:15, nu trebuie să suportați foarte mult din interviul ăla). Am mai ascultat mai departe un pic, și Alexe plusează cu negarea unei „culturi coerente, masive, geto-dacice”, explică că nu există dicționar latin-getic sau latin-dacic, neagă indirect și existența unor culturi africane moderne individuale, încât dacă ascult mai departe îmi e un pic teamă că o să aflu că Decebal conducea un Mercedes, nu Dacia (hehe).

Alexe și alții ca el sunt niște oameni care abandonează istoria în favoarea emoției. Caută senzaționalismul emoției negative (nimic bun nu a ieșit sau nu a fost creat vreodată din teritoriul României) și abandonează informația istorică. Dar cea mai tragică mi se pare lipsa dubiului în absolut orice afirmă. Omul are certitudini fantasmagorice - el, ca și dacopații. Dacă până acum 10 ani credeam că Dan Alexe este „anti-dacopat” după ce am mai citit un pic pe subiectul ăsta mi-am dat seama că omul e doar „antidaco-pat”, suferă de aceeași boală ca dacopații, doar pe invers. Nu o să intru atunci să disec toate erorile de logică pe care le săvârșește Alexe, e prea mult.

Al doilea lucru este legat de cât de inert cultural a fost ca obiect coiful de la Coțofenești până în ziua în care a fost furat. Și remarcam că furtul, dispariția coifului l-a reactivat ca obiect cultural. Sugeram câteva idei de a-l re-face cultural relevant pentru noi, românii (că suntem de origine valahă, moldovenească, maghiară, turcică, tătari, ucraineni, sau cu sânge african). Să facem nu una, ci patru reproduceri din aur (cantitatea de aur nu e mare, valorează vreo 60.000€, nici cât un apartament într-un oraș mare), și le plimbăm prin toată țara. Explicăm oamenilor de ce coiful ăla e inspirat de sciți și de iranieni, ce e ăla zoroastrianism, și cum a ajuns așa un amestec cultural să se exprime pe teritoriul românesc; și le confirmăm oamenilor că România e o țară multiculturală, care îmbină aspecte (pozitive) și de la alte popoare. Îl memăm. Vreau un videoclip muzical în care Erika Isak cântă cu Cheloo de la Paraziții și cu Connect-R de la Zăpăciții în care toți trei poartă coiful geto-daco-traco-scito-pelasgo-aztecic pe cap. Dacă tot am zis de aztecic, chemați-l și pe Azteca acolo.

Pentru mine, coiful era prima poză impresionantă din manualul de istorie. Genul ăla de obiect magnific de care și într-o poză alb-negru pe o foaie de proastă calitate îți dai seama că e meseriaș. E genul ăla de obiect care m-a făcut să mă îndrăgostesc de istorie, și, într-un fel, care a făcut parte din identitatea mea. Dar obiectul ăla e inert din punct de vedere cultural, ca mai toate piesele de muzeu. Mai departe de poza din manualul de istorie nu contribuie cu nimic la cultura românească. De-asta zic că furtul l-a reactivat cultural, a dat viață unui obiect care era pe moarte.

Nu spun că nu mi-aș dori recuperarea coifului. Spun doar că mi-aș dori recuperarea culturală a coifului așa cum, de exemplu, britanicii își reclamă cultural masca lui Guy Fawkes de fiecare 5 noiembrie. Vreau să văd oameni cu coif de-ăla pe cap. Vreau meme, vreau bandă desenată, vreau filme cu coiful ăla. Așa cum l-a purtat Amza Pellea acum prea mulți ani în 1966, vreau să văd oameni purtându-l acum.